În contextul celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, în care, în urma impregnării mentalității maselor cu filosofia nietzcheană și convingerile darwiniste, în urma celor două devastatoare conflagrații mondiale al căror unic rod a fost efervescenta instaurare a regimului bolșevic și apoi comunist, pare imposibil de imaginat apariția unui personaj de-a dreptul fascinant care, după lungi pregătiri culturale și academice(Teologie, Drept, Filosofie-Litere, absolvite „magna cum laude”, utilizarea limbilor engleză, franceză, germană, italiană, rusă, sanscrită, greacă, ebraică, latină), se opune cu maxim elan nu unei singure direcții, ci tuturor celor disponibile (din spațiul etic, social și moral), propunând cu fervoare un nou sistem, o nouă viziune, nu înainte de a o proba, de a o experimenta pe propria persoană. Perceput de-a lungul timpului ca un nume-controversă, gândit și primit, întocmai unei idei, din două colțuri eminamente contradictorii, părintele Nil Dorobanțu a fost receptat în ritm oscilant ca om-revelație și ca instrument demonic, ca trimis al Proniei și ca obiect al ereziei și smintelii. Aceste antiteze nu fac decât să avertizeze privitorul obiectiv de dimensiunile personalității părintelui, semnalând imperativul abordării atente a scrierilor și, în esență, memoriei lui.
Acest secol reductibil la sintagma proteismului său diabolic(atât de frecvent criticat și, de ce nu, plâns, gândindu-ne la „imanența morții în existență” sau  la „destrămarea ființei ca recuperare a identității”, concepte propuse de Emil Cioran în Revelațiile durerii, la rândul lor prelucrate din melanjul filosofiei schopenhauriene cu cea nietzcheană) a fost, observând acum, jalonat de apariția acestui numit „personaj”. Acesta a asistat lucid la drama incoerențelor și metamorfozelor lui, trecând în revistă cu impenetrabilă precizie cauzele și urmările nefaste alte fenomenului care se împământenea din ce în ce mai puternic în societatea românească: ateismul. Un element ireductibil, un nucleu stabil de idei sau valori, un principiu evitern trebuie să explice forța, pregnanța și impactul acestui teolog în sensul etimologic al cuvântului (vorbitor cu Dumnezeu).
Dialogul revelatoriu cu Dumnezeu, cu Hristosul divin(geschichtlich),survolul inconfundabil prin spații multiple ale cunoașterii(teofanice și gnostice) ni se afișează astăzi sub forma manuscriselor care au supraviețuit. Dintre cele publicate până acum, ne vom apropia de lucrarea Dumnezeu în natură. Camille Flammarion: exegeză. Voi solicita de la început bunăvoința cititorului, amintind că maniera în care vom aborda tema, cartea în sine, este construită mai degrabă pe observații stilistice și literare, încercând utilizarea unui instrument obiectiv care să legitimeze și să susțină o deschidere largă, dezinteresată, lipsită de prejudecăți către autorul unor scrieri intrigante și din domenii multiple precum: Canoane, Logica, Apologetica, Știința, Etica, Estetica, Femeia etc. Ar părea ca autorul lor, cu riscul veleitarismului și al expunerii neavizate de idei, s-a avântat în spații pe care pregătirea nu i-ar fi permis nici măcar să le atingă. Bineînțeles, explicația promptă se regăsește în celebra expresie a lui Pico della Mirandola care se prezenta drept „doctor în toate științele și în alte câteva pe deasupra”, așadar, drept uomo universale. Se poate afirma, astfel, în termenii stipulați de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, că părintele Nil, prin faptul că întrunește armonios, inter- și trans-disciplinar toate caracteristicile umanistului de secol XVI, este un umanist prin structură și formație, emfaza punându-se nu neapărat pe cunoștințele vaste și precise din domenii culturale multiple, cât pe dragostea de om, pe fil-antropia (φιλανθρώπως) pe care, organizându-se după criteriul suprem- Divinitatea, încearcă să o avertizeze, să o trezească din starea morbidă, punctând, subliniind cu efervescență ieșită din comun tarele întregii societăți. În intensitatea umanismului său, el se opune umanității despre care știe, observând-o cu ochi lucid, că persistă în greșeală, că se îndepărtează de Dumnezeu și că prin acest gest al ei este sărăcită de însăși esența existenței:
Sunteți închipuiri deșarte și niște bolnavi vrednici de milă, pe care vă tolerăm. Dar când nebunii ajuns-au la cârma lumii, înseamnă că sfârșitul bate la uși (…). Ci voi v-ați rătăcit, neștiind Scripturile, nici puterea lui Hristos, că altfel ați vedea lucrarea divină și azi în plinătatea ei actualizantă.
Necesitatea explicării dinainte a termenilor creației părintelui decurge din faptul că în urma observațiilor făcute, se poate defini clar motorul și matricea stilistică ale acesteia, în același timp explicându-se retorismul intens, ritmul oratoric și dinamismul argumentației, produse ale intensei combustii interioare, ale acestei mistuiri altruiste sintetizate în actul teologic, în hierofanie. Pornind de la premisa că orice text trebuie neapărat preluat, în primă instanță, ca atare, apoi asociat contextului și disociat de subtextul său, preambulul anterior se dovedește o necesitate, pentru că, parafrazând ipoteza lui Eugen Simion,  „autorul (și nu un alter-ego al său) vorbește în orice carte”; cu alte cuvinte, imperiozitatea cunoașterii autorului se răsfrânge direct asupra cunoașterii operei. Procesul care trebuie acum accentuat, însă, este unul reversat: opera ne va afișa, în cele din urmă, date despre creatorul ei. Parcursul imaginat primește randament maxim când, după o lectură imediată, succintă, cititorul intuiește structura scriiturii părintelui: este vorba de un dialog, de o adresare permanentă, pe ton părintesc, nu didactic, ci mustrător, tranșant, frizând  pătimașul, dar trădând implicarea spirituală nemărginită orientată către o lume mută, absentă, inertă:
Voi, savanții și cugetătorii, artiștii, esteticienii și chiar clerul tuturor religiilor etc, oare bâjbâiți în umbră și în haos, ziua în amiaza mare? Treziți-vă, ați amuțit toți? V-ați înșelat chiar cei aleși? Sunteți învinși de mocirla spurcăciunii și a viciului, chiar înainte de a începe lupta? Vă mustrăm în față și vă certăm cu putere!
Adresarea cuprinde, așadar, două coordonate asimilate în indicii de persoana a II-a, plural și persoana I, plural. Se instaurează, așadar, scena unei aspre didahii părintești: tatăl (în sensul generic al termenului), după ce a îndurat o perioadă rătăcirea unora dintre fii, le aplică o corecție dintre cele mai dure și acide -cuvântul, în același timp ținând deoparte fii drepți și implicându-i direct în actul mustrării: „vă certăm cu putere!”. Nu este vorba, prin urmare, de un plural al autorului, ci de o identificare și protejare a celor drepți, a celor chemați care nu și-au dezmințit promisiunea inițială de a urma Adevărul. Faptul că manuscrisele au fost ascunse, ferite de interacțiunea cu publicul indică aici și o altă pistă de interpretare: autorul lor, într-un gest reflexiv de proporții vizionare, s-a izolat în intimitatea sinelui, realizând, astfel, după expresia lui Valéry, „veritabila operație a spiritului, sau, pe scurt, ceea ce este el în sine când rămâne profund singur”.
Dojana impenetrabilă din cartea numită izvorăște, așadar, din însăși ființa părintelui, din conștiința care în elevare meditativă eliberează o tensiune benignă, cu urmări în mod evident necesare. Manuscrisul indică un flux neîntrerupt. Textul, de asemenea, prin erupții sincere, mistuitoare, prin recurența unor idei și, adeseori, prin jonglarea rapidă și spontană între contexte, precum și prin frecventele paranteze sau digresiuni cu rol explicativ, nuanțator, retoric, sugerează nu diletantismul, dezordinea și patosul, cât rapiditatea actului scrierii, spontaneitatea (incompatibilă prelucrării textului) și absența oricărei cenzuri spirituale. Autorul s-a subordonat impulsului inspirației și al propriilor sentimente, le-a filtrat  prin vasta experiență culturală și, finalmente, le-a redat neîntrerupt, fără poticnelile corecturilor și reformulărilor. Este vorba de efortul transcrierii unor revelații proprii care, prin forța, prin genuitatea implicată, devenită incompatibilă cu reeditarea, reorganizarea și cosmetizarea ideilor. Simultan, este exclusă ipoteza unei scrieri impulsive, al unei refulări teologice, deoarece textul se grefează unitar, prezentând coerență și coeziune, iar argumentația conservă sensul și ordinea ideilor.
În Dumnezeu în natură, autorul sublimează un îndreptar al raționamentului teologic: nu există altă cunoaștere a adevărului, decât cunoașterea prin Hristos, prin revelația directă, prin teofanie. Raționamentul final este că nu Dumnezeu este în natură(cum ar fi afirmat Thales, spunând că „totul este plin de zei”, deci identificând ființele deistice în perisabilitatea elementelor naturale), ci natura este întru Dumnezeu (asemănându-I-se prin regenerabilitate și ciclicitate). Existența lui Dumnezeu nu se demonstrează prin inducție, pornind de la ceea ce se presupune a fi creat, ci faptul că existăm și că ne raportăm la Dumnezeu ne conferă statutul de creaturi, de ființe vii:
În viața și existența omului, Înțelepciunea creatoare se revelează în chip viu și învederat, chiar grăind prin om Cuvânt ceresc. Deci spiritul este Cauza și principiul corpului viu.
Imaginea și argumentația concepute de Flammarion își găsesc punct nevralgic tocmai în această articulație conform căreia unui ateu (i.e. materialist, fiind vorba de curentul aferent) îi va fi suficient să urmărească desfășurările mărețe ale naturii pentru a imagina întâi posibilitatea unui Creator, pentru a infirma ipoteza imposibilității existenței Acestuia, ca finalmente, deci în urma reducerii la absurd, să concluzioneze că Dumnezeu există. Este o metodă rudimentară, flagrant defectuoasă care, însă, nu trebuie combatută științific, fiindcă se riscă în continuare o demonstrație incompletă, ci teologic (Hristos nu e o forță oarbă absolută oarecare, ci e Creatorul oricărei forțe vii. El Însuși lucrează  și azi și pururea, precum ni Se și revelează). Afirmația lui Descartes: Cogito, ergo sum pică în desuetudine și se cere corectată în Laudo Deum, ergo sum, existența primind semantică abia în urma acestui contact cu Logosul sau Rațiunea sau Ideea  veșnică și Energia, Cel ce le lucrează pe toate. Este vorba de inefabil, care, prin definiție, nu poate fi surprins, limitat în cuvinte, la fel cum teofania, prin relatare sau descriere pierde din sensuri, se trunchiază și se abreviază până ajunge să încapă în limitele înguste ale înțelegerii și rațiunii umane. Părintele, însă, nu descurajeză cunoașterea, ci, dimpotrivă, îi demonstrează utilitatea și oportunitatea întâi prin exemplul grăitor al studiului propriu-zis (numitele distincții academice) și apoi prin aplicarea cunoștințelor în mod direct. Traseul de o dualitate recogniscibilă pe care îl parcurge părintele în întregul cărţii se ordonează, astfel, între ştiinţă (paradigmă a cunoaşterii raţionale, pragmatice şi imediate) şi teologie (surprinderea Logosului în ipostas senzorial şi în revelaţie). Ştiinţa, însă, nu este exploatată exhaustiv, ci reprezintă un vârf de minim necesar unei reveniri exponenţiale, energic inovatoare către fragmentul esenţial al argumentării. Prin balans, atingerea noţiunilor din spaţiul mundan, propulsează raţionamentul către spaţiul astral, angelic, divin:
Aerul, pe care-l înspirăm în tot momentul, nu numai că modifică aerul din plămâni, schimbă sângele venos în arterial, nu numai că transformă mușchii în creatină și creatinină, țesutul splinei în hipoxantinină și acid uric, umezeala din fundul ochiului în uree, ci schimbă tot momentul compoziția creierului și a nervilor. Dar tragem în plămâni şi Duhul cel expirat de Hristos.
În cadrul interpretării operei părintelui Nil Dorobanțu, în efortul de intuire a sensurilor și implicațiilor scrierilor, sau, mai clar, a scrisorilor sale către mase întregi, devine utilă distincția fertilă și impunătoare prin dezarmanta ei evidență efectuată de Bergson între morala închisă și morala deschisă). Morala închisă corespunde constrângerii sociale, se exprimă în obligaţie şi defineşte o religie statică; morala deschisă corespunde vocaţiei interioare, se exprimă în apelul conştiinţei şi defineşte o religie dinamică.  Acesta este domeniul propriu de situare al întregii reflecţii părintelui Nil: definiţia existenţei(ontologia), condiţiile cunoaşterii (gnoseologia), deducţia valorilor(axiologia), natura umană(antropologia) şi legitatea socială(politica), prezente ca temă şi ca problemă în opera lui, gravitând în limitele variabile ale celor două surse ale moralei, derivând din ele, formulându-se prin ele şi itinerând spre ele. Paradoxal, soluția propusă deschide morala închisă și, reciproc, contractă morala închisă, sugerând cu maxim elan alinierea întregii societăți la mathesis universalis, prin abandonarea restricțiilor create de practicarea mentalităților mercantile, diabolice, egoiste și atee și revenirea în matca Logosului prin reiterarea  actului Euharistic.
Dacă viața pământească este marea atracție a naturii, dar ce să mai vorbim de viața ontică și de Hristos, Viața veșnică? Voi vă numiți materialiști? Dar nu vedeți că corpul nici unei ființe nu-i aparține în adevăr, ci numai Trupul și Sângele lui Hristos ne aparține și-I aparținem, rămânând în El și El întru noi?
Dumnezeu în natură reprezintă o carte care nu numai că ridică numeroase semne de întrebare, care rănește orgolii și chestionează mentalități, ci, mai ales, un semn de întrebare propriu-zis. Circumscriind o serie de paradoxuri, de imprecații, antiteze, analogii și retorisme, sistemele anterioare ale cititorului sunt răsturnate: lectorul modern, abrutizat de corectitudinea politică și de eleganța mârșav-frivolă a echivocului justiției sociale este surprins, debusolat complet de o lovitură imparabilă cerându-i să se decidă, să-și aleagă extrema, dar explicându-i, aproape oximoronic, faptul că totul este interconectat și armonios. Cartea, prin amplele trimiteri culturale și științifice, prin insistența și reluarea aspectelor sensibile ale anumitor idei calibrează elanul retoric, exclamațiile eruptive, viscerale, asigurând un plăcut și fluent balans ideatic, dar, simultan, complicând lectura și suscitând atenția oricărui lector interesat.
Pentru părintele Nil, fiinţa şi gândirea sunt, parmenidian, coimplicate, de aceea el vizualizează eliberarea la capătul descătușării de material, dincolo de barierele fizice. Inițiativa optimă, imediată pe care o ia pentru reconfigurarea statutului uman inițial (la pervertirea și abrutizarea căruia asistă cu îndurerare) este mustrarea, corecția prin expunerea la cuvânt. Se dorește nu salvarea personală, ci salvarea colectivă, nu însingurarea, ci unificarea, nu izolarea, ci permanenta Comunicare prin și din Cuminecare. Cartea, dincolo de aspectul ei de threnos la fantoma societăţii, este o lovitură de trezire aruncată în istorie, în viitor, este o biciuire care ridică, odihnește, limpezește; o chemare, o somare și o implorare la reconstruirea ființei fiecăruia:
„Ați degradat și ați contrafăcut civilizația, cultura, știința, arta și ați degenerat prin antagonismul între dezvoltarea fizică și mintală. Nu mai aveți încordarea spiritului și nici voință, nu sunteți capabili să ajungeți o elită înzestrată cu imaginație, curaj, înțelepciune și frică de Dumnezeu, ci niște lași și monștri.
Slăbiciunea intelectuală și ignoranța voastră pun în pericol chiar civilizația modernă. Sterilitatea voluntară, ca și proxilitatea comună, sunt simptomuri clasice. Viața, alimentația, locuința, educația, atmosfera intelectuală, au ajuns la un rezultat cu totul paradoxal, față de mașinismul evoluat.
Sunteți niște fiare neobarbare, în mâinile cărora este pomul cunoașterii răului. Și chiar dacă știți care e Binele, totuși Îl prigoniți.”