De se întâmplă să treci cândva prin Vinerea, să străbaţi uliţa principală în drum spre Cugir, nu ai cum să nu observi construcţia semeaţă ivită pe partea dreapta, cu o arhitectură aparte, ce te duce cu gândul în alte vremi, şi dintr-o dată, doreşti, parcă, să-i afli povestea; povestea facerii ei, şi cum de-a dăinuit peste vremi, până astăzi, ce se ascunde dincolo de zidurile groase, şi ce se desfăşoară după poarta mare, ca de cetate.
Pentru cei interesaţi să afle povestea şcolii începe cu mult timp în urmă în vremuri grele, de mare încercare pentru satul nostru, pentru Ardeal dar şi pentru poporul român.
Imperiul austro-ungar în încercarea sa de-a deznaţionaliza populaţia din Ardeal, impunea ca limbă de predare în şcoli, limba maghiară, iar dascălii şi preoţii ce trebuiau să predea copiilor, erau nevoiţi să se specializeze vreme de patru ani, numai în studiul acestei limbi. Pe atunci şcoală nu era, preotul satului aduna copiii acasă la el sau la alte case mai înstărite din sat şi acolo se ţineau lecţiile, acolo învăţau carte. După revoluţia de la 1848, Curtea de la Viena acceptă unele concesii, precum cele cerute în moţiunea de la Blaj din 4-5 mai 1848, precum „înfiinţarea şcolilor române pe la toate satele şi oraşele ”. Promisiunile oficialităţilor n-au devenit însă realitate iar şcolile au rămas sub patronaj confesional până în 1869. După acest an, guvernele reacţionare din Ungaria au luptat împotriva şcolilor de acest fel cu predare în limba română, obligând la predare în limba maghiară în şcolile elementare. Abia după 1890 noul regim austro-ungar a permis aplicarea unor legi care să favorizeze populaţia transilvăneană şi anume: autonomia bisericii române –învăţământul naţional în limba română – recunoaşterea limbii române, ca fiind oficială, alături de limba maghiară. La Vinerea se învăţa în mod obligatoriu în limba maghiară alături de limba română până în anul 1918. Lecţiile pentru elevi trebuiau să cuprindă atât scrisul cât şi cititul, noţiuni de aritmetică şi religie. Dascălii din acele vremuri erau plătiţi de către biserică cu bani, dar beneficiau şi de alte avantaje precum darea în folosinţă a unui lot de pământ, pe care puteau să-l cultive după trebuinţă, lemne de foc şi alte cele necesare traiului din acele vremi.
Şcoala în Vinerea s-a construit cu greu în acele vremuri vitrege, aşa după cum se arată în documentele vremii. Planul de construcţie a fost făcut încă din anul 1857, cu aprobările de rigoare ale ministrului de resort maghiar, dar lucrările propriu zise nu au putut fi posibile decât în anul 1861. Deşi locul era donat de către Moş Nicolae Herlea Memorandistul cu scopul clar de-a fi ridicată şcoală în beneficiul copiilor din satul Vinerea, planurile şcolii erau avizate și banii erau strânşi pentru construcţie, au fost opozanţi înverşunaţi care susţineau că nu este nevoie de şcoală la Vinerea, cu atât mai puțin ca aceasta să fie cu etaj. Cui ar folosi o astfel de construcţie? Disputa dintre opozanţi şi susţinători a fost până la urmă încheiată datorită intervenţiei autorităţilor prin persoana senatorului Schuller, care află la faţa locului că oamenii din sat doresc de fapt construirea şcolii şi au şi bani din donaţii conform averii deţinute de fiecare. Astfel, opozanţii, care erau în număr restrâns, dar în funcţii cheie, precum primarul Ioan Mihu, sunt nevoiţi să renunţe neavând motive temeinice, doar acela de-a nu da dreptate susţinătorilor de bună credinţă. Astfel că şcoala se construieşte conform planurilor stabilite de către arhitecţi şi finalizată în anul 1864 aşa cum o putem vedea astăzi, semeaţă, frumoasă şi cu temelie trainică pentru învăţătură sănătoasă. Aceasta a fost dorinţa celui ce-a ctitorit-o, să fie de folos generaţiilor ce or să vie peste timp.
Moş Nicolae Herlea a trăit cât să-şi vadă visul împlinit, dar, din păcate, nedreptăţile se repetă, iar şcoala construită din dorinţa sa şi pe pământul strămoşilor săi, pe nedrept poartă numele celui ce s-a împotrivit mai tare ridicării sale.
Despre activitatea şcolii din Vinerea se poate afla lesne din arhive, pentru cine doreşte să afle amănunte, că în anul 1918 şcoala avea şase clase obişnuite la care se studia în limba română, dar şi trei clase „de repetiţie” în care se aprofundau cunoştinţele de practică şi lectură, separat pentru fete faţă de băieţi, în timpul ultimilor trei ani de studiu. Între anii 1945-1948 la Vinerea a existat un Gimnaziu Unic la care au predat cadre didactice calificate pentru acest nivel de învăţământ. Din septembrie 1948 se desfinţează Gimnaziul Unic, luându-i locul Şcoala elementară de şapte clase. Astfel că în Vinerea puţini erau copiii neşcolarizaţi, dorinţa părinţilor fiind de a avea copii instruiţi iar autorităţile locale susţineau cheltuielile necesare atât cât se putea pentru acele timpuri. Pe lângă şcoală a mai luat fiinţă şi o grădiniţă pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani încă din anul 1934. La început şi grădiniţa a funcţionat pe la case particulare cu educatoare mai puţin calificate, urmând a se schimba această stare de lucruri treptat, treptat ea ajungând a avea azi un local modernizat corespunzător cerințelor actuale din toate punctele de vedere. Iar cadrele didactice ce predau aici au o bogată experienţă şi sunt apreciate de comunitate.
La fel şi şcoala s-a modernizat odată cu timpul şi cerinţele vremii; dacă la 1948 biblioteca avea un număr restrâns de cărţi (circa 40 de cărţi din diferite domenii), astăzi biblioteca se bucură de un spaţiu special amenajat care găzduieşte sute şi sute de cărţi ce aşteaptă a fi citite. Preocuparea pentru învăţătură de calitate a fost dorinţa celui ce-a construit de la început şcoala şi deoarece a fost întemeiată cu gândul bun şi sacrificii nenumărate, şcoala aceasta a scos la lumină personalităţi cu care satul nostru se mândreşte. Generaţii de-a rândul au trecut pragul şcolii cu fiorii începutului de drum, şi şcoala a rămas dragă în amintirile lor, pentru că întotdeauna au fost dascăli destoinici ce-au sădit sămânţă bună şi cărora nu le-a fost indiferent ce se petrece cu şcoala şi elevii ei. Şi în ziua de astăzi elevii şcolii noastre se bucură de aceeaşi grijă din partea profesorilor care dezvoltă aceleaşi idei din care să se nască în fiecare dintre copiii şcolii noastre mai înainte de toate un caracter bun, cu cuvânt în cele ce trebuie să împlinească, respect pentru oameni şi lucruri, drag de sat şi oamenii lui, cu obiceiuri şi tradiţii, locuri, legende şi sacrificii ale înaintaşilor. An de an, elevii şcolii noastre reuşesc să obţină performanţe deosebite la învățătură, să–şi găsească locul după aptitudini, fie în activitatea sportivă, în echipa de dansuri tradiţionale, în grupul folcloric, în activităţile artistice de pictură – fiecare unde se potriveşte, dar nimeni să nu rămână deoparte.
În activitatea noastră şcolară am avut sprijin din partea autorităţilor locale, care au înţeles mai întotdeauna zbaterile noastre, ale părinţilor copiilor, ale preoţilor satului şi a întregii comunități, care veghează, uneori cu ochi critic dar de folos, la împlinirea menirii de-a fi o şcoală bună şi adevărată.
N-am vrea să se înţeleagă că la şcoala noastră toate merg ca pe roate şi nimic nu scârţâie, dimpotrivă avem şi noi probleme cu duiumul. Însă cel mai greu de dus e cea legată de numărul redus al copiilor din comunitatea noastră. Aşa ca peste tot în țară și în mediul rural, natalitatea scăzută, fenomenul migraţiei fac să avem efective tot mai mici de copii an de an. Sperăm, însă, să găsim înţelegere la factorii de decizie (fie din mediul politic sau familial) care să aprecieze calitatea actului educaţional făcut cu rigoare și tradiție creștină românească şi să nu prioritizeze neapărat criteriile economice care ar duce la bulversarea activităţii şcolare din localitatea noastră, ceea ce nu este de dorit. Cu ajutor de la Dumnezeu şi înţelegere de la oamenii ce pot lua decizii, tragem nădejde că această şcoală poate dăinui peste ani şi ani pentru binele generaţiilor ce vor veni şi oamenii acestor locuri minunate.
