Samuel Brukenthal şi Revoluţia din Transilvania condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din 1784-1785
În 11 septembrie 2021 mass-media anunţa cu surle şi trâmbiţe dezvelirea în Piaţa Mare din Sibiu a statuii baronului Samuel Brukenthal – cu ocazia aniversării a 300 de ani de la naştere – în prezenţa preşedintelui României, Klauss Iohannis.
În mod firesc opinia publică – îndeosebi din Ardeal – s-a întrebat şi se întreabă cine a fost această personalitate şi dacă merită o asemenea cinste. Samuel Brukenthal, născut în 26 iulie 1721, era fiul unui judecător regesc, cu numele Mihai Brekner, din Nochrich, comitatul Sibiu. „Prin talentul, cultura şi exteriorul său frumos, a câştigat încă de tânăr graţia împărătesei Maria Tereza şi dintr-un simplu vicenotar al magistratului din Sibiu, înaintă repede în cele mai înalte funcţii administrative ale Transilvaniei. În 1757 împărateasa l-a numit secretar al guvernului Transilvaniei, în 1760 consilier, în 1762 cancelar provincial şi baron, în 1766 preşedinte al Cancelariei aulice, în 1774 preşedinte al guvernului iar între 1777 şi 1787 guvernator al Transilvaniei. Despre intimitatea sa cu împărăteasa sunt mai multe date publicate de diverşi autori.”1
Potrivit aprecierii lui Vlaicu Bîrna, autor al cărţii Când era Horia împărat, publicată în 1962, baronul Brukenthal era „un om învăţat, pătimaş iubitor de cărţi şi colecţionar de tablouri, care ştia odele lui Horaţiu pe dinafară, dar în inima poporului nu învăţase să citească nicio buche. Era un bărbat în amurgul vieţii, care mai păstra încă pe chipul lui urmele unei frumuseţi din tinereţe, care plăcuse atât de mult pe vremuri împărătesei Maria Tereza”
Născut şi crescut în districtele săseşti, el nu cunoştea „deloc anarhia din administraţia comitatelor, abuzurile fără de margini ale nobilimii [maghiare şi săseşti, n.n.], mizeria şi starea insuportabilă a iobăgiei în care se aflau trei pătrimi din populaţia românească, deşi ocupase funcţii însemnate înainte de a fi guvernator.”2
În perioada în care a fost guvernator, cel mai însemnat eveniment din Transilvania a fost Răscoala şi Revoluţia din 1784-1785 conduse de Horea. De aceea în continuare ne propunem să-i facem o scurtă prezentare, după care să observăm care a fost poziţia lui Samuel Brukenthal faţă de acest însemnat eveniment istoric.
La sfârşitul anului 1784 paharul robiei în care se aflau majoritatea românilor din Ardeal se umpluse demult. Ca timp, marea ridicare la luptă a ţărănimii din Transilvania de la sfârşitul Evului Mediu, a durat puţin. Ea a început în 2 noiembrie 1784 în Zarand, în satul Curechiu, şi s-a încheiat la 14 decembrie în Câmpeni, dar suficient pentru a zdruncina, prin amploarea ei, din temelii, întreg edificiul Imperiului Habsburgic şi Transilvania ca parte al acestuia în acea vreme.
Cauza fundamentală a răscoalei a fost ocupaţia maghiară a Transilvaniei începând din secolul al XI-lea şi exploatarea cruntă a ţărănimii române transformată în marea ei majoritate în iobagi. Dacă în 1437 robota – adică munca obligatorie, dar fără plată a iobagilor şi jelerilor pentru nobilii maghiari – era o zi pe an, iar în 1514 o zi pe săptămână, în 12 noiembrie 1769 ordonanţa Guvernului Transilvaniei, cunoscută sub numele Certa puncta (Anumite puncte) stabileşte ca robota iobagilor pe săptămână să fie „4 zile cu palmele ori 3 zile cu vitele”3.
Referindu-se la cauzele Răscoalei, David Prodan afirma: „De fapt supusul transilvănean sau iobagul este, în ce priveşte starea sa, cel mai nenorocit ţăran ce poate fi găsit în lume. […] El poate fi privit ca un adevărat sclav al domnului4 său pământesc. În afară de robotele nesfârşite, pe care trebuie să le presteze cu vitele sau cu palmele săptămâni de-a rândul, trebuie să facă şi alte servicii fără cea mai mică retribuţie, ba uneori fără nicio hrană.”5
Referindu-se la situaţia în care se aflau românii din Ţara Moţilor în preajma şi după Revoluţia condusă de Horea, Alexandru Şterca Şuluţiu (1794-1867), prelat, om politic şi cărturar român, născut în Abrud – deci cunoscător al locurilor natale – scrie: „Nu este în stare niciun condei a înşira şi a descrie tiranul despotism ce exercitau maghiarii asupra persoanelor, bunurilor şi asupra conştiinţei sufleteşti a românilor; şi fiindcă de numărul mare al românilor din Ardeal se temeau, după ce i-au dezarmat şi oprit de la purtatul armelor, cu toate puterile s-au silit asupritorii lor, ca să-i sărăcească şi să-i ţină în orbire sufletească deoarece ştiau că pre un popor numeros numai in sărăcire şi neştiinţă îl poate subjuga şi ţine în servilismul cel mai dobitocesc.” [sbl.ns.] .S-a ajuns chiar până acolo încât „la grăpat de semănături îi înjugau şi pe oameni ca pe vite”.
Rezultă că paharul urii faţă de crunta exploatare socială şi naţională a românilor ardeleni se umpluse demult în 1784. Trebuia să apară şi a apărut – trimis de pronia cerească – un conducător şi acesta a fost Vasile Nicula Ursu, supranumit Horea. Descindea din familia Niculeştilor din Albac, crângul Fericet. Născut într-o familie de iobagi, la rândul lui a fost tot iobag. Un timp l-a ajutat pe tatăl său de la care a învăţat dulgheria, o meserie răspândită în partea locului. În momentul izbucnirii răscoalei avea 54 ani. „Era de la natură înzestrat cu o minte ageră, viziune pătrunzătoare, iubitor de dreptate şi plecat spre pace”. Documentele vremii ni-l arată „un fel de apărător al ţăranilor pe la judecătoriile comunale din munţii Abrudului”.
Deşi a acţionat în condiţii extrem de grele, a confirmat din plin calităţile unui însemnat conducător. Mai întâi, pentru desfiinţarea iobăgiei şi îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, a făcut apel la toate mijloacele legale de luptă, trimiţând ani în şir mesageri la Sibiu pentru a prezenta guvernului – în fruntea căruia se afla Samuel Brukenthal – revendicările moţilor, însă, ei, aşa cum s-au dus, aşa s-au şi întors, iar în plus, nu o dată au fost bătuţi pentru această „îndrăzneală”. El însuşi s-a întâlnit de cinci ori cu împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) în acelaşi scop, dar fără niciun rezultat. Ba mai mult, subprefectul maghiar din cercul său, apostrofat fiind de împărat în urma ultimei audienţe din 1 aprilie 1784, „l-a pedepsit pe Horea cu o bătaie foarte aspră”, deoarece s-a plâns acestuia de violenţele sale. Apoi, în contextul declanşării răscoalei din Zarand şi Ţara Moţilor, a elaborat un program de o uimitoare însemnătate, care, prin prevederile sale, a contribuit decisiv la transformarea răscoalei în revoluţie, în urma căreia împăratul a fost nevoit să desfiinţeze şerbia în 22 august 1785 şi să ia multe alte măsuri în favoarea ţărănimii. Acestea sunt doar o parte din considerentele pentru care Al. Papiu Ilarian (1827-1877) afirma că „Horea era un mare ţăran, o rară figură a istoriei dezvoltării omeneşti, una din acele inimi mari care sunt capabile să cuprindă singure în sine toate durerile seculare ale unui popor”, şi, care, prin fapta şi jertfa sa, afirma la rândul lui, Octavian Goga (1881-1938), „a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale” la 1 Decembrie 1918. „E o minune cum, în condiţii economice, sociale şi culturale atât de vitrege, s-a putut înjgheba o personalitate atât de mare.”7
Să vedem acum care a fost atitudinea guvernatorului Transilvaniei Samuel Brukenthal faţă de Răscoala şi Revoluţia conduse de Horea, Cloşca şi Crişan.
Poziţia baronului Brukenthal faţă de răscoala ţărănimii din 1784 – care s-a ridicat la luptă pentru desfiinţarea iobăgiei – o cunoaştem din acţiunile sale. Cea dintâi ştire despre revolta din Zarand a sosit la guvern în 4 noiembrie 1784. În loc să cerceteze situaţia, guvernatorul „comunică ştirea comandantului general al trupelor imperiale din Transilvania, baronul Preiss, căruia i-a cerut să trimită forţă armată suficientă pentru a reprima tulburările şi a restabili liniştea publică”. Iniţial acesta n-a acţionat, deoarece ordinele sale de la Viena nu-i permiteau „nicio intervenţie militară fără ştirea Consiliului de război de la Viena”. În schimb a cerut guvernatorului „ca înainte de a trimite trupe în ţinuturile tulburate, guvernul să acţioneze prin alte mijloace pentru liniştirea populaţiei”. În următoarea zi însă, guvernatorul, repetând adresa către baronul Preiss, acesta decise a trimite „o parte din trupele sale, dar le-a atenţionat să nu înceapă nicio acţiune militară împotriva ţăranilor răsculaţi”. De aceea, armata imperială a avut mult timp o atitudine expectativă faţă de ţăranii răsculaţi.
În continuare, în condiţiile în care în 11 noiembrie aria revoluţiei se lărgea mereu şi ameninţa să cuprindă întreaga Transilvanie – deoarece în mâinile ţăranilor răsculaţi se afla întreg Zarandul, Ţara Moţilor, aproape întreg comitatul Hunedoarei, întreaga vale a Mureşului din preajma Aradului până în vecinătatea Albei Iulia, întreaga vale a Streiului şi a Haţegului, până la graniţa Ţării Româneşţi şi trecătorilor Banatului, munţii, afară de Zlatna, iar cetele ţărăneşti înaintau spre Aiud, Cluj şi Turda – comandamentul imperial austriac a recurs la o stratagemă pentru a-i înşela pe răsculaţi şi a câştiga timp pentru a-i ataca din nou. Din nefericire Cloşca – cu acordul lui Crişan şi al lui Horea – cade în cursă şi acceptă să încheie armistiţiul de la Tibru, urmate de cele de la Inuri, Sălciua şi Brad-Valea Bradului între 13-17 noiembrie.
La Tibru – azi sat al comunei Cricău, judeţul Alba – în 12 noiembrie, în numele celor 1400 de ţărani, câţi avea oastea sa la acea dată, Cloşca i-a cerut vicecolonelului Schultz, trimisul comandamentului imperial, trei doleanţe:
– să fie liberi de iobăgie;
– să fie militarizaţi;
– să fie lăsaţi liberi cei câţiva oameni închişi la Galda.
Prin acest armistiţiu reprezentantul armatei imperiale habsburgice se angaja – jurând pe cruce – să prezinte doleanţele ţăranilor „înalţilor săi superiori”, iar Cloşca „să înceteze acţiunea pe 8 zile”.8
Poziţia guvernatorului S. Brukenthal faţă de Armistiţiul de la Tibru
Baronul Brukenthal a respins categoric toate solicitările răsculaţilor prevăzute în Armistiţiul de la Tibru şi a afirmat că „e nedemn, că nu se cuvine şi va avea urmări rele ca cineva să trateze cu răsculaţii până vor fi împrăştiaţi şi vor depune armele”, iar în ce priveşte solicitările lor privind „liberarea din iobăgie şi militarizarea, ele nu stau în puterile guvernului”. În ceea ce priveşte cererea cu privire la ţăranii închişi la Galda, problema „trebuie să se rezolve pe cale judecătorească”. În legătură cu plângerile ţăranilor din munţii Abrudului, Brukenthal menţiona că ele „sunt vechi şi guvernul le-a supus deciziei monarhului împreună cu părerile sale”.9
Revoluţia până la urmă a fost înfrântă, nu de nobilimea maghiară şi susţinătorii ei, ci de armata habsburgică în 14 decembrie 1784, nu pe câmpul de luptă, ci prin dizolvarea oastei sale – care se ridica la 12-15000 de combatanţi – de către Căpitanul ei suprem, Horea, deoarece venise iarna şi „nu voia să se mai bată cu cătanele împărăteşti”.
În această situaţie, după ce le-a cerut luptătorilor săi „să-şi păzească bine capetele până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâţi”, el şi Cloşca s-au retras în Munţii Gilău, într-o pădure colosală numită Scoruşet, nu departe de râul Someş şi Huedin.
Guvernul Transilvaniei, condus de Samuel Brukenthal, a pus mare preţ pe prinderea lor şi, până la urmă, trădaţi de şapte consăteni de-ai lui Horea din Arada, au fost prinşi în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1784. Apoi, escortaţi de un puternic detaşament militar, alcătuit din 50 de secui, au fost duşi la Alba Iulia, unde au fost întemniţaţi începând din 2 ianuarie şi până în 28 februarie 1785, când au fost ucişi în chinuri groaznice prin zdrobire cu roata.
Supliciul lor rămâne în istorie un blam la adresa lui Iosif al II-lea care a ordonat uciderea lor, precum şi la adresa lui Francisc Eszterházy, şeful Cancelariei ungaro-transilvănene, care i-a cerut împăratului ca amnistia „să nu se aplice şi căpitanilor răscoalei”, iar împăratul, ca un „supus austriac”, i-a executat întocmai solicitarea; votul de blam se răsfrânge totodată şi asupra guvernatorului Transilvaniei, Samuel Brukenthal, a consilierilor săi şi a nobilimii maghiare, care jubilau în momentul maltratării lui Horea şi Cloşca.
În ochii ţăranilor ardeleni şi nu numai, supliciul i-a transfigurat pe Horea şi Cloşca, precum şi pe Crişan, din condamnaţi în martiri şi eroi ai cauzei lor, pe care-i invocă ori de câte ori povara vieţii lor creşte deoarece „câte sate românesti atâţia Horea sunt în Ardeal”.
Rămâne acum ca dumneavoastră., dragi cititori, să apreciaţi dacă merita ori nu merita Samuel Brukenthal să i se ridice statuia de la Sibiu sau în oricare parte a Ardealului. Amintesc că Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” a protestat energic cu prilejul dezvelirii statuii sale.
Note
1 Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, Tipografia „Românul”, 1884, p. 237-238.
2 Ibidem.
3 David Prodan, Răscoala lui Horea, Ediţie nouă revăzută, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 56.
4 In acest caz prin domnul-domnului se intelegea nobilul sau groful maghiar.
5 David Prodan, op.cit., p.77.
6 Alexandru Şterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului; compusă în anul 1860. Ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Edroiu, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1995.
7 Ovidiu Bârlea şi Ioan Şerb, Horea şi Iancu în tradiţiile şi cântecele poporului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. VI.
8 David Prodan, op.cit., p.508, 513.
9 Ioan Todea, Transilvania, vatra neamului românesc. Horea – jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1874-1875, Casa de Editura, Cluj-Napoca, 2020, p.271.