Relaţia – element esenţial al lingvisticii moderne

Când analizăm un enunţ descoperim un anumit număr de unităţi dispuse într-o anumită ordine. Fiecare parte a enunţului îşi realizează funcţia comunicativă datorită complexului de relaţii în care se află cu mulţimea elementelor din care a fost selectată şi, în acelaşi timp, datorită complexului de relaţii cu celelelate părţi ale enunţului.

Relaţiile dintre fiecare element ale enunţului şi elementele din grupul cărora a fost selectat se numesc relaţii paradigmatice. Ferdinand de Saussure le consideră relaţii între termeni in absentia[1]. Relaţiile dintre fiecare constituient şi ceilalţi constituienţi ai unui enunţ se numesc relaţii sintagmatice, termenii lor sunt coexistenţi, in praesentia[2]

Prin urmare orice limbă cunoaşte două feluri de organizare a unităţilor sale: una paradigmatică care se traduce prin selecţie, iar cealaltă sintagmatică, a cărei manifestare e aranjarea într-o anumită succesiune.

Problema centrală a sintaxei o constituie atât enunţul - ca structură sintagmatică analizabilă în părţi componente, cât, mai ales, stabilirea unităţilor funcţionale minimale care sunt părţi componente ale enunţului şi între care se stabilesc relaţiile. Relaţiile sunt elemente care stau la baza oricărei comunicări, realizarea unei comunicări presupunând în mod necesar existenţa unor relaţii.[3] Aceste relaţii sunt cele care îi conferă enunţului valoare comunicativă. În măsura în care nu privesc organizarea sau structura enunţului, asemenea relaţii sunt exterioare enunţului.

Pe lângă relaţiile externe, între elementele componente din cadrul unui enunţ există relaţii interne, intrinseci enunţului. Acestea caracterizează numai enunţurile formate din doi sau mai mulţi termeni în cadrul cărora leagă unul de celălalt componentele unui enunţ[4].

Prin relaţie sintactică înţelegem raportul sintagmatic în care sunt angajate două sau mai multe unităţi minimale componente ale structurii unui enunţ.[5] Relaţia sintactică este acea relaţie internă cu rol de structurare a enunţului şi care îi conferă acestuia caracterul de tot organizat, fiind purtătoare de informaţie.

Specificul nivelului sintactic se bazează, după cum am amintit, pe exigenţele procesului de comunicare care impun enunţul ca unitate fundamentală şi propoziţia ca unitate minimală. Potrivit aspectului comunicativ – care mai este numit şi asertiv, predicativ, enunţiativ – unitatea de bază a sintaxei este enunţul înţeles ca unitate comunicativă încheiată. Enunţul este o structură finită, relativ autonomă a cărui identitate sintactică se defineşte prin unitatea de înţeles, prin unitatea de structură si prin cea prozodică[6].

În timp ce unitatea prozodică şi cea semantică sunt asigurate de modul de desfăşurare a predicaţiei, unitatea de structură variază în funcţie de specificul concret al realizării predicaţiei şi al expansiunilor sintactice pe care le orientează sau chiar le condiţionează.

Unitatea de structură a enunţului este asigurată de înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în nivelul sintactic prin intermediul relaţiilor sintactice. Trecerea cuvântului din condiţia de unitate lexicală, în condiţia de termen sintactic se realizează prin intermediul sintagmei care este unitatea minimală şi maximală a nivelului sintactic. În cadrul relaţiei şi datorită acesteia, lexemele primesc calităţi noi, precum şi statutul de termeni ai sintagmei[7]. Ilustrativ este următorul exemplu:

Ştie fiindcă învaţă.

ştie      = lexem; are sens calificativ (lexical); are sensul de efect.

învaţă  = lexem; are sens calificativ (lexical); are sensul de cauză.

fiindcă = conectiv; nu are sens calificativ (lexical), ci are sens relaţional.

Se observă că numai la nivel sintactic lexemul devine termen şi aceasta ca efect al relaţionării, relaţia fiind cea care creează termenii şi nu invers, relaţia este creatorul termenilor unei sintagme înţeleasă în accepţiunea de structură binară[8]. Ea este cea de la care emană conţinutul termenilor – acesta din urmă fiind un element extrinsec lexemelor, precum şi cea care are rolul de organizator al termenilor relaţiei. Definiţiile coordonării şi ale subordonării au ca trăsătură comună faptul că toate au în vedere, într-un fel sau altul, termenii relaţiei[9]. „Relaţiile sintactice asigură enunţului caracterul unui tot organizat: ele plasează în moduri diferite componentele enunţului unele faţă de altele”[10].

Generalizând se poate spune că orice sintagmă se bazează pe o relaţie, este generată de un sens relaţional.

Termenul sintagmă are un înţeles larg care include orice grup binar de elemente unite prin relaţia de dependenţă[11]. În sintaxă interesează trei accepţiuni[12]:

  1. a) un grup de cuvinte care alcătuieşte, într-un enunţ dat, o unitate de sens şi care are însuşirea de unitate ritmico-intonaţională;
  2. b) îmbinări de două părţi de propoziţie (inclusiv sau exclusiv grupul subiect + predicat)
  3. c) orice grup sintactic binar format dintr-un determinat şi un determinant, indiferent de gradul de complexitate al termenilor.

Conform ultimei accepţiuni, enunţul este o sintagmă formată din termeni care sunt şi ei sintagme, ai căror termeni sunt tot sintagme, şi aşa mai departe, iar părţile constitutive ale enunţului sunt un lanţ de sintagme. Această concepţie dezvoltă ideile lui Ferdinand de Saussure.

În ceea ce priveşte sfera noţinii sintagmă nu există o concordanţă de opinii, interpretările diferind foarte mult în literatura de specialitate.

Despre îmbinarea de cuvinte  – una dintre denumirile atribuite sintagmei –  se spune că nu poate apărea niciodată de sine-stătătoare, pentru că este lipsită de predicaţie. În Gramatica Academiei din 1966, îmbinarea de cuvinte – constituită din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin – este considerată a fi cea mai mică unitate în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic. Aceasta este descrisă sumar: „Îmbinările de cuvinte denumesc obiecte, acţiuni, însuşiri, exprimând sensuri unice, dar analizabile: mama mea, ţăranca de pe malul Moldovei, malul Moldovei, uşor de înţeles etc.”[13] Se subiniază că îmbinarea de cuvinte nu are caracter de sine-stătător, că aceasta este lipsită de predicaţie şi, prin urmare, se foloseşte doar încadrată într-o propoziţie, ca parte de propoziţie sau construcţie incidentă, toate tipurile de raporturi care pot exista în îmbinările de cuvinte fiind luate în considerare în studiul propoziţiei. Concluzia formulată este că studiul sintaxei limbii române este organizat pe unităţile de propoziţie şi frază, partea de propoziţie fiind cea mai mică unitate pe care o distinge analiza unei propoziţii.[14]

Alţi teoreticieni au definit grupul de cuvinte/sintagma ca un grup de cuvinte, echivalent din punct de vedere gramatical cu un singur cuvânt şi care nu conţine propriul său subiect sau predicat. Definită astfel, noţiunea de sintagmă trimite la construcţiile locuţionare.

Alături de partea de propoziţie, de propoziţie şi de frază, sintagma este considerată de către mai mulţi autori ca fiind una dintre unităţile sintaxei. În lucrarea Sinteze de limbă română. Sintaxa, Corneliu Crăciun consideră sintagma sau grupul de cuvinte ca fiind o unitate intermediară între propoziţie şi cuvânt/parte de propoziţie care nu ar trebui să fie definită în termeni de subiect şi  predicat, ci în termeni de raporturi de coordonare şi subordonare angajate între componentele unui enunţ, cu excluderea relaţiilor predicat-subiect, predicat-complement, predicat-element predicativ suplimentar. Autorul defineşte sintagama ca fiind: „un grup de cuvinte care se caracterizează faţă de restul comunicării printr-o unitate flexibilă din punct de vedere semantic şi ale cărui componente se află în raporturi de coordonare şi de subordonare”[15]. În concepţia aceluiaşi autor, sintagma se poate prezenta ca o unitate a doi termeni – sintagma simplă – sau ca unitate a trei sau mai mulţi termeni – sintagma complexă, cu precizarea că sintagma complexă este alcătuită din mai multe sintagme simple.

D.D. Draşoveanu oferă în lucrarea Teze şi antiteze în sintaxa limbii române o viziune pe care o considerăm corectă şi completă a noţiunii în discuţie – sintagma. „Sintagma este numai binară, din cauza linearităţii (unidimensionalităţii) lanţului vorbirii, unidimensionalitate care obligă – aşa cum arată Saussure – la consecuţie în dispunerea elementelor consecutive şi prin aceasta la binaritate”.[16] Astfel, autorul  consideră că sintagmele se fenomenalizează ca atare – sintagme propriu-zise – sau în propoziţii şi fraze. Prin urmare sintagma – grupul format din doi termeni şi relaţia dintre ei – este unitatea relaţională a sintaxei, unica unitate, atât minimală, cât şi maximală[17]. Tot ce ste dincolo de cuvânt şi deasupra lui este sintagmă. Propoziţia şi fraza pot fi definite în termenii sintagmei – fiind, de fapt, sintagme: propoziţia este sintagma în care relatemul este flectivul de acord verbal, iar fraza este sintagma în care relatemul este un conectiv interpropoziţional[18]. Sintagma este generalul care se particularizează atât în propoziţii, cât şi în fraze. Din punct de vedere relaţional, sintagma nu poate fi inferioară propoziţiei sau frazei, ci toate sunt fenomenalizări ale aceluiaşi general[19].

Orice structură presupune un număr determinat de unităţi sau elemente constitutive, ordonate pe baza unor relaţii şi caracterizate printr-o funcţionalitate specifică. Unitatea, relaţia, funcţia sunt trei entităţi care se regăsesc în definirea dinamicii unei structuri suntactice. Relaţiile sunt cele care se stabilesc între unităţi, iar prin studiul relaţiilor se relevă tipologia unităţilor sintactice[20].

Relaţiile sintactice sunt în legătură cu îmbinările de cuvinte în unităţi sintactice fără a putea spune că acestea – raporturile sintactice –  se identifică la toate îmbinările de cuvinte, în această privinţă existând două tipuri de excepţii: clasa cuvintelor nenoţionale şi clasa cuvintelor care vizează cuvintele cu informaţie semantică şi cele care apar în îmbinări libere de cuvinte[21], dar aparţin la grupuri de cuvinte diferite din cadrul propoziţiei, al frazei sau al textului[22].

Din punctul nostru de vedere relaţiile sintactice sau raporturile sintactice vizează legăturile de natură gramaticală existente între doi termeni. Relaţia (raportul sintactic) este elementul nou şi specific nivelului sintactic, este o entitate distinctă, de sine stătătoare, un semn lingvistic dotat obiectiv cu o expresie şi un conţinut. Conţinutul relaţiei îl constituie sensul relaţional, acesta reprezentând elementul care pune în antinomie alte două sensuri care sunt nerelaţionale, fiind sensuri lexicale. Expresia relaţiei o constituie nu doar conectivele, ci şi flectivele de relaţie – înţelese în consecvenţă cu accepţiunea flectivului ca formă, ca organizator relaţional al ideii -, deoarece „flectivele de relaţie şi conectivele stau la acelaşi nivel pe care-l împart diferit, proporţia determinând gradul analitismului/sintetismului limbii”. D.D. Draşoveanu a denumit aceste două elemente de expresie – flectivele şi coectivele – cu termenul generic de relateme, iar cu ajutorul lor a formulat definiţia relaţiei (raportului) sintagmatică interlexematică ca fiind „solidaritatea dintre un sens relaţional şi un relatem”[23]. Termenul relatem are ca opozant, de natură gramaticală, dar nerelaţional, flectivul nerelaţional sau de opoziţie, care poartă denumirea de opozem. Relatemul şi opozemul au ca termen generic şi supraordonat, termenul gramatem care este opus direct al lexemului[24].

Prin urmare, prin generalizare vom spune că expresia relaţiei o constituie nu numai conectivele, ci şi flectivele (o parte dintre ele numite flective de relaţie). Conectivele şi flectivele de relaţie epuizează inventarul mijloacelor segmentale de realizare a relaţiilor. La acestea se pot adaugă în mod nesemnificativ şi alte mijloace suprasegmentale  (intonaţia, topica şi mijloacele zero) numite în mod generic, aderenţă.

În concluzie, relaţia reprezintă solidaritatea dintre un sens relational (conţinutul relaţiei) şi un relatem (expresia relaţiei), aceasta fiind, deci, un semn lingvistic cu expresie şi conţinut. Prin latura de expresie se înscrie în lanţul vorbirii ca un segment distinct cu o anumită desfăşurare, cu o anumită lungime.

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Crăciun 2001 – Corneliu Crăciun, Sinteze de limbă română. Sintaxa, Editura Logos ’94,
  2. Diaconescu 1989 – Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
  3. Draşoveanu 1997 – D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
  4. GALR 2005 – Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti.
  5. GBLR 2010 – Gramatica de bază a limbii române, coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – AL. Rosetti”, Bucureşti.
  6. GLR 1966 – Gramatica limbii române, vol. I şi vol. II, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti.
  7. Guţu Romalo 1973 – Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
  8. Iordan 1956 – Iorgu Iordan, Limba romînă contemporană, Editura Ministerului Învăţămîntului, Bucureşti.
  9. Iordan, Robu 1978 – Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
  10. Irimia 2008 – Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi.
  11. Neamţu 2010–2011 – G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.
  12. Saussure 1971 – Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale. Publié par Charles Bally et Albert Sechèhaye, Paris.

Cluj-Napoca, 7 martie 2015

[1] Ibidem, p.171.

[2] Ibidem, p.171.

[3] Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973,  p. 35.

[4] Ibidem, p. 35 – 36.

[5] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 546 – 547.

[6] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Iaşi, 2008, p. 378 – 379.

[7] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997, p.25 – 26.

[8] Ibidem, p.25 – 26.

[9] Ibidem,  p. 40

[10] Ibidem, p. 45

[11] Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale. Publie par Charles Bally et Albert Sechehaye, Paris, 1971, p.127.

[12] Iorgu Iordan, Limba română contemporană , Bucureşti, 1956, p.517 – 518.

[13] Gramatica limbii române, vol.II, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 7 – 8.

[14] Ibidem, pp.7 – 9.

[15] Corneliu Crăciun, Sinteze de limbă română. Sintaxa, Oradea, 2001, p. 13.

[16] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997,  p. 39.

[17] Ibidem,  p. 36.

[18] Ibidem, p. 34.

[19] Ibidem, p. 32.

[20] Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, 1989, p.15.

[21] Relaţii nonstructurale/de nonsolidaritate în Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p.553.

[22] Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române.Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1127 – 1129.

[23] D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997,  p. 28-29.

[24] G.G. Neamţu, Curs de sintaxa (anul universitar 2010-2011), Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca.