SCAUNUL SAU RIDICAREA DE CRAI ÎN ZIUA DE PAȘTI, LA CURECHIU

Un obicei de Paști specific satului Curechiu, este cel al Scaunului sau al Ridicării de Crai. După încheierea parastaselor din cimitirul bisericii, în ziua de Paști, preotul vine în fața bisericii și sfințește Scaunul.

De fapt, construcția care poartă denumirea de Scaun este un careu rezultat din așezarea prin îmbinarea la capete a unor trunchiuri groase de fag. Latura din partea opusă bisericii este formată din două trunchiuri puse unul peste celălalt. La Crăciun, feciorii care merg cu colinda înlocuiesc în fiecare an unul dintre buștenii Scaunului, pe cel de al doilea al laturii  dinspre vale a careului, cu un trunchi nou[1].

În noaptea de Înviere, așa cum este obiceiul și în satele din jur, la Curechiu feciorii fac un foc mare în cimitir și pușcă cu țevile cu carbid. Numai că la Curechiu focul este făcut în mijlocul careului de trunchiuri, cu denumirea de Scaun, din crucile vechi de lemn adunate din cimitir[2]. Chiar și țevile pentru pușcat sunt așezate în centrul careului, fiind sprijinite pe una dintre laturile acestuia[3].

După ce a fost sfințit Scaunul de către preot în ziua de Paști, feciorii care au făcut parte din grupul de colindători la Crăciun, așezați în mijlocul careului, sau altfel spus, al Scaunului, Ridică Crai, adică aruncă de trei ori în sus un băiețel de 3-5 ani, strigând „Trăiască!”. Părinții copilului ridicat Crai, dau feciorilor o ladă de vin[4].

Obiceiul respectiv este unic nu numai în localitățile din împrejurimi, ci chiar din județ. La o primă privire, pare să fie doar un simplu divertisment care să încununeze una dintre cele mai importante zile din an ale creștinilor, Ziua Învierii Domnului Iisus Hristos. Privit mai atent, însă, obiceiul  însumează și îmbină mai multe obiceiuri precreștine, armonizându-le cu cele creștine.

Astfel în cadrul obiceiului pot fi descifrate urme ale ritualurilor specifice începutului de an agricol din perioada echinocțiului de primăvară, alte obiceiuri specifice Strigatului peste sat, de asemenea, unele rămășițe ale focurilor cu funcție ritualică funerară, iar ca trăsătură dominantă  obiceiul păstrează o parte din ceremonia de alegere a unei căpetenii a satului.   

În rândurile de mai jos, vom încerca să analizăm fiecare dintre aceste reminiscențe pe care le descoperim în obiceiul Scaunului de la Curechiu.

Focurile de primăvară, precum și cele specifice perioadelor de înnoire a timpului, aveau menirea de a purifica  și curăța spațiul de forțele malefice,  de a preîntâmpina atacul insectelor sau al animalelor dăunătoare, de a fertiliza ogoarele, livezile, dar și animalele și oamenii. Ele au ajuns până la noi, preluate fiind, din ritualurile precreștine. În creștinism începutul lucrărilor agricole coincide cu intrarea în Postul Paștelui. De aceea actele de pregătire a ieșirii în țarină cu plugul și boii se făceau la intrarea în Postul Mare.

Astfel, înainte de a ieși la arat, cuțitul și brăzdarul plugului erau trecute prin foc, pentru a fi curățate de tot răul, iar grâul de sămânță stropit cu apă sfințită. După ce au fost prinși boii în jug, la tânjala plugului, ieșea femeia din casă cu apă sfințită, un colac, sare și un vas cu cărbuni peste care a presărat tămâie. Cu ojogul de busuioc stropea boii și plugul cu apă sfințită, iar cu vasul cu tămâie înconjura de trei ori boii, plugarii și uneltele de lucru în direcția mersului soarelui. Apa rămasă o vărsa la picioarele boilor, iar sarea și colacul le împărțea boilor și plugarilor, pentru a fi mâncate. Așeza apoi, înaintea boilor, vasul cu tămâie și un topor, ca să treacă peste ele[5]. Așa se pornea la arat cu ani în urmă în satele Bucovinei.

În localitatea Bucureșci, lângă Curechiu, la începutul aratului, cel mai bun plugar (gospodar) împărțea un colac sătenilor adunați în curtea bisericii, după ce preotul făcuse în prealabil o rugăciune „de început a ogorului”. În acest timp, boii erau puși „în cruce” cu plugul, adică spate în spate, perpendicular pe oiștea plugului, de o parte și de alta a acestuia[6].

În ziua de 40 de Mucenici (9 martie), de asemenea, se aprind focuri cu rol purificator și protector. În dimineaţa zilei de 40 de Sfinţi, femeile se scoală înainte de răsăritul soarelui. Cea  mai în vârstă femeie din casă face în curte un foc, din care, pe o lopată, ia tăciuni aprinşi.  Cu lopata cu jar peste care s-au pus zdrențe (manșetele unei vechi cămăși de bărbați), găinaț și tămâie într-o        mână, cu lanţurile grele de împiedicat carul, în altă mână, ea înconjoară toate acareturile:   grajdul, şura, cocina, coteţele, casa, pentru ca întreaga gospodărie să fie ferită pe parcursul anului  agricol de boli şi dăunători. În acest timp, lanţurile sunt scuturate puternic pentru a zornăi şi a  alunga cu zgomotul lor spiritele malefice, care ar putea fi în jurul gospodăriei.  Se spune că dacă nu se face foc, vin șerpii pe lângă casă[7].

Și vacile se treceau peste focul din ogradă, pentru a fi apărate de moromețe, boli și mușcătură de șarpe[8].

„Focurile  aprinse cu gunoaiele rezultate din curățirea curților, grădinilor și anexelor gospodărești, aveau valoare practică dar și semnificație ritualică: sprijinirea Soarelui să depășească punctul de echilibru atins la echinocțiul de primăvară[9].”

Alte focuri se aprindeau: de Lăsata Secului, în Joia Mare, în Noaptea de Înviere, de Sângiorz sau Sâmedru, de Sânziene, la Strigarea peste sat, toate având rolul de a purifica spațiul prin alungarea forțelor malefice, de a proteja împotriva atacurilor diverșilor dăunători, atât a culturilor, cât și a animalelor și oamenilor, de a fertiliza ogoarele, livezile.

Focurile de primăvară, în trecut, erau specifice aproape tuturor popoarelor Europei, având menirea de a apăra semănăturile și livezile de frigul iernii[10]. Primele focuri incinerează spiritul iernii, sporesc puterea soarelui, renasc spiritul verii.

Despre focurile rituale din Săptămâna Mare sau din Noaptea de Paști, Ghinoiu ne spune că ele, în perioada precreștină, aveau funcție funerară, funcție legată în trecut de tradiția incinerării morților, de pregătire a rugului funerar. Acest rit funerar păgân „…și-a pus amprenta asupra evenimentelor petrecute în Săptămâna patimilor, devenind dominant joia și sâmbăta. Tradiția incinerării simbolice a morților în ziua de joi și a învierii în ziua de sâmbătă este replica la ritualul creștin de înhumare simbolică vinerea și de înviere, tot după trei zile, duminica[11].”

În popor, pe arealul întregii țări, există credința că începând cu Joia Mare și până la Înviere, sufletele celor morți din neam se întorc acasă, de aceea se pregătesc focuri mari, pentru ca ele să se poată încălzi. Specific focurilor respective, este faptul că ele trebuie făcute de către feciorii satului, cu lemne adunate în ascuns, noaptea, furate din garduri sau chiar din bătătura casei[12]. La Crișan, feciorii obișnuiau să fure un car dintr-o gospodărie, cu care apoi, transportau lemnele strânse până în cimitirul bisericii, car care era înapoiat proprietarului a doua zi[13].

Așadar, practica cea mai obișnuită pentru focurile din Noaptea Învierii, este ca ele să fie aprinse după un anumit ritual, care le diferențiază de celelalte focuri din cursul anului. Nici focul de la Curechiu, nu se făcea oricum: el era întreținut cu lemnul provenit din crucile vechi din cimitir și se aprindea într-un spațiu învestit de comunitate cu o anumită încărcătură sacră, în interiorul Scaunului.

În viziunea creștină, aceste focuri, tot cu semnificație sacră, simbolizează focul pe care paznicii care vegheau mormântul lui Iisus, l-au făcut în noaptea de sâmbătă spre duminică, pentru a se încălzi[14].

Această datină de a veghea întreaga noapte la  un mormânt simbolic, lângă un foc întreținut constant, este prezentă aproape în toate satele din România. Însă în zonele de câmpie, spune S. Fl. Marian, unde exista o penurie de lemne, exista obiceiul ca focul de Paști din curtea bisericii să se facă cu lemne colectate de feciori din dania sătenilor. De la gospodăriile celor care nu donau lemne, noaptea, feciorii furau porțile sau gardurile și le puneau pe foc[15].

Chiar dacă în satele din Zarandul de Munte nu se poate spune că ar fi existat o penurie de lemne, se constată prezența aceleiași practici de a face focul din curtea bisericii cu lemne furate sau adunate din sat, transportate uneori, cum este cazul la Crișan, cu un car furat.

Toate aceste focuri trebuiau să fie cât mai înalte, să concureze de multe ori cu înălțimea bisericii și să reziste până la ziuă.

În trecut,  spun cercetătorii, focurile se aprindeau acasă (focuri mici-luminiche), pentru fiecare mort din familie, iar în cimitir, pentru toți morții[16]. Focul din cimitir, era un adevărat rug funerar, după cum spune și interlocutorul Micu Florea din Zdrapți: „Făceam un foc înalt cât turla bisericii!”[17]. Peste astfel de focuri, în trecut, se dădea de pomană în amintirea celor morți, focurile fiind înconjurate de asemenea, cu apă și tămâie, ca orice mormânt[18].

În creștinism, acest ritual al rugurilor funerare înălțate în memoria morților, practicat noaptea, a fost transferat în noaptea de Paști și în ziua de Paști, când se ridică parastase în memoria celor trecuți în cealaltă lume.

Alte focuri cu rol ritual erau aprinse cu ocazia Strigării peste sat. Obiceiul respectiv era în trecut specific Munteniei și Transilvaniei. În Muntenia, Strigarea peste sat se făcea la Lăsarea Secului, adică la intrarea în Postul Paștelui, iar în Transilvania, în Joia Mare sau sâmbăta, înaintea Învierii[19].

Cu această ocazie feciorii se adunau pe dealuri, aprindeau focuri mari și la adăpostul întunericului, strigau pe nume fetele și feciorii din sat, arătându-le defectele: că nu și-au tors cânepa, că nu și-au terminat de țesut pânza, că nu știu face pâine, că umblă nespălate, că au rămas nemăritate (fetele), că nu și-au reparat carul sau plugul, că își bat animalele, că stau mai mult în crâșmă (feciorii), etc.

„Sensurile vehiculate de ceremonialul Strigării peste sat descind dintr-o mentalitate simbolică, probabil evumedială, care combină un rit de infamare cu unul de exorcizare a răului cu scopul de pregăti comunitatea pentru intrarea într-o nouă perioadă (muncile de primăvară/începutul Postului Paștelui), aceasta funcționând ca un regulator al mecanismelor sociale[20].”

Se observă că ceata tinerilor necăsătoriți care sunt actanții în acest ritual, îndeplinește aici rolul unei instanțe judecătorești ad-hoc, instanță care analizează și înfierează toate abaterile din perioada anotimpului rece, de la legile nescrise ale comunității, realizând o demascare colectivă a acestora, înlocuind oarecum spovedania colectivă care se făcea în primii ani ai creștinismului.

Odată cu demascarea tuturor relelor și a faptelor negative din sat, vor fi alungate și forțele malefice din comunitate, realizându-se astfel, o purificare a spațiului, o înnoire a energiilor benefice, protectoare.

Focul, nelipsit din ceremonialul Strigării peste sat, are și el, în primul rând, rolul de a purifica spațiul, oamenii și animalele, apoi acela de a aduce fertilitatea și de a preveni apariția diverselor boli, atacul șerpilor sau al insectelor dăunătoare.

Cu acest ritual al Strigării peste sat ne apropiem tot mai mult de obiceiul de la Curechiu din Duminica de Paști, acela al Scaunului sau al Ridicării de Crai. El poate să păstreze rămășițe ale obiceiului cu caracter justițiar aplicat locuitorilor satului, în perioada echinocțiului de primăvară, cu ocazia Strigării peste sat.

Dar și mai apropiat de obiceiul Scaunului de la Curechiu este un obicei, tot cu caracter justițiar, descris de Coșbuc în anul 1903, ca o altfel de Strigare peste sat, fiind practicată la acea dată cu denumirea de Alegerea Craiului Nou, în Maramureș, Bistrița Năsăud, Ardealul de nord, iar în sud, în Țara Oltului, un obicei, în care erau pedepsiți feciorii și mai rar bărbații de curând căsătoriți, care se făceau vinovați de încălcarea normelor instituite de tradiție[21].

Astfel, Coșbuc ne spune că în zona Năsăudului, în ziua de Paști se alegeau doi crai în curtea bisericii, dintre cei mai vrednici feciori din sat, care după ce erau duși la un râu și udați, erau aduși înapoi pe o grapă. În curtea bisericii, reîntorși de la râu cu întreg alaiul de săteni, cei doi sunt ridicați pe brațe de trei ori, în timp ce se strigă:             Crai nou în țară!, după care, sunt așezați într-un scaun înalt, cu numele de Scaunul județului, cei doi având putere de crai pentru tot anul, până la Paștele viitor. Un flăcău urcat într-un copac înalt, striga: Crai nou în țară!,/ Grâu destul la vară![22]

Unul dintre cei doi crai aleși de săteni începea apoi, să judece greșelile/păcatele feciorilor din sat și să  rânduie pedepse, iar celălalt crai, să aplice pedepse vinovaților, prin batere la tălpi cu niște lopățele de lemn[23].

De această dată, spre deosebire de Strigarea peste sat, unde în mod deosebit fetele erau cele demascate și judecate, în obiceiul relatat de Coșbuc, doar feciorii și bărbații tineri sunt judecați și pedepsiți.

Alaiul odată întors în curtea bisericii, din mulțime se desprindeau oameni care șopteau la urechea craiului abaterile unor feciori din sat de la normele comunității: înjură, se ceartă cu părinții, nu și-a respectat tocmeala cu o anume fată, umblă murdar, stă în cârciumă, este certăreț sau bătăuș, etc. Cel pârât, era adus în fața craiului de ajutoarele sale, iar aici, i se aplicau la tălpi cu niște lopățele de lemn, ca o pedeapsă simbolică pentru faptele sale, atâtea lovituri, câte a hotărât craiul. Nimeni dintre cei acuzați nu se putea sustrage judecății, pentru că trebuia să se supună legilor apucate din bătrâni, respectate de întreaga comunitate[24].

Ghinoiu ne spune că denumirea sărbătorii de Crai nou, provine din sărbătorirea în trecut a Anului Nou primăvara, la echinocțiu, fiind luată totodată în calcul și una dintre fazele lunare, și anume: Luna Nouă sau Craiul Nou[25].

În obiceiul de la Curechiu de Ridicare de Crai regăsim câteva similitudini cu obiceiul descris de Coșbuc la începutul secolului al XX-lea. Avem și la Curechiu un Scaun de Judecată și un Crai ridicat de comunitate pe mâini de trei ori, în interiorul Scaunului, în timp ce se strigă, tot de trei ori, Trăiască!. Și  la Curechiu obiceiul este specific zilei de Paști, tot feciorii satului, cei care au mers cu colinda la Crăciun, se ocupă de întreaga ceremonie a ridicării Craiului. Doar că, la Curechiu, craiul este un băiat de 3-5 ani, pur, așa cum sunt copiii la această vârstă, fapt care poate să facă trimitere la ritualurile de înnoire și purificare a spațiului și a întregii comunității.

La Curechiu nu avem o judecare a moravurilor, singura sugestie în acest sens, fiind aceea de ridicare a craiului în interiorul Scaunului, dar ceremonialul astfel desfășurat ne trimite cu gândul la un timp mai îndepărtat, când aici, în acest Scaun, s-ar fi rezolvat unele litigii din cadrul comunității, unele abateri de la normele tradiționale ale locului, toate judecate de un jude sătesc, ales de către comunitate pentru o anumită perioadă de timp.

Acest lucru, de fapt, ne este confirmat de o mai veche mărturie a lui Aron Fodor din Curechiu, în vârstă de 81 de ani, notată de etnologul Marcel Lapteș, cu ani în urmă[26]. Aron Fodor povestește că în trecut, pe vremea bunicului său, toate pricinile satului erau judecate înainte de Paște, în Scaunul de Judecată din curtea bisericii, de cel mai bătrân și înțelept om din sat  numit jude, pentru că el  făcea judecată bună și direaptă. Din poveștile bunicului își amintește de niște săteni cărora li s-a făcut judecată în Scaun. Unul dintre ei a trebuit să-i dea păgubitului (reclamantului), două care de porumb pentru a-i plăti paguba produsă de vacile care intraseră și stricaseră holda de porumb a respectivului sătean. [27]

Tot el mai spune că,  în trecut, lemnele vechi care formau scaunul erau înlocuite cu altele noi, aduse de feciori din pădure cu boii, iar cele vechi erau arse, (poate în noaptea de Înviere?) pentru ca odată cu lemnele să ardă toate relele[28].  

Un alt interlocutor din Curechiu[29] povestește că în copilăria sa bătrânii satului care participau la Liturghie așezați pe băncile de lemn din exteriorul bisericii, pe lângă pereți, rămâneau după slujbă să discute unele probleme legate de buna organizare a comunității: despre repararea drumurilor de acces în localitate sau spre  holdele de pe dealuri, despre utilajele și brațele de muncă necesare, despre  reparațiile necesare la localul școlii precum și alte hotărâri de interes obștesc. Aceste bănci (simple bucăți de lemn) așezate jur-împrejurul bisericii pe lângă pereți, există și astăzi.

De asemenea, Viorel Tudoran ne spune că într-o vreme, tot duminica, după liturghie, preotul, învățătorul și primarul țineau morală indivizilor din sat care încălcau normele și legile nescrise ale comunității, îndemnându-i să se îndrepte. Cei judecați erau așezați în Scaun, adică în centrul careului format de grinzile de fag.

Astfel de bănci, așezate sub formă de careu în curtea bisericii, mai există (sau existau în urmă cu câțiva ani) după cunoștința noastră, la Hărțăgani, la Almașu Mic de Munte și la Furcșoara. Aceste bănci sau scaune sunt vestigii ale unei străvechi organizări obștești, specifică satelor românești încă din primele secole ale erei creștine. Comunitățile sătești au avut o structură socială bine definită, fiind conduse de oameni bătrâni și buni, cei care luau decizii în toate problemele comunității. În perioada feudală, acest mod de organizare și conducere, acest sistem normativ al satului românesc, a fost recunoscut ca drept al românilor, cu denumirea de jus valachorum[30]. Jus valachorum a avut un caracter unitar în tot spațiul locuit de români, chiar și pentru cei aflați în afara granițelor țării, fiind recunoscut de autoritățile statului. El definea și consfințea obiceiurile și legea locului așa cum au fost ele apucate din bătrâni.

„Dreptul vechi românesc este o creație originală a poporului nostru, o sinteză de norme juridice formate treptat, în secole de tranziție spre feudalism. (…) Obiceiul juridic prefeudal, cutuma inițială, a devenit astfel, prin confirmare domnească, obicei juridic feudal, cunoscut sub diferite denumiri precum: ius valachicum, dreptul consuetudinar, legea țării, obiceiul pământului[31].”

Astfel, avem la Curechiu un vestigiu al vechiului obicei al pământului, după care s-au condus satele românești, până în epoca modernă. Obiceiul pare să fie în primul rând, o reminiscență a alegerii anuale a unei căpetenii sătești, a unui jude, sau, dacă dorim să punem o denumire de ceremonial, a unui Crai. Acesta avea evident menirea, pe lângă alte îndatoriri, de a judeca toate litigiile și abaterile de la normă din cadrul comunității respective.

Careul de bănci din trecut, cu rol practic, pentru că acolo se așezau bătrânii cei buni și înțelepți ai satului pentru a judeca sau a lua hotărâri importante pentru comunitate, a fost astăzi transformat într-un careu confecționat din grinzi groase de fag, care nu mai au o utilitate practică, pentru că nu se poate sta pe ele, rămânând să păstreze doar rolul ceremonial și de simbol al unui spațiu sacru.

Probabil că până nu de mult, pe lângă bisericile vechi din satele izolate, s-au păstrat aceste Scaune, în care se adunau bătrânii satului, pentru a lua cele mai bune hotărâri, vegheați și inspirați fiind de autoritatea supremă pe care o recunoșteau și căreia i se închinau, cea a Sfintei Treimi.

Obiceiul de la Curechiu de Ridicare a Craiului Nou în Scaun este unic în Țara Zarandului, fiind un vestigiu valoros al modului de conducere și organizare al satelor noastre după legea străbună (jus valachorum). Acest obicei a asimilat în timp și unele rămășițe ale   ritualurilor specifice începutului de an agrar și ale echinoxului de primăvară sau cele legate de pomenirea morților din neam, atunci când facem referire la nelipsitele focuri aprinse în noaptea de Înviere.

 

Fotografiile sânt de la Biserica din Curechiu, satul din care a pornit răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Fotografi: Cioară-Trif Călin și Bujor Dușan.

 

Bibliografie:

 COȘBUC  1986              G. Coșbuc, Elementele literaturii populare, Ed. Dacia, 1986, în Sărbători și obiceiuri românești, de Ion Ghinoiu, București, 2004.

DINULESCU 2006        C. Dinulescu, Reflecții istoriografice asupra izvoarelor dreptului vechi românesc, în Revista de științe juridice, nr. 4, Craiova, 2006, p. 188-193.

GHINOIU 2004            I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004.

GHINOIU 2017                 I. Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, 2017.

LAPTEȘ 2003              M. Lapteș, Scaunul de Judecată-Câteva aspecte de antropologie juridică, în Miorița, nr. 10, Deva, 2003, p. 58-60.

MARIAN 2015                  S. Fl. Marian, Sărbătorile la români.Păresimile, vol. II, București, 2015.

MARIAN 2015                  S. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Cincizecimea, vol. III, București, 2015.

POP 1999                      M. Pop, Obiceiuri tradiționale românești, București, 1999.

SĂMĂRESCU 2005        A. Sămărescu, Comportamente rituale, focul de Măroagă, în Miorița, nr. 12-13, Deva, 2005, p. 68-71.

 

Informatori:

 Cioară-Trif Călin, preot la Curechiu, 36 de ani, 2021

Fodor Traian, Curechiu, com. Bucureșci, 66 de ani, 2021.

Ghilean Ion, Curechiu, com. Bucureșci, 58 de ani, 2021.

Micu Florea, Zdrapți, com. Crișcior, 78 de ani, 2021.

Neaga Cornelia, Crișan, com. Ribița, 68 de ani, 2022.

Oprea Maria, Zdrapți, com. Crișcior, 85 de ani, 2021.

Oprișa Virgil, preot, 40 de ani, Bucureșci, 2021.

Tudoran Viorel, Curechiu, com. Bucureșci, 62 de ani, 2021.

 

Note:

[1] Informator: Fodor Traian, Curechiu, com. Bucureșci, 66 de ani, 2021.

[2] Informator: Ghilean Ion, Curechiu, com. Bucureșci, 58 de ani, 2021.

[3] Informator: Ghilean Ion, Curechiu, com. Bucureșci, 58 de ani, 2021.

[4] Informatori: Cioară-Trif Călin, preot la Curechiu, 36 de ani, 2021; Tudoran Viorel, Curechiu, com. Bucureșci, 62 de ani, 2021.

[5] S. Fl. Marian 2015, vol. II, p. 183-185.

[6] Informator: Oprișa Virgil, 40 de ani, Bucureșci, 2021.

[7] Informator: Oprea Maria, Zdrapți, com. Crișcior, 85 de ani, 2021.

[8] Informator: Oprișa Virgil, Bucureșci, 40 de ani, 2021.

[9] Ion Ghinoiu 2017, p. 96.

[10] Mihai Pop 1999, p. 102.

[11] Ghinoiu 2004, p. 198-199.

[12] Informator: Micu Florea, Zdrapți, com. Crișcior, 78 de ani, 2021.

[13] Informator: Neaga Cornelia, Crișan, com. Ribița, 68 de ani, 2022.

[14] Marian 2015, vol. III, p. 63-64.

[15] Marian 2015, vol. III, p. 62-63.

[16] Ghinoiu 2004, p.199.

[17] Informator: Micu Florea, Zdrapți, com. Crișcior, 78 de ani, 2021.

[18] Ghinoiu 2004, p.199.

[19] Marian 2015, vol. II,  p. 311-312.

[20] Adrian Sămărescu, Comportamente rituale, focul de Măroagă, în Miorița, nr. 12-13, Deva, 2005, p. 69.

[21] George Coșbuc 1986, p. 248.

[22] Coșbuc 1986, p. 250-251.

[23] Coșbuc 1986, p. 250-251.

[24] Coșbuc, 1986, p. 250-251.

[25] Ghinoiu 2004, p.198.

[26] Marcel Lapteș 2003, în Miorița, nr. 10,  p. 58.

[27] Lapteș 2003, în Miorița, nr. 10, p. 58.

[28] Lapteș 2003, în Miorița, nr. 10, p. 58.

[29] Informator: Tudoran Viorel, Curechiu, com. Bucureșci, 62 de ani, 2021.

[30] Constanțiu Dinulescu 2006, în Revista de științe juridice, nr. 4, p. 191.

[31] Dinulescu 2006, în Revista de științe juridice, nr. 4, p.193.