RELAŢIA DINTRE LIMBILE ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ. APROPIERI, DIFERENŢE, INTERACŢIUNI (PARTEA I)

De cele mai multe ori, savanţii care s-au ocupat, în ultimele secole, de elementele autohtone ale limbii române au făcut apel la limba albaneză, un idiom care (deşi cu origine disputată) conservă, în mod cert, mult din moştenirea vechilor limbi balcanice – traca şi ilira.

Lingvistul Grigore Brâncuş, unul dintre cei mai buni albanologi români, a încercat să compare cele două limbi „din perspectiva unui stadiu străvechi al evoluţiei lor”, recunoscând, însă, că este vorba despre o „limitare a cercetării”, justificată de faptul că utilizarea acestei „vechi metode” reprezintă „calea cea mai sigură de a descoperi şi explica vocabularul autohton al românei”[1].

În mod cert, însă, nu este singura abordare valabilă, filologul ţinând să precizeze că a dorit să ofere celor interesaţi o „imagine reală, deşi incompletă, a domeniului lexical autohton”[2].

Apropierea dintre română şi albaneză reprezintă o certitudine, dar nu trebuie exagerată. Conform majorităţii specialiştilor, cuvintele vechi asemănătoare din cele două limbi reprezintă circa 100 termeni de bază prelatini, la care se pot adăuga cel puţin 200-300 cu origini disputate (nu am inclus cuvintele derivate).

Aceste elemente lexicale sunt, totuşi, mai puţine decât cuvintele cu etimologie necunoscută din română care nu se regăsesc în idiomul sud-dunărean (peste 1100 de termeni de bază).

Menţionăm, însă, că, în opinia unor lingvişti precum Dan Alexe, mai mulţi termeni încadraţi ca fiind „fără etimologie, precum bordei” sau care, potrivit unor lingvişti (I.I. Russu), nu au fost identificaţi în albaneză, pot fi explicaţi „imediat” prin respectivul idiom, „pe când alţii prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferenţele în fonetism au nevoie de unele explicaţii”[3]. Chiar dacă am admite aceste afirmaţii, diferenţa între numărul corespondenţilor cerţi şi cel termenilor cu origini obscure se menţine la un nivel semnificativ.

Aceste constatări constituie, cred, un argument în favoarea teoriei că albaneza şi româna ar putea proveni, până la urmă, din două limbi distincte, chiar dacă strâns înrudite – ilira şi traca – poate chiar din dialecte clar delimitate şi cu multe diferenţe specifice din cadrul respectivelor idiomuri antice.

Am remarcat, însă, că unele lucrări de specialitate (destinate şi publicului larg) conţin opinii mai puţin prudente privind originea albanezei, considerând că aceasta derivă, cert, din tracă, ultima fiind, totuşi, considerată extrem de apropiată de iliră.

Oferim, ca exemplu, observaţiile lui Gheorghe Constantinescu-Dobridor, autor al unui Mic dicţionar de terminologie lingvistică: „Albaneză (…): limbă indo-europeană, continuatoare a unui dialect al limbii trace (limbă înrudită cu ilira)… ”[4].

Credem că, în stadiul actual al cercetărilor, nu pot exista concluzii solide privind acest idiom sud-dunărean, ci doar se poate constata că albaneza provine dintr-o limbă antică din spaţiul balcanic, fiind puternic influenţată de latină şi având legături importante cu româna.

De altfel, de-a lungul timpului, nu doar I.I. Russu, ci şi alţi numeroşi specialişti (B.P. Hasdeu, Ariton Vraciu, Cicerone Poghirc etc.) au admis că destui termeni româneşti încadraţi ca autohtoni nu au şi nu e obligatoriu să aibă corespondenţi în idiomul sud-dunărean[5].

Există, totuşi, şi cercetători, precum Dan Alexe, care consideră că „româna se înrudeşte cu albaneza într-o măsură mult mai mare decât o acceptă, tradiţional, lingvistica şi istoriografia din România”, acestea provenind, de fapt, „dintr-un trunchi comun”[6].

În opinia lui Alexe, limba balcanică „pare să se fi desprins de română prin faptul că a fost latinizată numai parţial”, doar „la nivelul lexicului”, în timp ce, în celălalt caz, „fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzând întregul sistem pronominal şi structura verbului”[7].

Lingvistul afirmă că mulţi dintre specialiştii „de ieri şi de azi” au privit albaneza cu rezerve, din „spaima că s-ar putea (…) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud”, relaţiile dintre cele două limbi fiind „sistematic minimalizate”[8].

Alexe crede că, în prezent, româna este doar „o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depăşeşte cantitativ pe cel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei şi a slavei macedo-bulgare”, aceste idiomuri fiind extrem de asemănătoare şi în ceea ce priveşte „sintaxa şi structura frazei”[9].

În acelaşi timp, filologul este extrem de vehement cu numeroşii diletanţi „dacopaţi”, cei care consideră că vechiul idiom italic „cobora din dacă” şi „proclamă superioritatea metaistorică a dacilor”, precum şi „anterioritatea limbii lor (…) în raport cu latina”[10].

Reacţiile lui Dan Alexe sunt parţial justificate. A afirma că geto-dacii erau un fel de semizei care vorbeau o limbă primară, „adamică”[11] reprezintă, în cel mai bun caz, naivităţi şi nu trebuie luate în serios.

Aceste iniţiative nu se limitează, oricum, doar la spaţiul românesc. Într-un subcapitol (intitulat chiar Lingua Adamica) al unui studiu al său, cercetătorul Andrei Oişteanu afirma că, pe parcursul secolelor sau mileniilor, „diferiţi cărturari au încercat să demonstreze că limba originară, Ursprache, a fost una sau alta dintre limbile cunoscute”[12].

Ebraica, aramaica, greaca, araba, latina, frigiana etc., dar şi limbi moderne precum franceza, flamanda, suedeza sau daneza – în forma lor mai veche, evident – au fost propuse ca fiind idiomul ancestral[13].

Evident, nici limba română – afirma, cu umor, specialistul – „n-a lipsit din această acerbă competiţie internaţională”, apărând în acest insolit concurs „mult mai târziu, dar în forţă”[14].

Ca un exemplu amuzant, Oişteanu menţiona că, în 1996, un cotidian central prezenta o recenzie a unei cărţi „în zece volume”, care începuse a fi publicată la o editură din Piteşti şi care era “rod al cercetărilor de peste treizeci de ani” ale unor profesori, T. Diaconu şi I. Stanciu[15].

Conform acestei lucrări pretins ştiinţifice, „prima limbă vorbită, în care comunica perechea primordială, Adam şi Eva (…) nu a fost alta decât româna străveche”, iar „din spaţiul carpato-danubian” ar fi provenit „toate celelalte limbi, dialecte şi graiuri cunoscute”[16].

Remarcăm, totuşi, că cea mai veche atestare a acestui „topos legendaro-istoric” – căutarea limbii primordiale – a fost identificată în Istoriile lui Herodot, fiind prezentată (şi) de Oişteanu şi având o anumită legătură cu limba tracilor sau cu idiomuri înrudite cu aceasta.

Astfel, un monarh/faraon egiptean, Psammetihos (664-610 î.Chr.) a lăsat doi copii mici în îngrijirea unui păstor, aceştia fiind crescuţi în izolare, într-o colibă goală din spaţiul stânei şi primind lapte de la capre; după doi ani, aceşti copii (spune Herodot) au început să strige cuvântul bechos, care înseamnă „pâine” în frigiană, determinându-i pe egipteni să creadă că „frigienii sunt mai vechi decât ei”[17].

Oişteanu afirma că „unii comentatori” ai citatului au crezut că bechos este „doar o onomatopee ce redă behăitul caprelor”[18]. Acest cuvânt a fost observat, însă, şi în inscripţiile frigiene, putând fi vorba de „o rădăcină indo-europeană” prezentă şi în unele limbi germanice – germ. backen, engl. bake „a coace”[19].

Frigiana a fost şi este considerată, de către o serie de lingvişti, o limbă apropiată de tracă sau chiar un dialect al tracei (vezi supra), lexemul bechos având un corespondent şi în albaneză, bukë, cu acelaşi sens – „pâine”[20].

Aceasta nu înseamnă, evident, că frigiana sau traca ar reprezenta idiomul primar. Am prezentat acel fragment din cartea lui Herodot deoarece, alături de preţioasa atestare a unui cuvânt din frigiană, reprezintă prima menţiune documentară a unei dileme (de nerezolvat) care a provocat interesul multor generaţii de oameni de ştiinţă, de stat sau din sfera religiei: cea mai veche limbă a umanităţii.

Cred, de asemenea, că identitatea dintre latină şi limba tracilor trebuie respinsă, mărturiile antice (precum cele ale lui Publius Ovidius Naso, vezi supra) fiind destul de clare în acest sens. Latina şi traca erau limbi diferite. Este foarte posibil, însă, ca cele două idiomuri să fi aparţinut aceluiaşi subgrup lingvistic al familiei indo-europene, împărtăşind un important fond lexical (vezi infra).

De altfel, chiar Alexe presupune că „în limba (limbile) dacilor existau deja o serie întreagă de termeni corespunzând celor latineşti, numai că pronunţaţi à l’iranienne”, iar unor cuvinte latine precum equa şi aqua „le-ar fi corespuns deja termeni în -p, precum în paştună aspa (iapă) şi obă (apă)”[21]. Lingvistul admite, astfel, că lexeme precum apă, iapă, dar şi stână, mămăligă, mălai, gard, mânz etc. ar putea avea origine prelatină[22].

Unele concluzii ale cercetătorului pot suscita, însă, îndreptăţite întrebări. Astfel, deşi insistă că româna are origine latină, el recunoaşte, totuşi, că acest idiom modern posedă „o structură şi o gramatică balcanice”, asemănătoare cu albaneza, cele două limbi influenţând major bulgara şi macedoneana[23].

În acelaşi timp, crede că: limbile română şi albaneză „au evoluat în comun”[24]; aceste idiomuri au concordanţe lexicale „prea numeroase pentru a fi trecute exhaustiv în revistă” (substantive, verbe, adverbe) care „acoperă toate domeniile vieţii sociale şi economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele şi fenomenele naturale”[25]; nu există mari diferenţe, numeric vorbind, între vocabularul latin preluat de cele două limbi (vezi supra); limba albaneză este urmaşa idiomului dacic[26], fiind vorbită de „descendenţii” acestei seminţii tracice, evacuaţi la sud de Dunăre „odată cu administraţia romană aureliană”[27].

Practic, Dan Alexe crede că cele două limbi au evoluat din acelaşi trunchi, singurele diferenţe notabile fiind latinizarea sistemului pronominal şi structurii verbale româneşti.

În cazul în care am accepta (parţial sau total) cele spuse mai sus de respectivul filolog, mai putem vorbi de o provenienţă autentică a românei din latină? Dacă, aşa cum afirmă el, albaneza pare a fi urmaşa limbii dacilor, atunci, urmând linia prezentată, româna nu ar fi derivat din aceeaşi sursă, suferind doar mai multe modificări?

Până la urmă – o spune chiar Alexe – mare parte din gramatică, sintaxa şi structura frazei sunt extrem de asemănătoare în cele două idiomuri. Filologul încearcă să explice această situaţie afirmând că albaneza „a influenţat profund toate celelalte limbi balcanice, în special româna”[28].

În acelaşi timp, însă, este convins de faptul că teritoriul nord-dunărean (de unde ar fi venit strămoşii albanezilor) era – în Antichitate, dar şi mai târziu – „total ne-urbanizat, slab populat, fără aşezări permanente, locuit de grupuri etnice diverse şi fără unitate”[29].

Dacă admitem aceste consideraţii, ar rezulta că protoalbaneza era vorbită de o comunitate mică, cu un nivel cultural extrem de redus, locuind (total sau aproape total) în mediul rural.

Cum ar fi putut, în aceste condiţii, influenţa atât de puternic celelalte idiomuri din zonă, atât la nivel lexical, cât şi morfo-sintactic? Ipoteza nu este doar vulnerabilă, ci complet neverosimilă.

Mai mult, în cazul în care numărul de cuvinte latine preluate de albaneză este comparabil cu stocul lexical latin (considerat „moştenit”) al românei, cât de consistent este, până la urmă, vechiul fond latin al limbii noastre?

Menţionăm că, potrivit unor specialişti importanţi, precum H. Mihăescu, I.I. Russu, E. Çabej sau H. Haarmann, numărul termenilor latini din albaneză variază între 545 de cuvinte de bază (Mihăescu, Russu, Çabej)[30] şi 655 (Haarmann[31]), ceea ce ar însemna că, în opinia lui Dan Alexe, „moştenirea” latină a limbii române nu ar depăşi 600-700 de lexeme.

În mod surprinzător, estimarea acestui filolog este apropiată de cea a lui Mihai Vinereanu (vezi infra), diferenţa esenţială fiind, însă, că primul lingvist afirma că româna este un idiom neolatin, iar al doilea considera că este o limbă cu origine tracică.

Am spus anterior şi repet: originea albanezei nu este deloc sigură, putând proveni din iliră (posibil, ramura epirotică), cu diverse influenţe tracice, iar compatibilităţile lexicale şi morfo-sintactice dintre cele două limbi nu trebuie exagerate, unele aspecte fiind discutabile.

De asemenea, conform unor specialişti, mulţi termeni latini preluaţi de albaneză (peste 235) lipsesc din română, unii fiind păstraţi doar în idiomul din Balcani (85), iar alţii (151) regăsindu-se în albaneză şi în alte limbi „romanice” occidentale[32].

Numărul cuvintelor de bază cu origine latină identificate doar în română şi albaneză (deci nu în alte limbi din Occident) este mic – 39 de unităţi lexicale, la care mai pot fi adăugaţi 270 de termeni păstraţi în albaneză, română şi limbile „neolatine” apusene[33].

În aceste condiţii, posibilitatea formării etniei româneşti exclusiv la sud de Dunăre (ca un fel de „anexă” a albanezilor) este pusă sub semnul întrebării, deoarece există diferenţe majore în receptarea influenţei latine.

Aşa cum remarca şi reputatul lingvist Haralambie Mihăescu, „dovezile care ar permite să se afirme că elementele latine din albaneză şi din română vin dintr-un izvor comun, numit de unii erudiţi latina balcanică, lipsesc”[34].

Ceea ce am vrut să subliniez este că – în lumina cercetărilor din ultimele decenii – nici originea românei nu mai este atât de clară pe cât doresc mulţi specialişti să se creadă, iar o serie de argumente pot veni, în mod paradoxal, chiar de la lingvişti care cred cu tărie în latinitatea acestui idiom, unul dintre aceştia fiind Dan Alexe.

Prin insistenţa cu care se referă la legăturile mai mult sau mai puţin evidente dintre români şi albanezi, Alexe, Boia şi alţi reprezentanţi ai perspectivei demitizante consideră că trebuie înlăturate prejudecăţile referitoare la zona în care s-a format poporul român. Care ar fi problema, întreabă ei, dacă acest loc se află mai la sud? Nu ar fi nicio problemă. Abordarea este, până la un punct, corectă.

Dacă ar fi impus drept legitim, la nivel internaţional, doar criteriul istoric şi nu frontierele – justificate sau nu – stabilite prin tratate internaţionale şi garantate de multe ori în baza principiului etnic, o serie de popoare (majoritare, în prezent, în statele respective) ar trebui să se îndrepte spre alte regiuni ale lumii.

Evident, aceste mişcări demografice masive nu mai pot fi admise sau nu mai sunt necesare în perioada contemporană. În acest sens, afirmaţiile istoricului Lucian Boia sunt de reţinut: „Există printre români o temere nejustificată cu privire la ce s-ar putea întâmpla dacă am renunţa la teza continuităţii „absolute” a istoriei româneşti, din Antichitate şi până astăzi. Răspunsul corect este că nu s-ar întâmpla nimic. România ar rămâne tot România, nu i s-ar ştirbi cu nimic unitatea naţională. Şi ungurii au venit chiar de mai departe. Şi S.U.A. sunt rezultatul unei colonizări. Nimeni nu se gândeşte să îi trimită pe unguri înapoi de unde au venit sau să-i retragă pe americani din S.U.A.”[35]

Pe de altă parte, însă, ipoteza unei origini strict sau aproape total sud-dunărene a românilor (reluată şi discutată de către cercetătorii prezentaţi anterior[36] cu intenţia lăudabilă de a servi cauza deplinei obiectivităţi, la adăpost de ingerinţe etno-politice) nu ţine cont de situaţia zonei carpato-balcanice la data retragerii trupelor romane şi chiar în perioada ulterioară. Voi prezenta, mai jos, argumentele de natură istorică împotriva acestei teorii, care se adaugă celor lingvistice, menţionate deja (vezi supra).

În anii 271-275, imperiul se afla, încă, în anarhie militară, fenomen care a debutat prin anii 234-235 şi a durat cinci decenii, până în 284, fiind stopat de instaurarea tetrarhiei coordonate de către Diocletianus (un sistem politic cu patru împăraţi, doi de rang superior (Augustus), doi de rang inferior (Caesar), fiecare având autoritate asupra unui teritoriu). Domniile durau puţin, iar instabilitatea era simţită în multe provincii romane, inclusiv Dacia.

Zona era atacată frecvent, încă din secolul al II-lea, de migratori sau de dacii liberi, destule incursiuni vizând chiar teritoriile de la sud de Dunăre, până în spaţiul grecesc. Putem afirma, astfel, că „scutul” Romei nu mai era atât de puternic, iar zonele aflate la frontierele estice ale marelui stat erau extrem de expuse.

În aceste condiţii, de ce ar fi dorit întreaga populaţiei a Daciei romane să traverseze fluviul, odată cu replierea trupelor? Desigur, administraţia, precum şi numeroşi cetăţeni romani din mediul urban au putut lua această decizie, dar, pentru locuitorii satelor sau pentru cei din pătura săracă a oraşelor (cei mai mulţi fiind autohtoni), deplasarea spre sud nu ar fi schimbat prea multe.

Migratorii nu aveau niciun interes să îi extermine, deoarece era nevoie de oameni pentru a lucra pământurile şi pentru a le asigura hrana. În plus, dispăreau taxele împovărătoare impuse de statul roman, fapt care – conform unor autori din acea perioadă – îi putea determina pe mulţi dintre ţăranii sau locuitorii săraci ai imperiului să considere că viaţa sub stăpânirea migratorilor era mai bună, rămânând în teritoriile invadate sau chiar plecând din provinciile romane pentru a se stabili în ţinuturile ocupate de către „barbari”.

Iată ce spunea Salvianus, un autor din acea perioadă, referitor la fenomenul respectiv: „Şi, astfel, săracii plătesc totul, fără a şti de ce şi pentru ce (…) Dar unde sau la cine mai există aceste rele? Doar la romani! (…) Francii nu cunosc această nelegiuire (impozite şi corvezi – n. ns.: D.T.); hunii sunt liberi de acest păcat; aşa ceva nu întâlneşti nici la vandali şi nici la goţi. E atât de străină pentru barbarii care trăiesc în mijlocul goţilor putinţa de a răbda asemenea lucruri, încât nici romanii care trăiesc cu ei nu le-ar putea îndura. De aceea, singura dorinţă a tuturor romanilor de acolo este de a nu fi nevoiţi să devină cetăţeni romani. Toţi romanii, oameni de rând, aflători acolo se roagă într-un singur glas să poată trăi mai departe cu barbarii. Şi ne mai mirăm că nu-i putem învinge pe goţi, când oameni de-ai noştri preferă să stea acolo mai curând decât la noi. De aceea fraţii noştri nu numai că refuză în ruptul capului să treacă de la ei la noi, dar adesea ne părăsesc pe noi ca să fugă la ei”[37].

Ce s-a întâmplat, însă, în deceniile ulterioare retragerii trupelor imperiale? Cine a stăpânit fosta provincie romană după anul 270? Atunci când imperiul a abandonat teritoriul nord-dunărean, nu exista o ameninţare evidentă a vreunei populaţii aflate în migraţie.

Am menţionat anterior că investigaţiile arheologice din ultimii 50 de ani (care remarcă lipsa artefactelor germanice în regiune până în primele decenii ale secolului IV), coroborate cu unele texte antice, ne permit să afirmăm că cei mai mulţi dintre goţii germanici se aflau dincolo de Nistru cel puţin până în anul 332, atunci când au încheiat un tratat (foedus) cu Imperiul Roman şi au intrat în număr mare în spaţiul carpato-dunărean – mai puţin Transilvania, ocupată, temporar, după anul 376.

În ultima parte a secolului al III-lea, doar unele triburi de sarmaţi iranieni (iazigi, roxolani) mai traversau zonele de câmpie, dar, în mare parte, se fixaseră în actualul Banat sau continuau să locuiască în sud-vestul Basarabiei, alături de autohtoni şi de unele elemente etnice germanice (bastarnii peucini).

Putem considera, astfel – aşa cum par a dovedi cercetările arheologice recente – că, după retragerea armatelor Romei, teritoriul vechii provincii a fost stăpânit, timp de 6-7 decenii (zonele extracarpatice) sau chiar peste 100 de ani (Transilvania), de către geto-dacii liberi aflaţi sub conducerea carpilor. Aceştia s-au stabilit, treptat, în zonă, iar, ulterior, au organizat noi atacuri asupra Imperiului Roman, fără a mai avea nevoie de sprijinul goţilor sau sarmaţilor.

Oricum, nici afirmaţiile lui Eutropius privind populaţia autohtonă care a supravieţuit războaielor daco-romane nu sunt atât de relevante pe cât se străduiesc unii savanţi să le prezinte[38].

Lucrarea Breviarum ab urbe condita, o prezentare pe scurt a istoriei romane, deşi remarcabilă prin „conciziunea şi claritatea expunerii”, prezintă diferenţe – în copiile medievale – în scrierea unui cuvânt extrem de important din propoziţia referitoare la înfrângerea regatului lui Decebal: Dacia (…) viris fuerat exhausta („Dacia (…) fusese secătuită de bărbaţi”)[39].

Astfel, viris („de bărbaţi”) apare, în destule manuscrise, modificat în vires („de forţe”) sau res („de resurse”), ceea ce ridică semne de întrebare în legătură cu lexemul originar[40].

Dar, chiar dacă termenul viris ar fi fost cel corect, este evident că se referea la bărbaţii căzuţi în luptă, ostaşii geto-daci, nu la întreaga populaţie masculină a zonei, aspect remarcat şi prezentat şi de unii cercetători străini, precum francezul Felix Colson[41].

Colson afirma, astfel, referitor la textul antic al lui Eutropius şi la interpretarea acestuia: „reproşăm comentatorilor pasajului de mai sus şi istoricilor de a fi luat cuvântul viris în sensul de hominibus. Este evident că prin viris Eutropius înţelegea războinicii, iar nu pe toţi oamenii”[42].

Pe de altă parte, alţi autori din imperiu (sec. II-IV), care au scris mai aproape sau mai departe „în timp faţă de momentul cuceririi Daciei”, au prezentat acel eveniment în cuvinte mai puţin dramatice şi mai credibile „din punctul de vedere al logicii istorice”[43].

Cassius Dio a spus doar că „Dacia a devenit supusă romanilor”[44], Ammianus Marcellinus, contemporan cu Eutropius, a menţionat numai „victoria contra dacilor”[45], iar fraza referitoare la cucerirea acelui regat este, în Cronica universală a lui Eusebius din Caesarea, „Traian a supus pe daci şi sciţi şi a sărbătorit în triumf”[46].

Este cert că situaţia provinciei nord-dunărene nu putea fi diferită de cea a altor teritorii stăpânite de imperiu şi abandonate în diferite etape, mai ales după anul 400, atunci când statul roman era deja divizat.

În Britannia (408), în Gallia meridională (413), Hispania (417), Africa Proconsulară (429), cei care s-au retras au fost militarii, funcţionarii civili, precum şi o mare parte a populaţiei înstărite din mediile rural şi urban, dar nu oamenii „de condiţie modestă, pentru care administraţia imperială şi aristocraţia însemnau şi altceva decât securitate”[47], adică o accentuată oprimare economico-socială.

Concluzia se impune, în mod firesc: mulţi autohtoni au continuat să trăiască la nord de fluviu atât după desfiinţarea regatului dac cât şi după retragerea trupelor romane. Chiar dacă am admite, prin absurd, că întreaga populaţie indigenă din acea zonă controlată de imperiu ar fi traversat Dunărea, membrii aceleiaşi seminţii din teritoriile considerate „libere” puteau repopula uşor fosta provincie, menţinându-se, în acelaşi timp, şi în alte locuri din spaţiul carpatic.

De altfel, pătrunderea masivă a carpilor şi altor geto-daci în fosta regiune a imperiului reprezintă, aşa cum spuneam, un fenomen recunoscut de către specialiştii români din perioada contemporană.

Istorici importanţi, precum Gheorghe Bichir, au afirmat cu claritate această infiltrare a geto-dacilor din alte zone în provincia abandonată de romani („după retragerea stăpânirii romane din Dacia, cei care pătrund pe teritoriul fostei provincii sunt carpii şi nu goţii…”), admiţând, de asemenea, că „pierderile de populaţie suferite de provincia Dacia ca urmare a retragerii armatei şi a unei părţi din populaţia înstărită au fost compensate prin pătrunderea dacilor liberi”[48].

În concluzie, strămoşii albanezilor şi ai românilor se puteau învecina în spaţiul balcanic, dar contactul între aceste etnii nu exclude menţinerea elementelor tracice în zona nord-dunăreană. Geto-dacii locuiau, în Antichitate, pe ambele maluri ale fluviului.

Să revenim, însă, după această lungă digresiune, la cele spuse de filologul Grigore Brâncuş. Acesta nu avansează un punct de vedere ferm privind originea albanezei (tracă, daco-moesiană sau iliră) din cauza puţinelor mărturii lingvistice din antichitatea zonei, care permit „avansarea oricărei ipoteze”, dar este convins de existenţa unei componente tracice în structura originară a acesteia („concluzie obţinută în exclusivitate prin comparaţia cu româna”), considerând, de asemenea, că idiomul balcanic „conţine fonetisme satem dar, în acelaşi timp, şi centum”[49].

Rezistenţa limbii albaneze în faţa presiunii altor idiomuri este, oricum, remarcabilă şi nu ţine cont de atestările istorice. De altfel, în Antichitate, albanii, strămoşii posibili ai albanezilor moderni, au fost prezentaţi doar o dată în sursele care au rămas până în prezent, şi anume într-un scurt text din secolul al II-lea d. Chr. (Claudios Ptolemaios), acesta referindu-se la o populaţie (albanoi) din zona actualului stat sud-dunărean, „având ca centru” localitatea Albanopolis[50].

S-a mai păstrat un text din secolul al VI-lea, scris de Procopius din Caesarea, referitor la o populaţie cu denumirea albani, dar este vorba, se pare, de locuitorii regiunii Alba (Languvilla) din Piemontul Italian[51]. Regiunea Languvilla era “probabil provincia piemonteză Alba, udată de râurile Tanaro, Belbo şi Vormida, renumită şi astăzi prin fertilitatea ei”[52].

Referitor la termenii Albania şi albanez/albaneză, lingvistul Grigore Brâncuş afirma că „o întinsă zonă de câmpie din vestul Albaniei se cheamă şi astăzi Arbën”, iar „în textele vechi, din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, termenii Arbëni „Albania”, arbënesh „albanez”, arbëruer „id”, arbënisht „albanezeşte” apar frecvent”, ducând, potrivit lingvistului, la o singură concluzie: „albanezii şi-au păstrat neîntrerupt, din antichitate până azi, numele naţional arbën, arbër”, iar „numele de astăzi, shqip, shqiptar, shqipëri, sunt relativ noi”, fiind impuse „în perioada de dominaţie otomană”[53].

Documentele păstrate până în prezent nu au mai spus, totuşi, nimic despre etnia albaneză până în secolul al XI-lea, atunci când sursele medievale au menţionat o revoltă în Albania, la care au participat albanitai, „adică Albanezii”[54].

Aceştia sunt menţionaţi în armata cu care Nichifor Vasilakios, ducele din Durazzo (azi, oraşul albanez Dürres) a pornit, în 1079, spre Constantinopol, dorind să-l înlăture de pe tron pe Nichifor Boteneiates[55].

NOTE:

[1]Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 5.

[2]Ibidem, p. 6.

[3]Dan Alexe, Despre legăturile românei cu albaneza, în www.dexonline.ro; idem, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2021, pp. 155-156.

[4]Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 27.

[5]Apud Ion Cârstoiu, Rodica Constanţa Anghelescu, Dicţionar etimologic, Editura Sitech, Craiova, 2004, pp. 40-41.

[6]Dan Alexe, art. cit. (www.dexonline.ro); Idem, Dacopatia…, p. 155.

[7]Ibidem.

[8]Idem, Dacopatia…, pp. 151-152.

[9]Ibidem, pp. 153-154.

[10]Ibidem, pp. 52, 59.

[11]Ibidem, p. 72.

[12]Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, ediţia a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2023, p. 545.

[13]Ibidem, pp. 545-569.

[14]Ibidem, pp. 547-548.

[15]Vezi: Ibidem, p. 547.

[16]Apud ibidem.

[17]Herodot, Istorii, II, 2, apud Andrei Oişteanu, op. cit., p. 555. Vezi şi: Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 7.

[18]Andrei Oişteanu, op. cit., p. 571, nota 19.

[19]Ibidem.

[20]Cf. Şerban Tabacu, Dicţionar albanez-român/român-albanez, Editura Ararat, Bucureşti, 1996, pp. 29, 314.

[21]Dan Alexe, Dacopatia…, p. 180.

[22]Ibidem, pp. 170, 180-181, 191, 229-233.

[23]Ibidem, p. 65.

[24]Ibidem.

[25]Ibidem, p. 159.

[26]„Am evocat deja posibilitatea – ba chiar înalta probabilitate – ca albaneza să fie o limbă descinsă direct din limba dacilor …” (Idem, De-a dacii şi romanii. O introducere în istoria limbii şi etnogenezei românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2023, p. 35). Vezi şi: Idem, Dacopatia…, p. 95.

[27]Idem, De-a dacii şi romanii…, pp. 72-73.

[28]Idem, Dacopatia…, p. 95.

[29]Ibidem, p. 60.

[30]E. Çabej, Zur Charakteristik der lateinischen Lehnwörter im Albanischen, în Revue (Roumaine de Linguistique), VII, Bucureşti, 1962, pp. 161-199, apud I.I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 104. Vezi şi: H. Mihăescu, Les eléments latins de la langue albanaise, în Revue des études sud-est européennes, IV, Bucureşti, 1966, pp. 5-33, apud I.I. Russu, Etnogeneza…, p. 104.

[31]Harald Haarmann, Der lateinische Lehnwortschatz im Albanischen, Hamburg, 1972 (fără pagini citate), apud I.I. Russu, Etnogeneza…, p. 104, nota 23.

[32]Vezi: H. Mihăescu, op. cit., pp. 12-32, apud I.I. Russu, Etnogeneza…, p. 104.

[33]Ibidem.

[34]H. Mihăescu, op. cit., pp. 32-33, apud I.I. Russu, Etnogeneza…, p. 104.

[35]Lucian Boia, De ce este România altfel? Zece ani mai târziu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2022, p. 219.

[36]Istoricul Lucian Boia nu acceptă, necondiţionat, teoria imigraţionistă, însă consideră că o continuitate „absolută” a românilor la nord de Dunăre reprezintă „o ipoteză care poate fi susţinută”, dar care este „departe (…) de a fi o certitudine” (Ibidem).

[37]Salvianus, Despre conducerea lumii de către Dumnezeu, V, VI-VIII, apud *** Crestomaţie de texte privitoare la istoria antică, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961, pp. 224-225.

[38]Vezi: Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Editura Corint, Bucureşti, 2002,

[39]Ibidem, p. 14.

[40]Fl. Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei (studiu introductiv – Gh. I. Şerban), Brăila, 1997, pp. 42 şi urm., apud Stelian Brezeanu, op. cit., p. 14.

[41]Apud N. Stoicescu, I. Hurdubeţiu, Continuitatea daco-romanilor în istoriografia română şi străină, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 77.

[42]Ibidem.

[43]Stelian Brezeanu, op. cit., p. 14.

[44]Cassius Dio, Historia Romanorum, LXVIII, 14, 2; Fontes Historiae Daco-Romanae (FHDR), I, Bucureşti, 1964, p. 694, apud Stelian Brezeanu, op. cit., p. 14.

[45]Ammianus Marcellinus, Historia Romana, XXXI, 5, 15; FHDR, II, p. 10, apud Stelian Brezeanu, op. cit., p. 14.

[46]Eusebius din Caesarea, Cronica universală 194 a; FHDR, II, p. 10, apud Stelian Brezeanu, op. cit., p. 14.

[47]Stelian Brezeanu, op. cit., pp. 11, 18-19.

[48]Gheorghe Bichir, Cercetări arheologice de la Stolniceni-Rîmnicu Vâlcea, în Buridava. Studii şi materiale, 4, Muzeul Judeţean Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1982, p. 53.

[49]Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton…, pp. 17-18.

[50]Apud Th. Capidan, Limbă şi cultură, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p. 140. Vezi şi: B.P. Hasdeu, Pierit-au dacii?, Editura Dacica, Bucureşti, 2009, pp. 436-437 (studiul Cine sunt albanezii?), nota 20 (Note de Grigore Brâncuş); Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor Impex SRL, Bucureşti, 2009, p. 23.

[51]„Deci trimise îndată după Petru, care ajunsese acum la albani…”; „… iar mai sus de cetatea Ravenna, în stânga fluviului Pad, locuiesc ligurii. Şi dincolo de ei, spre miazănoapte, sălăşluiesc albanii, într-o ţară peste fire de bună, numită Languvilla…” (Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1963, pp. 35 (I, 6, 7) şi 56 (I, 15, 29).

[52]Ibidem, p. 56, nota 29 – note de H. Mihăescu.

[53]Vezi: B.P. Hasdeu, op. cit., pp. 436-437 (studiul Cine sunt albanezii?), nota 20 (Note de Grigore Brâncuş).

[54]Th. Capidan, Limbă şi cultură, p. 140. Vezi şi: Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic… (2009), p. 23 (cei doi filologi menţionaţi nu prezintă menţiunile lui Procopius din Caesarea referitoare la “albani”).

[55]George Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Tiparul Institutului Minerva, Bucureşti, 1913, p. 54, nota 1.