Sângiorzul și Armindenul – începutul anului pastoral. Obiceiuri și ritualuri

Printre cei mai venerați sfinți ai românilor se numără Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru, învestiți de popor cu puteri de înnoire a timpului, de schimbare a anotimpurilor. Aceasta se datorează mai ales faptului că în perioada 21 aprilie – 1 mai începe  noul an pastoral iar în jurul datei de 26 octombrie, la sărbătoarea Sfântului Dumitru se încheie anul pastoral.

Poporul român este un popor cu o tradiție milenară în păstorit, creșterea oilor și a bovinelor fiind una dintre preocupările sale principale, de aceea toate activitățile legate de această ocupație a sa, au date fixe, fiind însoțite de obiceiuri și ritualuri magico-religioase perpetuate de-a lungul timpului.

Astfel, înțărcatul mieilor se făcea în apropierea Sângiorgiului, iar Năpustitul Berbecilor sau slobozirea acestora în turma de oi pentru împerechere se făcea în jurul sărbătorii de Sâmedru. Se observă că începutul și sfârșitul ciclului de reproducție al ovinelor și caprinelor erau marcate de două dintre cele mai importante sărbători creștine, sărbători în care se efectuau practici specifice perioadelor de înnoire a timpului.

O legendă populară spune că Dumnezeu a dat celor doi sfinți cheile vremii cu care Sângiorgiul închide iarna și deschide vara atunci când aude orăcăit de broaște, iar Sâmedru închide vara și deschide iarna, când au plecat păsările călătoare și nu se mai vede pui de broască pe afară. [1] ”Și Sân-Giorgiu și Sâ-Medru, la rândul lor, poartă cheile tot cu sine, la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din ușile vremii și să se joace cu vremea cum îi place.”[2]

După credința generală a tuturor românilor, Sân-Giorgiul e capul primăverii și are menirea de a înverzi întreaga natură și de a face să germineze (răsară) semințele, iar Sâ-Medru e sfârșitul toamnei când se adună recoltele.

Se mai spune în popor că până la această dată ”țarina este liberă”, adică turmele de oi pot paște pe unde vor, dar după această dată (23 aprilie), Sfântul Gheorghe ”închide țarina”. După data respectivă sătenii își tocmesc cioban la oi, care să le îngrijească până în toamnă. El urcă cu oile sus la munte, departe de vatra satului și de holdele cu grâne.[3]

Ritualurile și obiceiurile specifice Noului An oficial sunt practicate și în această perioadă de înnoire a timpului. Acum întâlnim în mod special acele acte de divinație performate prin diverse practici magico-religioase (vrăji, descântece, aflarea ursitului),  de profilaxie și purificare, aprinderea focurilor cu rol purificator, etc.

În perioadele de înnoire a timpului se spune că cerurile sunt deschise, existând o comunicare între lumea materială și cea spirituală, între oameni și spirite. Și în perioada Sân-Giorgiului spiritele morților sălășluiesc printre cei vii. Dintre acestea, unele spirite rele numite strigoi sau strige, cărora li se adaugă strigoaiele sau moroaiele, care de această dată sunt persoane în viață născute cu căiță sau coadă, își manifestă agresivitatea prin luarea manei, adică a sporului laptelui de la vite și a rodului holdelor de grâu. [4]    

”În  mitologia românească strigoii/moroii sunt reprezentări mitice ale sufletelor oamenilor care pot deveni periculoase atunci când își părăsesc temporar trupurile în timpul vieții (strigoi sau moroi vii) și definitiv (strigoi sau moroi morți).”[5]

Cea mai propice perioadă  pentru atacul asupra vitelor a forțelor malefice este în jurul sărbătorii Sfântului Gheorghe,[6] în special cu o noapte înainte, dar și la Sfredelul Rusaliilor (jumătatea perioadei dintre Paști și Rusalii).[7]

Așa cum arătam mai sus, pe lângă strigoi și moroi, mai există și vrăjitoare care făcând vrăji fură laptele de la vaci, deși și acestea sunt numite în popor tot moroaie. În rândurile de mai jos voi exemplifica un astfel de procedeu de furare a laptelui, consemnat de Simion Florea Marian: ”Bărbatul sau femeia care vrea să ia mana de la vite, se scoală în ziua de Sf. Gheorghe înainte de răsăritul soarelui, se dezbracă în pielea goală, ia strecurătoarea de strecurat brânza, o anină de un picior și se duce prin iarbă de o târâie până ce se umple bine de rouă, rostind în același timp următoarele cuvinte:

–Laptele, brânza și untul de la vacile (cutăruia) să vie la vacile mele, să se strângă cum se strânge apa în iaz, și să curgă laptele din țâțele vacilor mele cum curge apa pe lăptoacele morilor!

După ce s-a umplut strecurătoarea de apă, în trei rânduri tot o storci bine într-un vas, după care, când beau vacile apă, să le dat să bea, sau o amesteci cu tărâțe și acestea le dai apoi ca să le mănânce.”[8]

Pentru a contracara atacul atâtor forțe malefice care făceau mult rău în gospodărie, sărăcind membrii acesteia, numeroase măsuri de protecție se luau în noaptea de Sf. Gheorghe și la Sfredelul Rusaliilor.

Astfel, pe pragul ușii de la grajd se bătea o potcoavă, dar se împlântau și câteva seceri cu vârful în tocul de lemn, pentru a speria moroii,[9] iar în alte  părți ale țării, în fața porții sau a ușii se pune o grapă cu colții în sus.[10]

Tot cu scop protector, cu o seară înainte la Ribița, în Zarand, se mai obișnuia să se pună în jurul ușii, la geamul grajdului, la obloacă (deschidere prin care se introducea nutrețul în ieslea vacilor, din șură), rugi de măceș sau de mur, cununi de usturoi sau mănunchiuri de leuștean și de urzici. [11] Era bine să fie plantată o tufă de leuștean în apropierea intrării grajdului.[12]

Așa după cum reiese din notițele lui S.Fl. Marian, obiceiul respectiv este specific întregii țări,  cu deosebirea că în Moldova animalele și oamenii sunt apărați și împotriva unor atacuri din partea ielelor. Pentru că: ”Acolo unde  intrarea e închisă prin rugi înghimpați, nici iele nici strige nu intră, pentru că văd semnul pe care nu au putere de a-l trece, și vacile dau lapte, copiii dorm duși, fetele se pierd în vise plăcute, iară  flăcăii rămân harnici și cu noroc. (…)  Din iederă  se împletesc cununi verzi, iar crengile de rug se pun cruciș pe la portițe, pe la ferești, pe deasupra ușilor, și mai cu deosebire pe la grajdul în care se adăpostesc caii și vitele.”[13]

Din cele de mai sus se poate observa că în această noapte se protejau nu numai animalele, dar și oamenii împotriva atacurilor unor forțe malefice diverse (strigoi, iele, zmei, Zburători, etc.), care îi puteau îmbolnăvi, schilodi, le puteau lua vlaga și voia bună.

Dacă cineva uită să pună rug verde și leuștean la porți, uși și ferestre, se crede că vin strigoaiele, se pun călare pe vaci cu fața către coadă și le iau laptele.

Se observă cum prezența unor plante (usturoiul, leușteanul, urzica, murul) cu proprietăți magice, apotropaice alungă strigoii, anulându-le puterile.

În această zi, dintre plante, în mod special leușteanul (Levisticum vulgare) este învestit cu forța cea mai mare. Mănunchiuri de leuștean se agățau la ferestrele și ușile caselor, se legau în coarnele și cozile vitelor cu lapte, se amestecau cu tărâțe și se dădeau animalelor, femeile își încingeau mijlocul cu el, copiii sorcoveau cu el, feciorii își împodobeau caii în ziua de Ispas, sau se punea în steagul călușarilor la Rusalii și al Drăgaicei la Sânziene.[14]

În același scop, în Banat se mai utilizează  pelinul (Artemisia absinthium), odoleanul (Valeriana officinalis), rostopască (Chelidonium majus).[15]

Animalele mai pot fi îmbolnăvite și prin deochi, adică de o privire urâtă a unor persoane cunoscătoare de vrăji. Ele se îmbolnăvesc, pierd laptele sau leapădă vițelul nefătat. Pentru a le feri de deochi și de moroaie, se pune deasupra ușii pământ luat dintr-un mușuroi de cârtiță, zicându-se: Când vede guzu (cârtița) soarele, atunci să-mi vadă moroii vaca.”[16]

Măriuța lui Gavriluță din Blăjeni știe o altă modalitate de apărare a vitelor de atacul strigoilor, prin intermediul năframei de cap. Năframa respectivă era de fapt o străicuță din pânză ce se lega între coarnele vacii cu două săptămâni înainte de fătare. Ea se confecționa dintr-o fâșie din pânză de cânepă de culoare roșie sau albă, lată de 2-3 centimetri pe care se prindeau din loc în loc, la distanțe egale, ciucuri din lână roșie. Pe aceeași bucată de pânză se coseau trei săculeți miniaturali, decorați la rândul lor pe margini cu fire de lână roșie, care se umpleau cu boabe de piper, tămâie, mărar, usturoi, cimbru, boabe de grâu de vară și cărbune din cădelnița preotului.[17]

Năframa astfel pregătită de către cea mai vârstnică femeie din familie, era legată pe după coarnele vacii, pe frunte. În tipul efectuării acestei operațiuni cel care lega năframa invoca puterea Duhului Sfânt pentru ca vaca să fie ferită de rele – de deochi, de demoni ori de moromeții care umblă  la miez de noapte să sugă laptele animalului – și să fete ușor, fără complicații.[18]

Același obicei îl cunoaște și Lucreția lui Toader din Uibărești, cu deosebirea că năframa de cap este de data aceasta un săculeț cusut cu ață roșie, în care se pune pe lângă cele arătate mai sus și busuioc, un capăt de lumânare de la maslu și o crenguță de dârmoc. [19]

Dârmozul, drimocul sau dârmocul din familia Caprifoliaceae, cu denumirea latină de Viburnum lantana este un arbust din zona de deal și munte investit de români cu proprietăți magice. Este aproape nelipsit din toate ritualurile magice. Se pune în Păpușa de lumină de la Bobotează[20], ca toiag în sicriul mortului pentru a se apăra de duhurile rele și a se sprijini când trece puntea raiului[21], în pieptul copiilor între Bobotează și Buna Vestire[22] sau  legat cu ață roșie împotriva deochiului, la copiii sub un an.[23]

Dar pentru a ține cu adevărat în frâu vrăjitoarele, în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, se făceau pe dealurile din jurul satelor focuri mari. Flăcările aveau menirea de a arde tot ceea ce este rău în jur, de a distruge sau măcar de a diminua puterile strigoaielor, de a purifica întreg spațiul.

În trecut, focul respectiv era  numit în popor foc viu pentru că flacăra se obținea printr-o metodă arhaică de frecare a două bețe de lemn uscat. Focul viu nu era un foc obișnuit, ci unul ritual, pentru că trebuia aprins de tineri necăsătoriți (feciori, copii), neprihăniți, doar la Sf. Gheorghe sau Arminden ( 1 mai), sau la urcarea oilor la stână. În acest ultim caz el nu se mai stingea până la coborârea turmelor în toamnă.[24]

O rămășiță a acestui foc ritual o regăsim în satul Basarabasa. Astfel, în ajun de Sf. Gheorghe, pe înserat, se adunau copiii din sat pe un deal, adunau vreascuri și lemne după puteri,  aprinzând apoi un foc mare. Săreau și jucau în jurul focului, strigând moroaiele: ”Ne mâncă moroaile/ Calce-le nevoile!/ Mâncă mana de la vaci/ Calce-le o sută de draci!/ Mâncă mana de la oi,/ Calce-le o sută de nevoi!”[25]

Pe lângă rolul purificator al focului, pentru a lupta cu moroaiele este utilizată de această dată și puritatea copiilor. Prin inocența lor se considera că strigătul, cuvintele rostite de ei au o valoare mai mare, putând astfel domoli sau neutraliza acțiunea nefastă a forțelor malefice.

Și fumul era considerat ca având rol purificator, de aceea se și sărea peste foc, sau se obișnuia ca vitele să fie afumate prin înconjurare cu o lopată de jar cu tămâie.[26]

În trecut, S. Fl. Marian spune că  focul viu se făcea nu numai pe dealuri, ci și în ogradă, după care, cei care au făcut focul (băieții, copiii) săreau peste foc ca tot anul să fie ușori. De asemenea, se scoteau vitele să treacă prin fum, iar fumul era bine să intre și în grajd.

Și oile se afumă în strungă. Într-o oală cu jar se pune o bucată de untură amestecată cu usturoi, laptele câinelui, boz, leuștean, pelin, scai și mâțuși de salcie. Cu oala respectivă se afumă ugerul oilor.[27]

”Afumarea aceasta a vitelor, a ocolului și a grajdului cu fum de foc viu se face cu scopul ca vitele și oile să fie ferite de toate relele și boalele, de toate dihăniile și pocitoarele, să nu se poată nimeni apropia de dânsele ca să le ia mana și să le strice, să fie mănoase și frumoase, și pentru ca să crească și să se înmulțească ca puzderia, respectiv ca gunoaiele cele de pe foc.”[28]

Pe lângă toate aceste ritualuri și obiceiuri, de Sf. Gheorghe se mai obișnuia să se aducă de la pădure crengi de fag, care erau puse peste copii în pat dimineața, [29] la porți, la grajd, în grădina de legume sau la streașina caselor.[30] În alte zone ale țării aceste crengi pot fi de tufan, salcie, păr, gorun, etc.[31]

S. Fl. Marian spune despre aceste crengi că sunt simbolul descuierii pământului de către Dumnezeu, el rămânând astfel, până la Sâ-Medru. De asemenea, în această zi, Sf. Gheorghe trece călare peste codrii și pășuni ”încheindu-le”.[32]

Scopul acestor obiceiuri, spune Frazer, ”este acela de a aduce acasă, în sat, binefacerile pe care spiritul arborelui are puterea să le acorde.”[33]

În perioada creștină, practicilor și credințelor vechi li s-au adăugat explicații creștine, în urma unor interpretări în popor a unor episoade din Noul Testament. Astfel, la Ribița se povestește că atunci când jidovii umblau să-l prindă pe Iisus, acesta a intrat într-o casă și nu mai era de găsit. Cineva care știa unde intrase, merse la mai marii lor și le spuse că îl vor găsi pe Iisus în casa unde va agăța el o ramură verde. Nu se știe cum, oamenii care-l iubeau pe Iisus au aflat acest lucru și toți și-au agățat la porți ramuri verzi. Ca urmare a acestui fapt, Iisus nu a fost prins, deoarece casa în care se ascunsese nu a mai putut fi identificată.[34]

Aceeași creangă verde agățată la garduri sau în porți, o găsim de această dată pusă în ajun de Arminden, adică în ajunul datei de 1 Mai. Armindenul era în funcție de zonă, un brad curățat de ramuri până în vârf, sau o creangă mare de 2-3 m, de fag, cu un smoc de frunze în vârf[35], o prăjină sau un arbore înalt curățat de crengi, de obicei luat dintr-o pădure de foioase.[36]

Creanga respectivă, numită Arminden sau Pom de Mai era un substitut al zeului vegetației, protector al vitelor și cailor, holdelor semănate, viilor și livezilor, care a preluat numele și data de celebrare a Sfântului Ieremia (1 mai), fiind totodată sinonim cu Sângiorzul.[37]

Ramurile verzi puse peste tot prin casă și curte, chiar peste copiii, cum este obiceiul întâlnit la Basarabasa, de Sf. Gheorghe sau Arminden (1 mai) au funcție magică polivalentă, cu rol apotropaic și fertilizator. Ele apără gospodăria, oamenii și animalele de forța distrugătoare a forțelor malefice, conferind sănătate, prosperitate și fertilitate.

Ramurile rămân la porți un timp, fiind apoi păstrate peste an și utilizate în caz de îmbolnăviri, ca leac contra frigurilor,[38] precum și la aprinsul cuptorului în vară când se coace prima pâine din grâul nou.[39]

Obiceiul ramurilor verzi utilizate în perioada de înnoire a timpului cu o seamă de ritualuri săvârșite în jurul acestui substitut al zeului vegetației, a fost specific în trecut întregii Europe, din Anglia până în Rusia. Se observă că la populațiile Europei medievale această sărbătoare era celebrată  cu mult fast, cu procesiuni, cântece și multă veselie. Astfel, Frazer concluzionează că: „… aceste procesiuni care mergeau din poartă în poartă cu arbori și ramuri de mai, (…) au avut pretutindeni o semnificație serioasă și, ca să zicem așa, sacramentală; oamenii credeau într-adevăr că zeul creșterii se afla nevăzut în creangă; și procesiunea îl aducea în fiecare casă ca să le dea binecuvântarea.”[40]

Mărturiile pe care le mai găsim noi astăzi prin satele Zarandului despre obiceiurile specifice perioadei de timp cuprinsă între Sf. Gheorghe și Arminden sunt doar rămășițe ale unor ritualuri și ceremonii extrem de complexe existente în trecut, care vizau începutul anului pastoral, sosirea primăverii, a căldurii, renașterea vegetației.

Însă la români, mai mult decât la celelalte popoare, cele mai numeroase dintre aceste practici cu rol apotropaic și de purificare sunt dedicate animalelor, în special vitelor și oilor. Se întâmpla acest lucru deoarece vitele aveau un rol major în economia unei gospodării. Viața întregii familii depindea în trecut de sănătatea, fertilitatea și prosperitatea animalelor din bătătură. Laptele cu derivatele sale: brânză, caș, zer, urdă, smântână și unt asigurau într-o mare măsură hrana familiei, care în trecut nu era foarte diversificată. Cu vacile sau boii se ara, iar dacă animalele erau bolnave era compromisă evident și producția de cereale sau a altor semănături din anul respectiv, iar oamenii deveneau cu adevărat ”muritori de foame.”

Exista printre țăranii din zonă expresia: ”Vaca ține casa!”, și așa și era, de aceea nu trebuia precupețit nici un efort pentru protejarea vitelor împotriva oricăror influențe, atacuri sau boli, prin toate mijloacele sau procedeele cunoscute. În trecut, nimeni nu făcea rabat de la obiceiurile sau ritualurile moștenite din străvechime, ritualuri care s-au îmbogățit ulterior cu unele creștine.

 

Bibliografie

Frazer 1980         – J.G. Frazer, Creanga de aur, vol. I-II, București, 1980
Ghinoiu 2004      – I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004
Ghinoiu 2018      –  I. Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, 2018
Marian 2015        – S. F. Marian, Sărbătorile la români. Cincizecimea, București, 2015
Pârva 2017          – I. Pârva, Lumea de peste prag, Deva, 2017

[1] Simion Florea Marian 2015, vol. III,  p. 226
[2] Marian 2015, vol. III, p. 227
[3] Informator: Cleșiu Pelagia ( 89 de ani, Ribița, 2017)
[4] Ion Ghinoiu 2004,  p. 285
[5] Ghinoiu 2018, p. 234
[6] Ghinoiu 2004, p. 285
[7] Informator: Trifa Sabina (83 de ani, Ribița, 2019)
[8] Marian 2015, vol. III, p. 233-234
[9] Informator: Trifa Sabina (83 de ani,  Ribița, 2019)
[10] Marian 2015, p. 238
[11] Informator: Trifa Sabina (83 de ani, Ribița, 2019)
[12] Informator: Trifa Sabina (83 de ani,  Ribița, 2019)
[13] Marian 2015,  vol. III, p. 241
[14] Ghinoiu 2018, p.233-234
[15] Marian 2015, vol. III, p. 239, 240
[16]Informator:  Maciu Măriuța (56 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[17] Pârva 2017, p. 402
[18]  Pârva 2017, p. 402
[19] Pârva 2017, p. 404
[20] Informator:  Maciu Măriuța (56 de ani,  Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[21] Informator: Ban Chiva (89 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2017)
[22] Informator: Maciu Tiberiu (35 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[23] Pârva 2017, p. 405
[24] Ghinoiu  2004, p.288
[25] Informator: Maciu Tiberiu (35 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[26] Informator: Maciu Tiberiu (35 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[27] Marian 2015, vol. III, p. 263
[28] Marian 2015, vol. III, p. 262
[29] Informator: Maciu Tiberiu (35 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2019)
[30] Informator: Dușan Maria, ( 73 de ani, Ribița, 2012)
[31] Marian 2015, vol.III, p. 229
[32] Marian 2015, vol. III, p. 228
[33]James George Frazer 1980, vol. I, p.254
[34]Informator:  Iusco Ileana (71 de ani, Ribița, 2019)
[35] Informator: Maciu Tiberiu (35 de ani, Basarabasa,  com Vața de Jos, 2019)
[36] Ghinoiu 2004, p. 290
[37] Ghinoiu 2004, p. 290
[38] Marian 2015, vol.III, p. 229
[39]Informator: Iusco Ileana (71 de ani, Ribița, 2019)
[40] Frazer 1980, vol. I, p. 268