Sapixel. Reflecsii și Tentații

Problema actuală în fotografie este adesea mimesisul, clișeistica de a fi „imaginea cuiva”. Cum să reprezinți fără să fii ilustrativ, să fie imaginea suficient de distinctă ca să se reprezinte pe sine deși știm că ea este o copie sub formă de referință a ceea ce percepem ca și real. Devine un privilegiu în cadrul unui concurs de fotografie să găsești voci autentice de creație, care prin alăturarea realității ajung să ființeze realitatea.

Tematica de reflecsii, frumoasă și generoasă în estetica sa este și un monstru sacru al imaginilor deja uzitate, făcute și refăcute, pariurilor tehnice adesea căzute în steril și repetitivitate serială, lipsită de apariția amprentei personale ca și reprezentare manifest între sensibil și inteligibil.

Concursul Sapixel anul acesta a propus două categorii în care pasionații de fotografie au putut înscrie imagini: Reflecsii și Tentații. Concursul a fost organizat de Asociația Studențească HÖK în colaborare cu Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca, Facultatea de Științe și Arte, departamentul Cinematografie, fotografie, media. Ce este Sapixel? Brandul concursului, conceput de către absolventul Orbán Szabolcs în anul 2011, încorporează în denumirea sa apartenența acestei inițiative de Universitatea Sapientia, pe scurt Sapi și elementul cel mai mic constituent al unei imagini fotografice digitale, pixel-ul.

Lucrarea premiată anul acesta a lui Ráduly Sándor este în primul rînd un „spațiu dintre”, acea sinteză care deși încadrată la tematica reflecsii aduce o parafrazare și a celei de a doua tematici a consursului, tentația. „În mod simetric, de altfel, nu există imagine decât dacă o realitate, ideală sau materială, se reproduce, adică iese din sine și dă naștere la ceva diferit de sine însăși.” (p. 129, Filosofia imaginilor, de Jean-Jacques Wunenburger, Ed. Polirom, Iași, 2004).

Sinteza contemporană prin cromatica bine dozată, incisivă prin roșul alterat către un magenta carnal, fundalul de un albastru nobil, prin aportul neclarului ca și manifest, mâinile întinse către cer, înmănușate, rugă de căutare și smerenie, o meditație asupra ce este și în ce anume credem, ateismul în sine crede tocmai în absență, iar ruga este înrămată și fixată pe suprafața reflectantă a oglinzii romboidale. Suprafața reflectantă pe care adesea o percepem ca ceva lichefiat, organic în mișcarea de re-creere a realului sau de „suprafață accent” pentru un detaliu, în cazul fotografiei lui Ráduly Sándor oglinda devine acel neclar care face vizibil. Meditativ, rafinat, reținut, o siluetă neagră a unei cruci pe un deal. Nedefinirea și simbolica austeră amintește toate apartenențele dogmatice fără să le numească. Monumentalitatea compozițională este un imperativ: ca și privitor meditează, gândește, definește-te.

Fotograful Tóth Ferenc ne-a imersat în reflecsia emoției, în apa primordială a originii și a frumuseții. Simetrie, claritate, atenția desăvârșită la detaliu, portretul dualului dintre văzut și ascuns. Claritatea incisivă a personalității asumate de tânăra care privește direct în camera fotografului, dintr-un gest de regie, ajunge să se interconecteze cu lăutricul privitorului. Gestul  degetelor răsfirate pe claviculă, pudoare sau rafinament studiat, este contrapunctul jumătății scufundate în apă al corpului, o integrare organică într-o apă primordială din care toți ne naștem și al cărui mister numit viață prea puțin o percepem. Imaginea devine reflecsia nuanțată al emoție versus sentiment, inconștient versus conștient, expresia vizibilului și al invizibilului freudian al eternului feminin.

Fotograful Johnny Mei lichefiază solidul, transcende distincția dintre alb și negru, compune cadru în cadru. Un turn de locuințe, reconoscibil geometric, nuanțat prin alburile emanațiilor luminoase a habitării acelor spații este încadrat în rama altui turn, al tenebrelor, spațiilor abolite sau doar dormante. Este un cadru alb într-unul negru, o sinteză de tip Malevics, în care pătratul alb pe fond alb și pătratul negru pe fundal negru imersionează în dual al coexistenței.  Johnny Mei ne vorbește despre proprietatea luminii ca și undă, despre precizia construirii prin simplitate, ritmul fiind un alt element modelator al imaginiii sale premiate.

Ce poate fi numit tentație? Ademenirea, ispita, atracția, acel ceva care pune o persoană în acțiune. Un impuls la săvârșire.

Fotografia lui Ács Anett numește femeie căreia i se atribuie păcatul original. Silueta feminină învăluită în mister, interiorul unui spațiu obturat de o draperie sugerează intimitatea, incertitudinea, volatinul identitar. Mutiplele clișee suprapuse descompun luminia albă în revărsarea sa unduită de curcubeu, particulă cu particulă suntem învăluiți într-o atracție magnetică inexplicabilă. Femeia singulară devine femeia simbol, percepția tuturor femeilor ca năluciri ale imaginarului, drinței și intangibilului. Ács Anett a reușit să ne ducă într-un spațiu al potențialelor deveniri, cu mii de nuanțări, detașată de etichetarea marginală a binelui sau al răului, mai degrabă ne mărturisește despre tentație ca și un spațiu al creației.

Originea păcatului ca și consecință a tentației ne duce în grădina Edenului, la întâlnirea lui Adam și a Evei cu cel care simboliza cunoașterea. Este o îngemănare al tentației cunoașterii, al androginismului, al contopirii și detașării. Claritatea dată de cunoaștere este textura șarpele încolăcit și accentul pe gestul de încătușare. Imaginea deși regizată, rămâne contemporană prin necosmetizarea organicului, firele de păr sunt estompate prin blur dar nu sunt retușate, nealiniindu-se la ilealuri sau standarde, diluează identitatea sexuală. Știm că sunt mâini masculine care au fost înrobite de căderea în păcat al eternului feminin, că unul nu poate exista fără celălalt, dar totul capătă o tentă androgină.

Silvia Sanna tranzitează timpul dintre trecut și viitor, spațiul de tip interior al unei camere inundat de un abastru incert ce pendulează între nostalgie, regret sau înnobilarea unui potențial nou început. Este imaginea stagnării, al intermedialului, pragul dintre ce a fost și ce va însemna pentru altceniva acel spațiu ambalat. Obiectele, mobilele din imagine sunt protejate de învelișul foliei translucide. Candelabrul ambalat ca și un buchet de flori, atârnat din acel spațiu al tavanului către păstrare, parcă este o reminiscență al ierburilor de leac atârnate ca să se veștejească, pentru păstrare, într-un spațiu de așteptare. Abordarea Silviei Sanna este între formă și conținut, spațiul fotografiat de ea este o anticameră a tentației, a dorinței manifest prin verbul a avea.

Concursul fotografic Sapixel, la fiecare ediție a avut și o prezență expozițională printr-o rezumare a imaginilor înscrise, anul acesta punând accentul pe o vizibilitate mult mai mare a evenimentului a fost prima ediție care se mândrește cu o prezență într-o galerie de artă, promovare pe rețelele sociale, expoziție itinerantă în diferite locații din țară, cât și transpunerea expoziției și în spațiu virtual.

În anul 2022, din cele peste 400 de imagini înscrise în concurs, o selecție de 50 de imagini au fost prezentate pe simezele galeriei de la Turnul Croitorilor din Cluj-Napoca. Un periplu vizual pe cel puțin 7 continente, din Statele Unite ale Americii și până în Bangladesh, pasionații de arta fotografiei și-au putut alege lucrările favorite și prin accesarea spațiului virtual dedicat concursului de pe instagram.

Inițiativa online a fost realizată cu sprijinul și în parteneriat cu Asociația Breasla Barabás Céh, prin galeria LockArt. Coordonatorul din acest an a fost studentul Tóth Hunor, iar membrii juriului de specialitate au fost: lector univ. dr Mira Marincaș, RO, artista Audrey Hor, UK, studentul Dóka Gábor, HU.

Expoziția online este disponibilă publicului larg în perioada 8 martie – 8 aprilie, accesând link-ul.

Ne găsiți pe site-ul oficial al concursului: www.sapixel.ro.