Căsătoria în limba română

De

Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat ‘soție’, iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio. Mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus ‘soț, bărbat căsătorit’, a rândul său din PIE *meri- ‘mireasă, tânără soție’, prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- ‘jurământ, promisiune’, cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă trebuie asociat cu nymfai ‘femei căsătorite’, termen hyperborean atestat la Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă. Numai forma nevastă este împrumut din limba slavă, intată în limba română ca formă alternativă, colocvială la forma soție atestată pe plăcuța 20 dintre plăcuțele de la Sinaia.

Noi pași către adevăr

De

Limba latină n-a atins decît nesemnificativ mentalul autohton, ea fiind un construct intelectual menit doar inșilor culți: patricieni, comandanți, administratori etc. care o foloseau doar în scris. Teoria romanizării e infirmată din nou de noile descoperiri făcute cu ocazia săpăturilor de la Turdaș pentru construirea autostrăzii din zonă și de o apariție editorială datorată cercetătoarei Carme Jiménez Huertas. Nu era necesară învățarea latinei pentru comunicarea din spațiul dacic, oamenii cunoscînd limba pămîntului și neavînd nevoie de scriere. Latina devenise o limbă moartă chiar din vremea colonizării teritoriului dacic de maxim interes economic pentru imperiul lui Traian. Româna este mama idiomurilor romanice.

Istoria trebuie rescrisă – noi pași către adevăr

De

Limba latină n-a atins decît nesemnificativ mentalul autohton, ea fiind un construct intelectual menit doar inșilor culți: patricieni, comandanți, administratori etc. care o foloseau doar în scris. Teoria romanizării e infirmată din nou de noile descoperiri făcute cu ocazia săpăturilor de la Turdaș pentru construirea autostrăzii din zonă și de o apariție editorială datorată cercetătoarei Carme Jiménez Huertas. Nu era necesară învățarea latinei pentru comunicarea din spațiul dacic, oamenii cunoscînd limba pămîntului și neavînd nevoie de scriere. Latina devenise o limbă moartă chiar din vremea colonizării teritoriului dacic de maxim interes economic pentru imperiul lui Traian. Româna este mama idiomurilor romanice.

DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

De

În acest articol, autorul ajunge la concluzia că actualele limbi romanice par să fie urmașele limbilor băștinașe, influențate mai mult sau mai puțin de lingua romana rustica. Lingviștii consideră, în mod greșit, că așa-zisa latină vulgară era diferită de la regiune la regiune, de la provincie la provincie ca să poată explica diferențele dintre limbile romanice. Termenul de latină populară sau vulgară îl vom înlocui cu cel de lingua romana rustica (sau limba romană rustică) specificând că această limbă era unică și nu diferea de la regiune la regiune, dar ea a influențat limbile locale, în principiu limbile (sau dialectele) italice, celtice sau traco-ilire. În lucrări anterioare, autorul arată că toate aceste limbi erau destul de apropiate între ele, fapt care explică o mare parte a asemănărilor dintre ele, asemănări care de multe ori nu se regăsesc în latină. Este, în primul rând vorba de articolul hotărât și nehotărât, larg răspândit în toate limbile romanice, dar care lipsesc din limba latină, dar și din lingua romana rustica, precum și de alte fapte de limbă. Articolul de față aduce în discuție o serie de astfel de aspecte de limbă, dar rămân o mulțime de altfel de date care trebuie descoperite și interpretate ce cercetări viitoare.

Cercul vicios al jongleriilor ,,științifice”

De

Autoarea scoate în evidență o serie de puncte slabe ale teoriei romanizării. Printre acestea: încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale, implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor, exagerarea ,,puterii limbii latine” și a “culturii superioare” a romanilor; invocarea unor fenomene sociolingvistice ce nu sunt similare cu situația dacilor spre a “dovedi” romanizarea, dar evitarea cu bună știință a fenomenelor similare ocupării dacilor de către romani care dovedesc că romanizarea nu putea să aibă loc; ideea absurdă că “populația romanizată”, care alcătuia 15 la sută, a romanizat cei 85 la sută de daci liberi; “greșeala” de a considera limba traco-dacă de tip satem, în timp ce ea, după cum menționează Mihai Vinereanu, se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu limbile kentum, cât și cu cele din grupul satem.

Limba inscripțiilor de pe plăcuțele de la Sinaia

De

Au existat și există încă multe controverse cu privire la originea limbii și poporului român, provenite fie din rea-credință, fie din ignoranță. În principiu, totul se reduce la două ipoteze, numite pe scurt ipoteza latinistă și cea dacistă, bine cunoscute tuturor. Adevărata descoperire a Plăcuțelor de la Sinaia a avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar detaliile rămân încă un mister. În anii ’90 ai secolului trecut când Dan Romalo a publicat prima lucrare despre aceste plăcuțe cu imaginea fiecărei plăcuțe dintre cele rămase, 134 la număr, din cele câteva sute câte au fost inițial. Între timp au mai apărut încă vreo câteva lucrări de acest gen. În 2014, apare un volum semnat de Eugen Nicolaescu care face o mai bună interpretare a datelor. În cele ce urmează, vom face analiza etimologică a cuvintelor din glosarul de cuvinte dacice, în total 307 cuvinte-titlu. Din câte se va putea vedea, limba este de fapt o română arhaică, cu multe legături cu latina și cu alte limbi italice (inclusiv etrusca) sau alte limbi indo-europene.

Argument la Dicționarul Etimologic al Limbii Române

De

Argumentul cercetează originea limbii române dintr-o perspectivă nouă. Dat fiind faptul că cea mai mare parte (86%) a lexicului românesc nu poate fi explicat prin latină și nu are cognați în alte limbi romanice, a fost concepută o nouă metodă de cercetare a originii elementelor lexicale românești. Din celelalte 14%, 2/3 provin din fondul comun indo-european. Astfel se demontrează că cea mai mare parte a lexicului românesc este de origine traco-dacă. Lexicul românesc este comparat cu cel al altor limbi indo-europene și este prezentată în detaliu evoluția sunetelor de la proto-indo-europeană la română. Metoda funcționează foarte bine rezolvând etimologia a mii de cuvinte românești rămase cu origine necunoscută, incertă sau greșit atribuită, discutată în detaliu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române. Prin urmare, se poate spune că româna nu este o limbă romanică, ci este fiica limbii traco-dace cu împrumuturi din latină, slavă sau alte limbi învecinate. Lucrarea demonstrează, de asemenea, că traco-daca (și ilira) erau înrudite cu limbile celtice și cele italice. În plus, lucrarea arată că limba traco-dacă era o limbă centum, ci nu satem cum s-a crezut până acum. Un început de romanizare a putut avea loc în Dacia, dar nu o romanizare, în adevăraul sens al cuvântului. Această ipoteză este susținută de o multitudine de date lingvistice și arheologice examinate în această lucrare.