Căsătoria în limba română

De

Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat ‘soție’, iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio. Mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus ‘soț, bărbat căsătorit’, a rândul său din PIE *meri- ‘mireasă, tânără soție’, prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- ‘jurământ, promisiune’, cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă trebuie asociat cu nymfai ‘femei căsătorite’, termen hyperborean atestat la Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă. Numai forma nevastă este împrumut din limba slavă, intată în limba română ca formă alternativă, colocvială la forma soție atestată pe plăcuța 20 dintre plăcuțele de la Sinaia.

Cercul vicios al jongleriilor ,,științifice”

De

Autoarea scoate în evidență o serie de puncte slabe ale teoriei romanizării. Printre acestea: încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale, implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor, exagerarea ,,puterii limbii latine” și a “culturii superioare” a romanilor; invocarea unor fenomene sociolingvistice ce nu sunt similare cu situația dacilor spre a “dovedi” romanizarea, dar evitarea cu bună știință a fenomenelor similare ocupării dacilor de către romani care dovedesc că romanizarea nu putea să aibă loc; ideea absurdă că “populația romanizată”, care alcătuia 15 la sută, a romanizat cei 85 la sută de daci liberi; “greșeala” de a considera limba traco-dacă de tip satem, în timp ce ea, după cum menționează Mihai Vinereanu, se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu limbile kentum, cât și cu cele din grupul satem.

Limba inscripțiilor de pe plăcuțele de la Sinaia

De

Au existat și există încă multe controverse cu privire la originea limbii și poporului român, provenite fie din rea-credință, fie din ignoranță. În principiu, totul se reduce la două ipoteze, numite pe scurt ipoteza latinistă și cea dacistă, bine cunoscute tuturor. Adevărata descoperire a Plăcuțelor de la Sinaia a avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar detaliile rămân încă un mister. În anii ’90 ai secolului trecut când Dan Romalo a publicat prima lucrare despre aceste plăcuțe cu imaginea fiecărei plăcuțe dintre cele rămase, 134 la număr, din cele câteva sute câte au fost inițial. Între timp au mai apărut încă vreo câteva lucrări de acest gen. În 2014, apare un volum semnat de Eugen Nicolaescu care face o mai bună interpretare a datelor. În cele ce urmează, vom face analiza etimologică a cuvintelor din glosarul de cuvinte dacice, în total 307 cuvinte-titlu. Din câte se va putea vedea, limba este de fapt o română arhaică, cu multe legături cu latina și cu alte limbi italice (inclusiv etrusca) sau alte limbi indo-europene.