Grecii antici ne sfătuiau să folosim “buna măsură”. Românii spun: «tot ce-i mult, nu-i bun». Aşa că, ce să mai vorbim despre patriarhatul oriental, de care o jumătate de Europă (cea dinspre nord-vest) abia dacă s-a îndepărtat niţel! Fiindcă, înarmaţi cu aceste remarci de bun simţ, ne regăsim pe scena teatrului Tudor Vianu faţă în faţă cu o piesă comică a scriitorului şi etnografului bulgar Stefan L. Kostov, « Regatul femeilor ». Din antichitate până acum comedia şi-a întărit rolul ei sănătos de îndreptare a moravurilor, folosindu-se de orice trucuri artistice care stârnesc râsul şi urmărind ca în final totul să fie bine. Ceeace se întâmplă şi aici.
În versiunea românească, « Regatul femeilor » este o comedie populară, accesibilă pubicului larg, o satiră împotriva exagerărilor sexiste. Aflăm mai întâi că “patriarhatul” e la fel de rău în mâna femeilor ca şi în cea a bărbaţilor iar mai pe urmă că adevărata egalitate este cea în care fiecare îşi păstrează identitatea şi o respectă pe a celuilalt.
Scriitor de comedii satirice, contemporan cu Caragiale, Kostov este mai degrabă comparabil cu Branišlav Nusić şi, ca şi acesta considera la vremea respectivă (vezi şi comedia lui Nusić « Ujez » din 1935) că « feminismul şi lupta femeilor pentru emancipare sunt păcate ale modernismului. [Ambii] satirizau activităţile publice ale femeilor considerând că au efecte distrugătoare pentru familie şi pentru ordinea naturală » (Oxford Encyclopedia of Women in World History).
Asta nu împiedică însă ca o vână puternică de umor popular în comedia lui Kostov să producă şi astăzi o reacţie de veselie şi amuzament publicului de toate vârstele. Mai ales că regizorul acestei versiuni româneşti a piesei, Cosmin Creţu a trecut foarte bine accentul pe comicul de situaţie, transformând satira iniţială într-o năstruşnicie care se desfăşoară după regulile şi gesturile simple ale păpuşarilor şi comedianţilor teatrului popular, cu caractere îngroşate şi situaţii caraghioase, ştiind perfect care sunt subiectele preferate de care ne place să ne batem joc cu predilecţie. Toată argumentarea imagistică şi vocală a actorilor susţine frumoasa definiţie a râsului din “Critica facultăţii de judecare » a lui Kant : „Râsul este un efect rezultat din transformarea bruscă a unei așteptări crescute, în nimic.”
În economia piesei avem şi un bonus: un ditamai locul ocupat de cântecul şi dansul popular. Am numărat şase intermezzo-uri cu cântece foarte cunoscute, însoţite de dansuri dinamice-cele mai multe foarte cunoscute- fără a pune la socoteală finalul cu periniţa, la care actorii antrenează pe scenă persoane din public, spre hazul general.
Toate aceste tactici regizorale fac ca piesa să îşi găsească drumul la toate vârstele. Am văzut în sală copii de cinci, şase ani entuziasmaţi, tinere adolescente cu gura până la urechi repetând în ecou replicile, seniori râzând cu poftă.
Piesa are şi o „găselniţă”. Aflăm la sfârşit că Dumnezeu încheiase pentru un sat un „protocol secret” cu sfântu’ Nicolae care se arătase înspăimântat de dictatura în familie a bărbaţilor şi, la rugămintea acestuia, transferase întreaga lor putere- femeilor. Cum ştim că puterea corupe, acestea au preluat instantaneu nu numai forţa dar şi năravurile rele ale bărbaţilor. Fugărit şi el prin noul „regat al femeilor”, bietul sfânt îl roagă pe Dumnezeu, cu care dialoghează speriat, să readucă lucrurile la ordinea firească. Când bărbaţii îşi reiau pantalonii şi prerogativele şi strigă fericiţi -„Trăiască Moş Ghiţă” şi „Mulţumim, Doamne!”, din slăvi li se răspunde- „Cu plăcere, băieţi!”- cu o voce plăcută… feminină (!)
Actorii? Timp de mai bine de o oră ANA SIVU-DAPONTE – Primărița, ANCA PASCU – Ralița, EVELYN MARCU – Rodica, CLAUDIA MOROȘANU – Doina, ROBERT POIANĂ – Vasile, VLAD BÎNZOIU – Ion, RĂZVAN TEODORESCU – Stoian, BOGDAN FLOREA – Moș Ghiță şi VLAD TEODOROV – Sf. Nicolae au umplut spaţiul Sălii Mici a Teatrului Vianu cu multă energie, cu personalitate, umor şi mare poftă de joc şi joacă.
„Regatul Femeilor” nu are personaje pozitive, afară poate de Sf. Nicolae. Primăriţa Anei Daponte este arogantă, tiranică şi bine definită, cu un joc între commedia dell’arte şi operă rock; Vasile al lui Robert Poiană este un necăjit convins şi convingător, cu mici viclenii ţărăneşti pline de haz; Evelyn Marcu şi Claudia Moroşanu crează cu vervă răutăcioasele şi autoritarele personaje Rodica şi Doina; tinerii amorezaţi Stoian şi Raliţa, la rândul lor o variantă caricaturizată de Romeo şi Julieta au în Răzvan Teodorescu şi Anca Pascu o prezenţă actoricească vivace, bine construită. Vlad Bînzoiu în Ion găseşte o partitură care îi place evident, în care îşi defineşte personajul cu inventivitate şi multe detalii de mişcare. Am lăsat la urmă două personaje, reprezentative atât pentru piesă cât şi pentru spectacol : cu un umor nativ remarcabil şi fără efort, în perfect acord cu spiritul piesei, Bogdan Florea/Moş Ghiţă şi Vlad Teodorov/Sf. Nicolae au stârnit aplauze la scenă deschisă.
Există pericolul, comun comediilor populare, ca reflexia jocului pe suprafaţa publicului să se întoarcă şi să deformeze caracterul personajelor, ducându-le în derizoriu. Dar tânara echipă a teatrului a crescut în ultimii patru ani împreună cu publicul oraşului, se cunosc, se influenţează şi se definesc reciproc şi reuşesc să se ferească cu îndemânare de soluţiile facile.
Decorul este minimalist, adaptat unei scene mici ce trebuie să lase spaţiu actorilor în continuă agitaţie aparent browniană. Cele trei panouri multifuncţionale şi mişcătoare sunt cu mult umor desenate de Eugen Stoian. Cu fiecare spectacol structura lor devine mai puternică.
Spectacolul va fi sigur un succes de lungă durată şi va fi îndrăgit de publicuri cu simţul umorului. Poate mai degrabă aş găsi în Creangă o explicaţie pentru succesul în secolul XXI al unei asemenea comedii – snoavă populară. Fiindcă, de fapt, acesta ţine de ceva fundamental, dincolo de educaţie, ştiinţă şi cultură. Cum îmi spunea cineva, la un moment dat: „…fără îndoială suntem un popor hâtru”.
