Pentru poporul român, creștinismul a avut un rol important în procesul etnogenezei sale ca popor romanic. Romanitatea şi creştinismul sunt cele două coordonate magistrale ale etnogenezei noastre. Poporul român nu poate preciza data când a primit creştinismul, el s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale. Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români, concluziona istoricul Radu Vulpe.
În literatura de specialitate problema prezenţei creştinismului în Dacia romană, în secolele II-III, a fost amplu dezbătută de istoricii români, având în vedere raritatea mărturiilor epigrafice şi arheologice. Pentru a înțelege acest aspect trebuie cunoscut contextul politic, din Imperiul Roman, al răspândirii creștinismului. La vremea aceea învăţătură creştină era considerată ca religio illicita (nepermisă/interzisă). Creştinii nu puteau să își facă cunoscută religia și nici nu puteau ridica monumente creștine deoarece atrăgeau prigoana autorităţilor. Istoricii români care s-au ocupat cu stabilirea vechimii creştinismului la poporul român, au pornit de la singurul simbol creştin, crucea, aflată pe monumente şi diferite obiecte arheologice. Reprezentarea directă însă a crucii este rar întâlnită înainte de secolul al IV-lea. Ea era privită ca instrument infam, fiindcă servea ca supliciu pentru criminali. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337) crucea a fost interzisă să mai fie folosită ca mijloc de tortură şi ajunge să fie cinstită oficial ca obiect de cult.
Creștinii din primele trei secole ale erei noastre, au avut ca veneraţie crucea pe care a fost răstignit Hristos, dar pentru a nu atrage atenția autorităților au decorat inscripţiile funerare sau obiectele de cult cu mai multe simboluri. Arta paleocreştină a reprezentat, la început, pe Hristos prin simboluri cunoscute numai de iniţiaţi (creştini). Dintre simbolurile zoomorfe, creştinii au folosit, în special, peştele, delfinul, mielul, pasărea Phoenix, păunul, porumbelul, etc.
Pe coronamentele funerare în formă de trunchi de piramidă arcuită, lucrate din piatră calcaroasă, aflate în Dacia romană, în special în Dacia Superioară, întâlnim ca simboluri şi alegorii creştine, îndeosebi: delfinul însoţit fie de trident, fie singular, viţa de vie cu struguri, răsărind dintr-un vas și păunul, adăpându-se dintr-un vas.
Prezenţa coronamentelor funerare în formă de trunchi de piramidă arcuit în Dacia Superioară este de natură să ateste legăturile provinciei nord-dunărene şi a principalelor ei centre urbane cu Aquileia (oraș din nordul Italiei). În prima jumătate a secolului I d.Hr. sirienii sunt atestaţi epigrafic în marea colonie adriatică – Aquileia – şi au reprezentat elementul de colonişti cel mai puternic din Dacia, printre care se vor fi aflat, cu siguranţă, şi creştini.
Persoane cu nume siriene (palmyriene) sau cu menţiunea expresă privind originea lor sunt relativ numeroase, răspândite, mai ales, în centrele urbane şi de importanţă economică (Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum, Ampelum), unde au jucat un rol de seamă în viaţa publică, în conducerea municipalităţilor, în manifestările sociale, comerţ. La fel de numeroase sunt și antroponimele în localităţile unde au staţionat trupe auxiliare siriene (Tibiscum, Micia, Porolissum). În prima jumătate a secolului al II-lea, sirienii formau grupe etnice compacte, aparţinând militarilor, veteranilor şi familiilor acestora. Un rol important l-au avut sirienii în Dacia romană în romanizarea populației și răspândirea creştinismului, adus direct din Palestina. Acest fapt este dovedit de staţionarea legiunii a V-a Macedonica la Potaissa (Turda), care venea din această regiune şi care a avut o contribuţie importantă la răpândirea acestei religii printre militari şi civili, dovadă fiind monumentele paleocreştine descoperite la Potaissa.
Având în vedere desele mișcări de trupe în interiorul provinciei Dacia, cu siguranță, vexilații ale acestora au ajuns și în zona castrelor de la confluența Someșurilor: Dej, Gherla, Ilișua, unde au intrat în contact cu populația autohtonă.
Opaițul paleocreștin descoperit la Dej
Opaițele romane purtau denumirea de lucerna și erau confecționate din lut sau bronz. Aveau un rezervor pentru ulei și una sau mai multe prelungiri cu perforații prin care trecea un fitil textil. Recipientul opaițelor era prevăzut cu unul sau două orificii pentru umplere cu ulei, seu sau untură. De cele mai multe ori, recipientul era decorat cu reprezentări antropomorfe, animaliere sau geometrice.
Cele mai vechi opaițe de lut erau făcute la roata olarului. Acest procedeu s-a menținut până în secolul al II-lea î. Hr, după care s-a trecut la folosirea tiparului. Opaițele mulate se obțineau cu ajutorul unui tipar (matriță) cu două valve. Tiparul era confecționat după un model, un opaiț din lut masiv. În ceea ce priveşte opaiţele din bronz sau fier acestea erau executate ca orice obiect din metal, prin turnare, cizelare sau sudare.
În provincia Dacia opaiţele se foloseau atât la iluminatul casnic cât şi în exploatările miniere. Spre exemplu în pereţii galeriilor minelor romane de la Roşia Montană sunt săpate mici locaşuri pentru aşezarea opaiţelor de lut. În anul 2000, în aceste mine s-a găsit o asemenea lampă intactă, având păstrat până şi fitilul din interior.
Printre soldaţii şi locuitorii acestor teritorii s-au aflat şi creştini, veniți din diferite zone ale imperiului. Aceştia se temeau să-şi facă publică apartenenţa la noua religie de teama unor reacţii anticreştine sau chiar a persecuţiilor. Dezvoltarea creştinismului în lumea daco-romană a cunoscut un alt ritm după Edictul de toleranţă al împăratului Constantin cel Mare din anul 313, care a acordat libertate de cult creştinilor.
Pe parcursul secolelor IV-V d. Hr. în Transilvania procesul de creştinare cunoaşte un ritm susţinut, comunităţile creştine se înmulţesc în timp ce păgânismul pierde teren. Epoca este una de coabitare ceea ce explică reminiscenţele păgâne din creştinismul popular daco-roman perpetuat în diferite practici şi obiceiuri.
Tot din această perioadă datează şi primele materiale creştine, precum donariul de bronz descoperit la Biertan (judeţul Sibiu), geme având gravate imaginea Sfântului Păstor, opaiţe de lut cu semnul crucii, multe sunt produse de import (în secolele IV-VI) iar altele sunt reproduse în atelierele locale. La Porolissum (Zalău) un templu păgân a fost transformat în bazilică creştină. Repartizarea descoperirilor dovedeşte prezenţa creştinilor mai ales în fostele oraşe şi în aşezările de pe lângă castre (Dej, Gherla, Buciumi), dovedind existenţa unor nuclee creştine preaureliene printre daco-romani.
La Dej a fost descoperit un opaiţ paleocreştin din bronz, o piesă unică în cadrul descoperirilor paleocreştine din România şi chiar din Europa.
Piesa a fost descoperită în mod întâmplător pe teritoriul oraşului Dej şi are o lungime de 7,75 cm, lăţimea de 2,7 cm şi înălţimea de 7,9 cm. El se compune dintr-un rezervor de formă ovală, cu orificiu de turnare a uleiului şi un rostrum alungit prevăzut cu locaş pentru introducerea fitilului. Opaiţul se remarcă prin ornamentaţia cu simboluri creştine, compusă dintr-o cruce înscrisă într-un chenar romboidal, cu doi butoni laterali. În partea superioară a crucii se află un porumbel cu aripile întinse, simbol al Sfântului Duh.
Opaiţul s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o amplă cercetare ştiinţifică fiind publicate mai multe articole în bibliografia de specialitate. Dintre istoricii care au studiat această piesă îi amintim pe J. Novak, Ioan Russu, Kurt Horedt, Mihail Macrea, Constantin Daicoviciu, Mihai Bărbulescu, Nicolaie Gudea și Coriolan Opreanu.
Opaiţul de bronz paleocreştin de la Dej are o însemnătate şi o valoare deosebită. Pe lângă frumuseţea artistică a piesei, aceasta demonstrează existenţa unei comunităţi creştine postromane, în nordul fostei provincii Dacia Porolissensis, în zona municipiului Dejului. Numeroasele studii dedicate piesei au încercat să-i stabilească originea şi o încadrare cronologică. J. Novak a fost primul cercetător care a publicat un articol despre opaiţul paleocreştin. În opinia sa, pe baza unor analogii cu opaiţe aflate în Muzeul din Cairo, opaiţul de la Dej ar fi fost realizat într-un atelier copt din Egipt şi ar fi ajuns în provincia Dacia pe filieră comercială bizantină.
Referitor la cronologia piesei, aceasta a primit o datare destul de largă între secolele IV-VII. Majoritatea obiectelor paleocreştine descoperite pe teritoriul fostei provincii romane Dacia datează din secolele IV-VI. Acestea au fost identificate în 53 de puncte arheologice printre care şi opaiţul de la Dej. Repertoriul materialelor creştine din Transilvania cuprinde pentru secolele IV-VI opaiţe de lut cu cruce (Apulum, Potaissa), opaiţe de bronz (Buciumi-jud. Sălaj, Gherla), opaiţ de bronz cu cruce şi porumbel (Dej), cruci şi simboluri creştine pe vase de ceramică (Porolissum, Poian-jud. Covasna), sigilii de lut folosite pentru ştampilarea pâinii euharistice.
Opaiţul creştin de la Dej are o importanţă deosebită pentru istoria oraşului nostru, deoarece ne arată că în primele secole ale creştinismului pe teritoriul de astăzi al municipiului Dej locuia o populaţie romanizată şi creştină.
