Sărbătoare

Apariţia unei publicaţii destinate ştiinţei şi culturii în general este, în orice moment, şi trebuie privită ca un moment de sărbătoare, din toate punctele de vedere, căci sărbătoarea rămîne, în sensurile profunde ale cuvîntului, „zi de veghe, de celebrare“. În condiţiile în care sărbătoarea a devenit, pentru prea mulţi „zi nelucrătoare“, prin îndepărtarea de sensul primar şi păstrarea unui aspect particular, datorată confuziei produse în mintea oamenilor, din cauza necunoaşterii sau a nerespectării concepţiilor timpului, sărbătoarea destinată ştiinţei şi culturii, exploatînd virtuţi reale ale muncii şi lipsită de festivism, devine prin ea însăşi mobilizatoare şi declanşatoare de energii, aşa cum era sărbătoarea la începuturi.

Dies servatoria, amintind de servus „supus, rob“, dedicată cinstirii zeilor sau unor evenimente remarcabile în viaţa colectivităţilor, era, ca mai orice zi, deloc scutită de lucru. E suficient să amintim că, în calendarul românesc, fiecare din primele cinci zile ale săptămînii, ale căror nume se păstrează din latină, era dedicată unei divinităţi, iar ultima, duminica, era dedicată Domnului Atotstăpînitor (dies dominica), ziua pe care creştinul o închina Patronului, preamărindu-L. Era ziua cînd toată osteneala era îndreptată către Dumnezeu, iar lucrul propriu-zis, munca fizică, era permis doar cînd situaţia o impunea (se citează pilda cu Isus care spunea că o capră căzută în groapă nu poate fi lăsată acolo pentru că e sărbătoare).

În lumea creştină s-au impus două sărbători fundamentale, naşterea şi suferinţele lui Iisus, încununate de învierea Fiului Domnului, pentru înveşnicirea unei credinţe. Dincolo de aspectul strict religios, întreţinut şi cultivat de biserică, în cultura populară au apărut elemente care particularizează cele două momente, conceptual sau materializate în creaţii folclorice, în multe cazuri articulate pe mai vechi credinţe şi eresuri. Aşa, de pildă, numele zilei Naşterii Domnului, cît şi obiceiurile practicate de români nu se pot explica strict prin semnificaţia religioasă a zilei. Explicaţia numelui Crăciun prin lat. creationem (acuzativ al lui creatio) ridică semne de întrebare, dar are avantajul de a fi aproape semantic de numele din occident (fr. Noël, port. Natal, it. Natale, sp. Navidad, engl. Nativity), de aceea s-a propus şi altă etimologie, lat. calationem, acuzativ al lui calatio, prin care se desemna  convocarea poporului de către preoții păgîni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Există şi opinia conform căreia Crăciun este un cuvânt de origine traco-dacă, legat de sărbătorile focului, ocazionate de solstițiul de iarnă. Susţinută şi de existenţa obiceiului românilor din unele zone de a pune crengi de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă, această opinie stabileşte legătura cu alb. kercu „bucată de lemn”, it. Ceppo „Crăciun” și „creangă, cracă”, dar are în vedere mai ales faptul că în română Crăciun înseamnă şi „crenguță, crăcuță”.  Folclorul românesc plasează, de obicei, în centrul evenimentelor şi întîmplărilor un personaj de care se leagă toată istoria respectivă, ca atare procedează similar în cazul Crăciunului: Crăciun era stăpînul staulului în care s-a născut Iisus şi, cum din alte locuri Fecioara fusese alungată, sărbătoarea Naşterii a fost numită Crăciun, preaslăvind, prin numele binefăcătorului, bunătatea şi îngăduinţa, ca atribute esenţiale ale omului. Exemplele se pot înmulţi.

Magia sărbătorilor a stăpînit lumea dintotdeauna, acestora asociindu-li-se diferite practici şi obiceiuri, dar şi credinţa statornică în puterea întremătoare şi tămăduitoare a sărbătorii, dacă aceasta a fost aşteptată şi respectată cum se cuvine. Este motivul pentru care credinţe şi practici creştine s-au suprapus peste altele mai vechi. Am văzut mai sus că chiar sărbătoarea Crăciunului ar putea fi pusă în legătură cu sărbătoarea solstiţiului de iarnă, iar Sînzienele, sărbătoarea Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul (la origine este expresia sancti dies Johannes) din apropierea solstiţiului de vară, sînt considerate singura sărbătoare păgînă (alt nume al sărbătorii este drăgaica [< bg. dragaika]) din calendarul religios, poate şi din cauza apropierii de Rusalii. În diferite locuri (cea mai renumită este Suceava) biserica organizează slujbe cu mare interes pentru enoriaşi veniţi de la mari distanţe, iar pe mai tot cuprinsul românesc se organizează manifestări laice, în care numele Sfîntului nu prea este invocat; florile numite sînziene sau drăgaice, deplin înflorite la această dată şi nelipsite de la aceste manifestări, sînt considerate purtătoare de puteri magice şi aduse în casă cu g]ndul la împlinirea puterii lor sperate.

Alte două sărbători, Sfîntul Gheorghe şi Sfîntul Dumitru, se suprapun peste momente importante din viaţa rurală; prima marchează deschiderea, cealaltă închiderea anului agricol, cu tot ce acestea presupuneau cîndva. De altfel nu poate fi lipsit de importanţă faptul că numele sfîntului provine din grec.  Gheorghios, care însemna „agricultor“.

Vom aduce în discuţie şi sărbătoarea Rusaliilor, de maximă importanţă în calendarul creştin. Acum se încheie ciclul sărbătorilor pascale (Învierea, Înălţarea la Cer, Pogorîrea Sfîntului Duh), iar numărătoarea duminicilor ce urmează de aici încolo se face după duminica Rusaliilor. Apărută încă din păgînism, sărbătoarea religioasă a Rusaliilor este pusă de biserică în  legătură cu lat. rosalia, ce aminteşte de sărbătoarea păgînă a depunerii trandafirilor – rosae – pe morminte. Numită în alte părţi Pascha rozata, Duminica Rusaliilor sau Domenica rosarum, această sărbătoare evocă evenimentul biblic din a cincizecea zi după Învierea Domnului (se mai numeşte şi cincizecimea), cînd, în chip de „limbi ca de foc”, s-a pogorît Sfîntul Duh ‒ a treia persoană a Sfintei Treimi (Dumnezeu Tatăl ‒ Ziditorul Lumii, Dumnezeu Fiul ‒ Mîntuitorul Lumii și Dumnezeu Duh, numit și Duhul lui Hristos). Sărbătoarea păgînă, preexistentă, înrudită, după toate probabilităţile, cu mitul rusalcelor de la populaţiile slave, avea loc cam în acelaşi timp cu Sînzienele, la solstiţiul de vară, cu manifestări insolite ale oamenilor, din cauza intervenţiei, favorabile sau nefavorabile a unor spirite responsabile de soarta omului. Sînzienele sau dragaicele, şi rusaliile, cînd bune, cînd rele, pun stăpînire pe mintea şi sufletul omului, care acţionează după cum dînsele, ielele, mîndrele, vîntoasele etc., alte nume ale acestor spirite, le ordonă, iar sărbătoarea urmărea fie proslăvirea, fie îmbunarea acestor spirite, aşa cum în credinţa creştină se preamăreşte înveşnicirea credinţei în atotputernicia lui Dumnezeu, a Fiului şi a Sfîntului Duh.

Biserica s-a implicat întotdeauna în organizarea sărbătorilor, promovînd atitudini, concepţii, reacţii, într-un limbaj specific. Cum credinţa creştină s-a răspîndit la început în această parte de lume în limba latină, termenii elementari care privesc viaţa religioasă sînt de origine latină: biserică, cruce, credinţă, Dumnezeu, închina, înger, scriptură, sîn(t) „sfînt“etc. Organizarea bisericească s-a făcut ulterior după modelul grec, trecut prin filieră slavă, de aceea majoritatea cuvintelor privind viaţa bisericească sînt de origine slavă (nu interesează aici că slavii le luaseră de la greci), cele latineşti fiind înlocuite. Au rămas doar termeni care priveau nu organizarea vieţii bisericeşti, ci mai curînd viaţa colectivităţilor de oameni. În organizarea bisericii, sărbătorile importante sînt precedate de o perioadă de post (< sl. postŭ), de interzicere a mîncărurilor de frupt, dar în practica oamenilor s-a păstrat ajunatul (a ajuna „a nu mînca nimic, a ţine post negru“, < lat. *adjunare), ca şi păresimii, numele postului mare (< lat. quadragesima), miezul păresimii sau păresimilor „mijlocul, jumătatea postului mare, care cade în miercurea celei de-a patra săptămâni din post“ (cuvîntul păresimi fiind din ce în ce mai puţin cunoscut, expresia miezul păresimii a devenit miezul păreţii, legată de anumite practici din această perioadă de timp), cîşlegi (< lat. caseum ligat) „intervalul dintre două posturi, cînd este permisă mîncarea de dulce, de frupt“, ori cîrneleaga (lat. < carnem ligat) „penultima săptămână din câșlegile Crăciunului, când credincioșii nu postesc miercurea și vinerea“.

Oficiind slujba religioasă în limba slavă, biserica a ajuns să folosească mulţi termeni diferiţi de cei din limba curentă. Sîn(t) (< lat. sanctus) din vorbirea curentă a fost înlocuit de sfînt (< sl. sventŭ), dar în textele vechi încă apărea (Eminescu, inspirat de „limba veche şi-nţeleaptă“, vorbea despre sînte(le) firi vizionare ale trecutului) A dăinuit şi, pe alocuri, continuă să fie folosit numele popular al unor sărbători religioase dedicate sfinţilor: alături de Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Dumitru, Sfîntul Petru, Sfîntul Nicolae etc. folosite şi impuse de biserică, apar în limbajul popular Sîngiorz sau Sîngiorgiu, Sîmedru sau Sumedru, Sîmpetru sau Sînchetru (ziua de după Sînchetru se cheamă Chetrili Sînchetrili, „Pietrele Sfîntului Petru“, din cauza pericolului de ploaie cu piatră, grindină), Sînvăsîi, Sînnicoară, Sînziene etc. Acestora li se adaugă altele formate cu sînt: Sîntoader, în care e greu de precizat dacă primul termen e sîn sau sînt, Sîntandrei sau Sîntîndreiu, Sîntilie (merele văratice care se coc cam în timpul acestei sărbători se numesc sîntilieşti) etc.

Schimbări de acest fel sînt atestate azi în pronunţarea unor cuvinte mai vechi, prin comparaţie cu cele mai noi; de o parte e înger, de alta e arhanghel, „înger important“, chiar dacă cele două etimonuri sînt strîns înrudite (lat. angelus este grec. άγγελος împrumutat); numele de persoană Anghel, impus tot prin biserică, e legat nu de înger, ci de grec. άγγελος, care a creat nume de persoane în teritoriul grecesc.

Reuşita bisericii a fost favorizată de faptul că numele de persoană de sorginte latină au fost înlocuite de nume slave, nu toate legate obligatoriu de religie. Au rezistat mai bine numele avînd corespondent în vocabularul curent (Codru, Copil, Crenguţa, Floarea etc.), despre care, însă, în lipsa atestării documentare, nu putem avea siguranţa vechimii lor, greşeală pe care o fac unii cercetători care cred că antroponimele formate de la nume moştenite de la traco-daci sînt de origine traco-dacă, adică sînt create de traco-daci. Este ca şi cum am crede că Sascuteanu e nume maghiar, pentru că Sascut e toponim de origine maghiară.

Unele dintre numele impuse prin biserică şi-au schimbat în timp expresia în vorbirea populară, în acord cu normele evoluţiei fonetice din limba română, în timp ce biserica a păstrat forma veche. Au apărut astfel două registre pentru pronunţarea numelor, unul cult, împărtăşit şi de aristocraţie şi de unii dintre şcoliţi, altul popular: Ioan şi Ion, Dumitru şi Dimitrie, Parascheva şi Paraschiva etc. În ciuda insistenţelor bisericii de a păstra aspectul vechi, limbajul popular rămîne la variantele încetăţenite, prinse în familii de nume; spre Ion conduc diminutive ca Ionel, Ionuţ, Ionică etc., cum Dumi, Mitriţa, Mitrel conduc spre Dumitru; Paraschiv, Chivu, Chivuţa nu trimit spre Parascheva, numele bulgăresc al sfintei fiind adaptat limbii române, cu finalul asociat sufixului –iv. Şi totuşi biserica a ştiut în alte situaţii să renunţe la forme ce nu reuşiseră să se impună; aşa au dispărut forme ca Gheorghie, Grigorie, Vasilie, numai rareori mai fiind auzite la anumiţi clerici. Păstrarea unor nume ca acestea din urmă a rămas ca o curiozitate.

Cînd sărbătoarea nu e legată de numele unui sfînt, biserica nu este preocupată în aceeaşi măsură de păstrarea numelui vechi, după cum o probează numele sărbătorilor Vovidenie sau Ovidenie, pentru Intrarea în biserică, Blagoveştenie, pentru Bunavestire, Pobrejenie, Obrejenie sau Pobreajna, pentru Schimbarea la faţă, Stretenie, pentru Întîmpinarea Domnului, Ispas, pentru Înălţare, Pocroava sau Pocroavele, pentru Acoperămîntul Maicii Domnului  etc.

Cînd sfinţii din calendar sînt mai puţin importanţi, numele lor sînt aproape necunoscute în popor. Este cazul unor sărbători ca Triful sau Sîntriful, Ignatul şi Arminde(a)nul sau Armindenii. Sărbătoarea Armindenului, marcînd începutul lunii mai prin numeroase tradiţii, printre care urcatul în fugă al unui deal pentru a proba rezistenţa organismului la ieşirea din iarnă, a devenit aşa de străină de sensul religios (la origine pare a fi sl. Iereminŭ dĭnĭ „ziua Sfîntului Ieremia), încît la demonstraţia de 1 Mai din timpul comuniştilor numele Arminden era frecvent folosit, iar astăzi numai cunoscătorii fac raportarea la numele sfîntului. În onomasticonul românesc există numele Trif şi Ignat, dar legate mai curînd de numele sărbătorilor Trif, de la începutul lui februarie, cînd tot creştinul trebuie să ofere pomană săracilor, şi Ignat, ziua din decembrie cînd se taie porcul, decît de numele Sfinţilor Trifon şi Ignatie. Această situaţie poate da dreptate celor care cred că nume ca Medrea sau Văsîi au fost refăcute după numele sărbătorilor, dar nu avem şi Chetru de la Sînchetru, ci numai Petru, fără palatalizare.

Nu lipsesc cazurile cînd biserica însăşi a transpus în româneşte numele unor sărbători a căror primă atestare la noi e în slavă. Sărbătoarea Trei Ierarhi, al cărei nume îl poartă renumita biserică din Iaşi, se numea la început Trisfetite după sl. tri sventitelĭ, iar denumirea veche a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului era Sfînta Precista sau, simplu, Precista, tradus în româneşte prin Preacurata, cuvînt frecvent în poezia lui Octavian Goga. Astăzi există în Galaţi biserica Precista, al cărei nume nu este nicicînd şi de nimeni înlocuit de Preacurata, chiar dacă, spuneam, cele două nume au aceeaşi semnificaţie. Numele vechi al sărbătorii Înălţării Domnului la Cer era Ispas (în slavă sŭpasŭ însemna „salvator, mîntuitor“); s-a păstrat o vreme, pe alocuri încă se mai păstrează fiind legată de Ziua Eroilor, ce se prăznuia o dată cu înălţarea lui Isus la cer.

De sorginte religioasă sau păgînă, sărbătorile, legale sau nu, sînt momente importante în viaţa oricărei colectivităţi şi, tocmai de aceea, de numele fiecăreia dintre ele sînt legate diferite practici menite să le marcheze existenţa, prin implicare sufletească, probată şi de urările ce şi le fac participanţii unii altora. La sărbătoarea apariţiei acestei publicaţii, urez iniţiatorilor sănătate şi credinţă statornică în reuşită. Cu nume păstrat sau schimbat, adesea se întîmplă, urez publicaţiei existenţă îndelungată, marcată de urme adînci în viaţa socială prin ideile promovate şi interesul stîrnit cititorilor.

 

Suceava, august 2014

Prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu