Școala Slobodă Obștească de la Golești – expresie a idealului iluminist din Țara Românească, la ceas bicentenar

Educația constituie un element esențial în evoluția oricărei societăți, reflectând nivelul de dezvoltare culturală și socială al acesteia. În Țara Românească, procesul de modernizare a învățământului influențat de ideile iluministe a avut un rol decisiv în transformarea mentalităților, în conturarea unei societăți mai deschise către progres și, implicit, a dus la înfăptuirea idealului național, la conducerea noului stat unitar neputându-se afla decât oameni de înaltă ținută intelectuală.

La ceas aniversar de bicentenar, la Muzeul Viticulturii și Pomiculturii de la Golești, nu omagiem simplele ziduri ale edificiului în care a funcționat Școala Slobodă Obștească, ci spiritul iluminist înfiripat pe meleagurile românești în urma călătoriilor lui Dinicu Golescu întreprinse în Occident, spirit care a revendicat egalitatea socială și a alimentat conștiința de neam. Astăzi, Școala Slobodă Obștească constituie una dintre principalele atracții ale patrimoniului nostru muzeal, inspirându-ne să transformăm educația non-formală a tinerilor care ne trec pragul într-o misiune, prin toate demersurile culturale ale instituției.

Începând cu 1 mai 1826, în incinta moșiei de la Golești, a funcționat prima școală din mediul rural cu predare în limba română din Ţara Românească – Școala Slobodă Obștească. Școala întemeiată de Dinicu Golescu (n. 7 februarie 1777 – d. 3 octombrie 1830) se înscrie în contextul începuturilor modernizării învățământului românesc prin structura sa și prin programul avansat, comparabil cu cel al școlilor occidentale vizitate de fondator în timpul călătoriilor sale. Inițiativa depășea limitele sistemului educațional existent pe meleagurile românești și reflecta o orientare evidentă spre modelul european, consacrându-l pe întemeietor drept un precursor al reformelor educaționale moderne, alături de Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi.

Educarea tinerilor de pe moșia de la Golești a fost „proiectul” mai multor generații din ilustra familie de boieri, școala începând să prindă contur încă din timpul marelui ban Radu Golescu (1746 – 1818), tatăl lui Dinicu Golescu și funcționând în această primă „versiune” până la 1821.

Fiul marelui ban va da ascultare povețelor profesorului său de filozofie Eufrosin Poteca și va relua proiectul tatălui începând cu primăvara anului 1826. Marii discipoli ai Școlii Ardelene Ion Heliade Rădulescu și Aaron Florian vor fi chemați la Golești pentru a aprinde flacăra cunoașterii în inimile copiilor de boieri, țărani și robi țigani. Aaron Florian, în dubla sa calitate de dascăl și director al școlii între 1826 – 1830, a redactat „Înștiințarea și Programul școlii de la Golești”[1], în text bilingv (latinește și românește), document ce va servi drept manifest al misiunii școlii: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”[2].

Pentru sălile de clasă şi pentru dormitoarele în care erau găzduiți elevii (școala asigura și internat) erau puse la dispoziţie încăperile existente şi astăzi de dinaintea bisericii Goleştilor, casa cea mare şi odăile din jurul curţii.

Programul școlii era structurat pe durata a șase ani și urmărea formarea intelectuală complexă și interdisciplinară a elevilor. Accentul era pus pe însușirea corectă a limbii române, dar și pe studiul disciplinelor fundamentale, precum istoria și geografia, atât naționale, cât și universale. În același timp, se acorda o importanță deosebită  limbii latine, considerată esențială pentru înțelegerea structurii limbii române, dar și limbilor moderne, care facilitau accesul la cultura europeană. Curriculumul era completat de studiul matematicii, filosofiei și al științelor naturii, ceea ce demonstrează caracterul enciclopedic, pluridisciplinar, al formării. Pe deasupra, elevii școlii din Golești erau inițiați și în tainele artei dramatice și ale muzicii. Formarea teoretică se împletea cu formarea spirituală, religiei acordându-i-se un loc de cinste.

Nu în ultimul rând, ideea Școlii Slobode Obștești era inovatoare prin însăși trăsătura sa distinctivă față de alte forme de educație de la acea vreme: accesul liber la educație, gratuit, indiferent de gen („Așijderea și pentru fete…”), etnie sau statut social: ,,…aşa dar, fieşcare părinte, de orice treaptă va fi, sau neguţătoriu, sau boieriu, sau birnic, sau măcar şi rob, poate a-şi trimite copiii la această şcoală, spre aceste învăţături făr’ de nici o plată… “[1].

În manifestul şcolii, Dinicu Golescu justifica și necesitatea deprinderii unor abilități practice în dezvoltarea tinerilor, în spiritul pedagogiei moderne de inspirație europeană, apropiată de concepțiile întemeietorului școlii populare Johann Heinrich Pestalozzi, afirmând că şcolarii trebuie să meargă în „grădina cu feliurime de pometuri… şi să lucreze pentru însănătoşirea trupului”, iar fetele, pe lângă „învăţătura cărţii trebuie să aibă şi învăţătura de câte lucruri sunt cuviincioase a şti o muiere, cum de a împleti, de a coase şi alte asemenea”[2]. Din „Înştiinţare” deducem sistemul de organizare a procesului de învăţământ: cursul „ghimnasticesc” prevedea în primul an deprinderea citirii, scrierii, părții întâi din gramatică, respectiv a celor patru „speţii din aritmetică”. În clasa a II-a, urma însuşirea cunoştinţelor de gramatică (partea a doua şi a treia), istoria începutului românilor, geografia Ţării Româneşti şi aritmetica. În cel de-al treilea an – a patra parte din gramatică, istoria românilor, povăţuiri despre facerea cărţilor şi a jalbelor, istoria ţărilor celor mai vestite, aritmetica. În cel de-al IV-lea an, se studia retorica, geografia Europei, istoria noroadelor cele mai vestite din Europa și aritmetica. În ultimul an al acestui curs, elevii Școlii Slobode Obștești descopereau poetica, istoria popoarelor vechi, geografia Asiei, Africii, Americii, precum şi mitologia. În toţi cei cinci ani era inclusă şi „învăţătura creştină”. În anul al VI-lea, cel al „cursului filosoficesc”, programa cuprindea: logica, filosofia, metafizica, morala, algebra şi geometria.

În afară de tabla neagră din peretele clasei şi de nisipul din „tava” din „banga de şghiab”, folosită pe atunci pentru învăţarea „bucoavnei” în clasa I, şcolarii acelei vremi aveau la îndemână următoarele cărţi şcolare:  „Bucoavnă pentru învăţătura pruncilor de a se deprinde atât de cunoşterea slovelor, la slovenire şi la cetire” (Braşov, 1816), carte care în răstimpul anilor 1816-1826 a apărut în 7 ediţii, „Observaţii sau băgări de seamă asupra gramaticei adunate şi alcătuite de dumnealui Ienache Văcărescul, tipărită acum întru al doilea rându în Vienna Austriei” (1787), „Duceri de mână cătră arithmetică sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti cele neuniţilor”, (Viena 1777),  „Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerelor spre folosul şcoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate” (Buda, 1816), alături de „Istoria pentru începutul romanilor din Dacia” a lui Petru Maior (Buda, 1812). Pe ctitorul școlii din Golești îl vom întâlni și ca autor de manuale didactice, pe care le împărțea gratuit elevilor.

Datorită numărului mare de elevi și a lipsei cadrelor didactice, la școala lui Dinicu a fost introdusă metoda lancasteriană, pe care Aaron Florian și-a însușit-o de la Ion Heliade Rădulescu, în iarna anilor 1827-1828[3]. Metoda Lancasteriană a fost dezvoltată în Anglia la începutul anilor 1800 de Joseph Lancaster și Andrew Bell. Ideea de bază era simplă și foarte eficientă pentru epoca respectivă: un singur învățător putea instrui un număr mare de elevi, elevii mai avansați devenind „monitori” (ajutoare ale profesorului); acești monitori predau la rândul lor altor elevi care aveau nevoie de aprofundare. Așadar, școala funcționa ca un              sistem ierarhic de transmitere a cunoștințelor, bazat pe disciplină, exerciții standardizate și evaluare continuă. Sistemul de predare lancasterian a rezolvat o serie de probleme: a permis alfabetizarea unui număr mare de copii, a fost o soluție pentru lipsa cadrelor didactice și a contribuit substanțial la modernizarea educației în Principate. Totuși, dintre deficiențele acestei abordări enumerăm: calitatea inegală a ,,predării” monitorilor (implicit, elevii nu dispuneau de pregătire specializată), învățarea mecanică (repetiție, memorare), nici pe departe adaptată la nevoile individuale ale elevilor, relația mediată profesor-elev, precum și aplicarea pedepselor. Modelul lui Joseph Lancaster și al lui Andrew Bell poate fi catalogat drept o formă timpurie a conceptului de ,,învățare colaborativă”, însă acesta nu ar mai fi sustenabil, echitabil și compatibil cu deontologia și practicile din educația modernă.

Timp de trei ani, Aaron Florian a fost profesor şi  director (şcolarh) la Golești. Ajutat şi îndrumat de Ion Heliade Rădulescu, dascălul va introduce metoda de predare lancasteriană/monitorială, folosindu-se de tăbliţe lancasteriene (dispuse pe perete), de semicercurile metalice și de nisipul din „tava” din „banga de şghiab” (pentru deprinderea „scrisului şi al cetirii”).

În pofida tuturor dezavantajelor acestei metode, rezultatele la învățătură ale elevilor au fost remarcabile, așa cum o dovedesc rezultatele de la examenele susținute după terminarea anului al IV-lea, la 30 martie 1830, eveniment descris în periodicul „Curierul Rumânesc” din data de 10 aprilie 1830: „Elevii și elevele au răspuns cu cea mai desăvârșită încredințare asupra catehismului, grămăticii, retoricii, geografii(i), istorii(i), istorii(i) naturale și Mitologii(i), și toate acestea insuflate de un singur profesor…d(l) Aaron, bărbat vrednic de toată cinstea”[1]. După susținerea examenul de absolvire, elevii au pus în scenă în fața părinților și a locuitorilor satului piesa „Regulus: eine Tragödie in fünf Aufzügen” a dramaturgului vienez Iosef Collin, apărută în anul 1802 și tradusă din limba germană de poetul Iancu Văcărescu. Copila de 8 ani care a interpretat rolul Margăi a cucerit inimile spectatorilor, potrivit relatării „Curierul Rumânesc”. Astfel, s-a născut și un mic teatru național tot prin grija lui Dinicu Golescu.

La școala din Golești, a existat și o orchestră alcătuită din 12 muzicanți, cu scopul de a-i delecta pe elevi și de a le dezvolta simțul muzical. În septembrie 1830, orchestra a fost trimisă în capitala județului pentru a însufleți prin marșuri avântate, pe primii recruți ai  miliției pământene, în curs de formare[2]. Printre elevii care au frecventat cursurile Școlii Slobode Obștești, se numără frații Turnavitu de la Budișteni, Furduescu, Leurdeanu, etc. O dovadă a recunoștinței purtate acestei școli de către un fost elev, respectiv Furdescu, ajuns sameș (administrator financiar) la Pitești, o constituie faptul că acesta continua să viziteze Goleștiul și nu pomenea niciodată numele Goleștilor fără să nu se emoționeze până la lacrimi, așa cum relata Ana Racoviță, fiica lui Dinicu Golescu[3].

Şcoala de la Goleşti a funcţionat şi după moartea cărturarului la 5 octombrie 1830, după cum menționează și George Fotino citând din broşura tipărită de profesorul Nicolae Nicolau,  fără a şti cu exactitate cât timp a funcţionat această instituție. În ceea ce-l privește pe dascălul Aaron Florian, acesta a fost chemat de Alexandru Racoviță, ginerele lui Dinicu Golescu, la Craiova, pentru educația copiilor săi. Acolo Aaron Florian a predat și copiilor lui Barbu Știrbei, care era ban al Craiov(e)i, domnitorul aducându-l apoi la București[4].

După Aaron Florian, la conducerea școlii vine un alt erudit ardelean, Nicolae Nicolau. Acest profesor elogia demersul educațional de la Golești printr-o broşură tipărită chiar de el în chirilică, la 1830, adresată ,,cinstiţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti”: ,,S-au aflat patrioţi şi fierbinţi iobitori de neam mari ai pământului, cari hotărăsc şi pe moşiile domnialor să aşeze cu a domnialor cheltuială toate cele de lipsă. Unul şi cel mai întâio la acest bun şi sfânt lucru, din aceşti boiari şi binevoitoriu al neamului românesc este domnia sa de’ bun neam […] Constandin Golescu la căruia împlinitorio bunei voinţe şi cugetărei domniei sale, m-am învrednicit a fi eu de domnia sa ales spre acest bun şi sfânt gând al domniei sale.”

Revoluția pașoptistă de la 1848-1849 a găsit școala închisă. Spre sfârşitul anului 1850, Zinca Golescu, văduva lui Dinicu Golescu, a reînnoit gestul cărturărersc al soțului și a redeschis şcoala, după cum aflăm din scrisoarea fiicei Ana Racoviţă către fraţii Ştefan şi Nicolae, aflaţi în exil: „Goleşti, ianuarie 1851 […] Mama a deschis şcoală la Goleşti: până acum sunt aproape 25 de copii; la primăvară însă ea va repara câteva odăi, fiindcă localul este mic şi atunci o să aducă şi un profesor care să ştie mai mult decât acesta pe care îl avem acum. Nu poate să facă binele aşa cum îi cere inima…”[5].

Școala Slobodă Obștească rămâne un reper al învățământului românesc prin amploarea inițiativei boierilor Golescu de a asigura egalitatea de șanse și accesul nestingherit la educație tuturor copiilor, deopotrivă boieri, țărani și robi țigani, fondatorii fiind conștienți că de faptul că viitorul țării se scrie încă din băncile școlii, iar tinerii învățăcei vor forma elita politică de mai târziu.

NOTE:

[1] Gh. Popp, Dinicu Golescu, București, Editura Tineretului, 1968,  p. 92.

[2]Ibidem,  p. 93.

[3]Ibidem,  p. 94.

[4] Nerva Hodoș, op.cit.,p. 37.

[5] George Fotino, Boierii Golești din vremea renașterii naționale, vol. I, București, Paul Editions, 2024, p. 235.

[1] Ibidem.

[2] Ibidem, p. 36.

[3] Gh. Popp, Dinicu Golescu, București, Editura Tineretului, 1968,  p. 92.

[1] „Înștiințare pentru Școala din satul Golești ce se află în județul Muscelului, cătră părinții ce vor veni să învețe copiii dumnélor limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească și mai vârtos să învețe cel dintîiu temeiû al omului pentru care învățătură se și tipăresc cărțile cele trebuincioase…” (reprodusă de Nerva Hodoș în Introducere la „Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826”, București, 1910, pp. XL – XLIV).

[2][2] Nerva Hodoș, Introducere, în Constantin (Dinicu )Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, București, Tipografia ,,Cooperativa” Strada Belvedere, no. 6, 1910, p.35.