Înainte de a începe scrierea acestor rînduri, am făcut un ultim exercițiu deschizînd la întîmplare romanul Scrum. O carte despre copiii abandonați ai României care-ți va schimba viața[1], primit prin poștă de la mult prețuitul prieten Sergiu Ciocârlan. Rezultatul îl pot comprima într-o frază: ca semn al maturității artistice, de oriunde ai relua lectura, cartea te captează magic, te absoarbe în fluviul ei epic spre a lua parte, iarăși și iarăși, identificîndu-te cu personajul principal (perspectiva narativă e subiectivă), la trăiri general umane purtînd apăsat pecetea autenticității – amînări, frustrări, speranțe, dezamăgiri, bucurii, interogații, indignări, evadări în imaginar, succes profesional, iubire față de Dumnezeu și față de semeni…

Fac mai întîi un efort de sustragere din vigurosul șuvoi narativ-confesiv fiindcă subiectul anunțat încă din subtitlu îmi provoacă mărturisiri. Pe vremuri, îl cunoscusem personal și-l admirasem pe Ioan Alexandru, apropiindu-mă de el îndeosebi grație facultativelor sale „cursuri de ebraică“ pe care le ținea în semiclandestinitate la Universitate, mai precis la Facultatea de Litere bucureșteană (pe-atunci numită „de limba și literatura română“), cursuri care se dovediseră pentru scepticul ce eram pe-atunci uluitoare cateheze menite să-mi pecetluiască formarea intelectuală. Îl reîntîlneam dinaintea scutierilor ce formaseră baricada de la „Intercontinental“, în 21 decembrie 1989, cu Biblia în mîna dreaptă și cu o cruce traforată modest în stînga[2]. Devenit parlamentar, fondator al Partidului Național Creștin Țărănesc – viitorul PNȚ-c.d. –, distanța dintre noi ajunsese imensă căci nu mă înregimentasem încă politic, dar apucasem să-i aflu preocupările ardente: lupta pentru adevăr, pentru libertate, pentru viață, în speță pentru oprirea avorturilor, plagă pe care o trimisese Dumnezeu poporului român din cauza păcatelor spre a înota pînă la genunchi în sînge, după cum se exprimase el odată, cu mare glas, congestionat, cu ochii albaștri înecați în lacrimi și cu pumnul drept ridicat deasupra capului…

Despre Valea Plopului, Valea Screzii și Nicolae Tănase – un rarisim preot și tată adoptiv pentru sutele de copii abandonați în larga îmbrățișare blagian-unduioasă prahoveană – am aflat după 1995. Îi fusese tovarăș de luptă în mișcarea „Pro Vita“ lui Ioan Alexandru (care între timp plecase la Domnul, după ce rătăcise regretabil influențat de pragmatismul neoprotestant admirat în timpul unor călătorii în America tuturor posibilităților) și rămăsese a înfrunta vicisitudinile unei societăți angajate bezmetic de liderii săi în elanuri neromânești întru globalizarea denumită propagandistic „progres“ (musai tehnologic!). Completînd denumirea Asociației „Pro Vita“ cu sintagma transparentă „pentru copiii născuți și nenăscuți“, curajosul preot trecea de la predici la fapte, călăuzit, desigur, de Dumnezeu și de Maica Domnului prin mijlocirea probabilă a Sfîntului Ierarh al cărui nume îl purta, Nicolae – vestitul aducător al darurilor îndeosebi spre bucuria copiilor. Sprijinit la început de soție, de propriii copii și de cîțiva săteni, el avea să mobilizeze în curînd în jurul său creștini feluriți din toată țara: confrați slujitori ai altarelor, ingineri, arhitecți, profesori, țărani, artiști, studenți, funcționari, medici… Individual sau organizați în asociații ori fundații filantropice precum aceea bucureșteană purtînd numele părintelui Arsenie Boca, românii au conturat ceea ce am numit într-un articol de revistă fenomenul Valea Plopului, după ce făcusem și eu cîteva drumuri în mirifica zonă – unul chiar însoțit de elevii unei clase a XII-a al cărui diriginte am fost. Înainte de a-mi încheia divagația confesivă, țin să mai redau o frază memorabilă, rostită în prezența mea prin 2015 de medicul nonagenar Iosif Niculescu, veteran de război scăpat de Pronia Cerească întru mărturisiri și neuitare din încleștarea de la Cotul Donului din 1942: Valea Plopului este răspunsul românesc pentru Europa la întrebarea dacă va mai exista creștinism sau nu.

Revenind la darul literar extraordinar semnat de profesorul, tatăl, gînditorul creștin și publicistul-prozator Sergiu Ciocârlan, presupun că fiecare cititor al rîndurilor de față deja intuiește miza scrierii intitulate Scrum. O carte despre copiii abandonați ai României care-ți va schimba viața; e vorba nu numai despre un excelent roman realist de actualitate, incluzînd și personaje ce se suprapun în bună măsură oamenilor în duh, carne și oase – unul fiind părintele Nicolae –, ci și despre un manifest invitînd la reflecție și acțiune.

Cartea e structurată în trei părți intitulate Îți amintești zîmbetul mamei?, În familia care m-a abandonat, Subterana și un Epilog. Pe pagina a treia se află înscrisul: Dedic această carte copiilor din România care au fost abandonați prin orfelinate, canale, pe străzi, prin gunoaie, iar peste două pagini citim drept mottouri: „Iată, fiii sînt moștenirea Domnului, răsplata rodului pîntecelui“ (Ps. 126, 3), „Fără să-ți dai seama, se prind de mîna ta și merg alături de tine. Te fac să înțelegi că așa e făcută viața: să mergem împreună și să ajutăm“ (Părintele Nicolae Tănase) și „De la o vîrstă foarte fragedă, un copil este foarte fericit dacă îl consideri prieten“ (Maica Gavrilia Papaianis). Prefața e semnată de Andrei Negoiță (cu numele întregit Zagorodnâi), medic român emigrat în SUA pentru a deveni regizor („în momentul în care am terminat şcoala de Medicină – își motivează el undeva opțiunea – am descoperit că regia de film este o psihiatrie generalizată, la nivel naţional“[3]). Fascinat ca mulți intelectuali creștini atît de viața cît mai ales de testamentul spiritual lăsat de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (23 brumar 1925, Mahmudia, România – † 21 brumar 2006, Washington, SUA), cel care a suferit douăzeci și unu de ani detenție politică în regimul totalitarist, emigrat și el în America, Andrei Negoiță Zagorodnâi a realizat în 2014 documentarul artistic 7 Cuvinte – povestea unui biruitor cu ajutorul Mănăstirii Diaconești și al „Abis Studio“ – Legenda Film & Co. Strînse și uimitoare corelații proniatoare mi le redescoperă prefațatorul: părintele Nicolae Tănase i-a fost elev profesorului Gheorghe Calciu la Seminarul Teologic „Radu Vodă“ din București; Sergiu Ciocârlan a scris Mărturisitorul de care vă temeți. Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul[4], publicîndu-l tot în 2014; un personaj secundar al acestui roman, părintele Sorin-Paul Grecu, e autorul moral al dărîmării colosalei statui leniniste din fosta Piața Scînteii din capitală, emigrat în Londra, ca seminarist avîndu-l și el profesor-diriginte pe părintele Gheorghe Calciu. În biserica londoneză „Sfîntul Apostol Pavel și Toți Sfinții Români“ unde slujește pr. Sorin-Paul Grecu a fost proiectat filmul despre neuitatul profesor-deținut politic, alcătuitorul mirabilelor șapte cuvinte către tineri în plină dictatură comunistă… Prefațatorul noului roman scris de Sergiu Ciocârlan mărturisește în continuare: Părintele Sorin-Paul Grecu îmi prilejuise o primă întîlnire cu Sergiu Ciocârlan în 2017, pe 27 octombrie, de ziua Sfîntului Dimitire Basarabov (…) În 2019 am plecat la Brăila, special pentru a-i propune să facă un scenariu pentru un film de lung metraj (…) despre problema abandonului (…) Scriitorul s-a scuzat, spunîndu-mi că nu are competența necesară pentru a face un scenariu și că poate ar fi bine să se ocupe de lucrul acesta un profesionist (cf. pp 9-10). Dar, cum Pronia veghează și lucrările Ei mereu minunate se produc mai ales asupra oamenilor dotați cu mai mulți talanți, scriitorul brăilean ce vizitase Valea Screzii și-l cunoscuse pe părintele Nicolae Tănase a scris nu un scenariu de film, ci un roman care ne-a surprins pe toți (…) o poveste uluitoare (…) de Hollywood (…), în care imaginile se derulează cinematografic, avînd o intensitate rar întîlnită. Nu exagerez cu nimic afirmînd că este o carte dură (…), care s-a ivit într-un moment unic, cînd trebuie să ai curaj (…). Ceva care n-a depins numai de noi a făcut ca toate să se miște pe acest itinerar, care se desenează acum prin capacitatea creatoare neobișnuită a scriitorului (…). Dumnezeu, nu-mi închipuiesc altfel cum, a hotărît așa (cf. pp. 7, 10).

Tema principală a cărții este foarte gravă. Iată cum o prezintă părintele Nicolae într-un dialog cu protagonistul: (…) „am înțeles că societatea se ucide pe sine secundă cu secundă, curmîndu-și viitorul și încercînd într-un efort disperat să supraviețuiască zilei de azi, un prezent măcinat de nesiguranță, de corupție, de neomenie, de o profundă criză morală. M-am întrebat și eu ce va fi cu noi mîine și mi-a fost teamă să răspund. Toni, pentru ca un popor să existe, trebuie să aibă o rată de nașteri de 2,8. Dacă scazi sub 2,8 pînă la 2,1 este populație. Sub 2,1 nu mai e nimic. Noi, acum, avem 1,3 rata nașterilor“ (cf. p. 19).

Antonio (Toni), personajul-narator, a fost crescut pînă la unsprezece ani de părintele Tănase în Vale, alături de Cami, Luci, Dinu și de alți nenumărați copii abandonați. Este readus în familia din Calafat ce-l abandonase, lîngă cei cinci frați și surori, încercînd zadarnic să se integreze. Capătă o educație sportivă (p. 18), devine profesionist și dobîndește cunoașterea subteranei lumii (p. 13), începînd o viață dublă (trăiesc alternativ și simultan cele două realități: cotidianul și subterana, România văzută, înțepenită într-o istorie nelămurită, și România nevăzută, cu cele treizeci de milioane rătăcind prin gurile și bolgiile subteranei – cf. p. 18). Autocaracterizarea din Epilog sper a stîrni îndeajuns interesul cititorilor rîndurilor mele spre a-și procura cartea și de-a o citi pe-ndelete: La cei 40 de ani ai mei sînt pensionar. Am rămas în istoria rugby-ului ca participant la 5 Cupe Mondiale, eveniment rar întîlnit pe mapamond. Succesul l-am plătit cu suferință. Am 19 fracturi, urechile rupte și ochiul minții ars de flăcările cuptoarelor care funcționează la maxim. Subterana e prezentă în viața mea. Acolo e o altă Românie, care se cîntărește în tone de scrum. (Cf. p. 221). Citatele incluse în continuare în acest eseu critic vor fi edificatoare pentru schițarea portretului eroului, așa încît cred că nu mai trebuie să insist aici cu o prezentare searbădă. Teza implicită a cărții la care ader fără comentarii de prisos este că viața se definește ca dar al lui Dumnezeu și în orice ființă umană se manifestă Divinitatea prin unicitate și posibilități proprii de valorificare a talanților, iar dacă sîntem cu toții de acord că dispariția fiecărui individ este ireparabilă, cu mult mai grav este să-i fie anulată societății ocazia împlinirii menirii unui copil nenăscut. Antonio e un exemplu de om împlinit social și, mai ales, necesar în lupta dură cu mentalitatea iresponsabilă a abandonului.

Valea devine în carte un topos mitic, reflectat în sufletul lui Toni care, pînă la aducerea în mizera familie din Calafat, copilărește în alveola Văii, ca într-un uter cosmic, unic prin candoare și senin (p. 27). Ea seamănă cu o corabie. Puntea ei iradiază în ulițe pe care oamenii aruncă pietriș, pe care apoi îl tasează, pentru a nu se înnămoli. Ploile iuți dau naștere unor șuvoaie care trec pe ulițe și spală adeseori pietrișul, ducîndu-l prin văioage și culcîndu-l mormane (p. 31). De la acest topos literar modern pînă la, de pildă, vestitul Macondo ar mai fi doar un pas. Valea rămîne însă în romanul lui Sergiu Ciocârlan, din perspectiva lăuntrică a protagonistului, doar o sursă de iluzii. Corabia e o iluzie care plutește lin pe oceanele vaste ale naivității dezăgăzuite din adîncul meu (p. 34), iar din aceea realistă e un orfelinat uriaș (p. 44). Toamna în Vale începe să plouă din ce în ce mai des. Nu plouă torențial și scurt ca vara, ci mărunt, mocănește. Uneori ține două sau chiar trei zile o astfel de ploaie. Stăm pe prispă și privim fuioarele de ceață ce se înfășoară pe coamele dealurilor, venind înspre Vale ca niște vîrtejuri de ape. Apoi timpul se înăsprește. Șuieră curenții reci prin văioage și împrăștie ultimele frunze îngălbenite ale livezii de meri ionatani care se întinde în spatele casei. Doar brazii pe care-i vedem în buza pădurii rămîn verzi. (Cf. p 45). Cînd copilul e obligat s-o părăsească, Valea, deși indiferentă, îi apare ostilă: Urăsc Valea, urăsc oamenii, urăsc pîrîul acesta nevolnic care nici măcar nu-nțelege ce se întîmplă cu mine, care clinchetește ca-ntotdeauna, parcă bătîndu-și joc de plînsul meu, de neputința mea. Apuc la repezeală pietre și-ncep să arunc în el cu furie (cf. pp. 57-58). Peste cîțiva ani, devenit de-acum un tînăr care-și descoperise drumul și cheia succesului, hotărînd rațional că pentru el Valea trebuia să dispară (p. 116), Toni constată uimit că, în loc să mă bucur de perspectiva generoasă care mi se deschisese în plan profesional, continuam să trăiesc modest, ca în Vale. Valea era peste tot. Mă urmărea și-n Franța. Iar asta era copleșitor. (Cf. p. 119). Autoanaliza e reluată obsedant, cîteva pagini mai departe: Valea o contestam violent în mintea mea. Cîndva o numisem familia mea, dar acum încercam zilnic să mă conving că Valea fusese doar un sat al copiilor abandonați. (Cf. p. 124).

Un moment psihologic hotărîtor e pregătit de prozator în Partea a III-a. Subterana, cînd, în sala mare a Federației Române de Rugby, un coleg, fără a bănui nimic, mărturisește provocînd ticăitul accelerat al inimii protagonistului (care devine și-al cititorului!): Am văzut un reportaj cu un preot care face acolo [în Vale – nota mea] ceva incredibil. Îi crește pe copiii abandonați, le convinge pe mame să nu avorteze, îi primește și pe bătrînii abandonați. Totul s-a făcut din donațiile oamenilor. S-a construit un adevărat sat cu astfel de copii. M-am uitat cu soția și am plîns, Toni. Copiii ăia aveau nevoie de mamă și de tată, iar preotul acela îi ținea de mînă. Ne-a impresionat. (Cf. pp. 126-127). Comentariul naratorului-personaj care se desparte de coleg, dintr-odată grăbit, devine năvalnic: Mă simțeam vulnerabil, chiar puteam plînge, cine știe, și nu voiam să se-ntîmple în public. Îl ascultasem atent, sorbindu-i fiecare cuvînt, fiindcă mă surprinsese cu relatarea lui în legătură cu Valea. Nu m-așteptam ca Valea să vină atît de mult în întîmpinarea mea. (…) O nostalgie otrăvitoare se instalase din nou în mintea mea (…) M-a încercat pentru prima dată un sentiment de vinovăție. De ce evitasem Valea atîția ani? De ce nu scrisesem o scrisoare? De ce nu dădusem un telefon? Ce mă împiedicase oare? Fusesem prea ocupat cu propria supraviețuire? Cu siguranță, lupta aceasta devenise o parte importantă a existenței mele, dar nu justifica decît în parte izolarea pe care mi-o impusesem. Ceva mă ținea departe de Vale. Era locul cel mai frumos din viața mea și totuși îl refuzam. Eram prea încleștat. Trecuseră ani de luptă, ani în care nu întîlnisem zîmbete, îmbrățișări sau prinderi de mînă. Ca și cum fusesem aruncat într-o cușcă în care trebuia să mă zbat neomenește pentru a trăi. O întoarcere în Vale mi-ar fi distras atenția de la amenințările cotidiene, constituindu-se cel mai probabil într-un abandon al domeniului pe care-l dobîndisem. Eu nu puteam abandona. În conștiința mea abandonul rămăsese cel mai grav lucru. Nu moartea. Nici boala. Nici sărăcia. Pe toate acestea le puteam depăși, așa simțeam. Dar abandonul nu putea fi niciodată șters din memoria conștiinței. (…) (Cf. pp. 127-128).

Sublinierile mele în citatele pe care le socotesc esențiale pentru comentariul critic de față reprezintă, cred, pasul ce am scris intenționat cîteva paragrafe mai înainte că despărțea Valea de acel celebru Macondo, creat de scriitorul columbian ce recunosc a-mi fi vrăjit adolescența. Da, dragă Sergiu Ciocârlan, hărăzit cu-atîția talanți de Tatăl Ceresc, îți scriu că, după opinia mea, ai creat în romanul Scrum… acel topos mirific înadins camuflat în lumea noastră actuală, cea hoțește creată spre a ne amîna viața, a ne alunga liniștea și dragostea de semeni! Valea e echivalentul de astăzi al piciorului de plai și-al gurii de rai din poemul definitoriu pentru jertfelnicia creștină românească pe care unii îl tot răstălmăcesc răuvoitor ori ar vrea chiar să-l elimine din manualele școlare. Dacă există cititori care, ajunși aici cu lectura, consideră că exagerez, le voi mai da un exemplu: În Vale erau acum peste două sute de copii, mame fără adăpost, tineri pe care orfelinatele nu-i mai acceptau, bătrîni rămași ai nimănui. Toți trăiau din mila Bisericii sau a unor oameni mișcați de suferința copiilor (…) Era mult zgomot, multă bucurie. Părintele Nicolae sărbătorea Nașterea Domnului cu toți abandonații, dar într-un mod pe care eu îl percepeam ca fiind o sărbătoare a copilului abandonat, a mămicilor abandonate, a bătrînilor părăsiți. Nu era nicio discrepanță, nicio nepotrivire (cf. p. 136. Sublinierea este a mea). Bucuria creștină în comunitate e dimensiunea de excepție a acestui topos românesc. Rațiunea se poate burzului: „bine, se poate accepta bucuria în cauză; dar ea e o trăire ocazională, bunăoară în zilelele Crăciunului, și parțială – doar a copiilor abandonați, a oamenilor fără familie“… Da, dar tocmai că, abandonați fiind, aceștia alcătuiesc o familie, o altă familie, mai mare, mai aproape de Dumnezeu! Ea este, de fapt, ADEVĂRATA FAMILIE, cea alături de Hristos! Îmi confirmă acest punct de vedere un alt fost copil abandonat al romanului, care însă nu s-a putut despărți de Vale, rămînîndu-i credincios, Dinu, talentat desenator și fotograf-cineast. El afirmă într-un dialog cu Toni: Valea e copilăria noastră. Dacă stai să te gîndești, nimeni nu ne-a oferit o altă copilărie. Aceasta e singura și tocmai de aceea nu trebuia să renunți la ea (p.179). Perspectiva lui e simplă: Valea era o lume în sine (p.181), deci deosebită de societatea care-i respingea pe copiii nedoriți, pe femeile nesupuse vrerii ucigașe de prunci nenăscuți și pe bătrînii neputincioși care o încurcau. Lumea aceasta aparent izolată, distinctă le oferea celor respinși VIAȚA, iar societatea ce-și atribuia adjectivul „civilizată“ îi „avorta“, îi voia dispăruți, transformați în SCRUM. Dimensiunea atemporalității acestui topos mirific e subliniată discret, între aceleași limite ale realismului, dar tocmai prin această modalitate descriptivă îmi apare definitiv convingătoare: A doua zi, după prînz, am plecat pe dealuri. Era o zi însorită, însă aerul era răcoros în văioagele din buza pădurii. La un moment dat, a apărut și părintele Nicolae. Mă simțeam nemaipomenit. Ca în copilăria mea. Valea părea aceeași, dealurile, pădurea, fîneața, copiii, părintele, Dinu. (Cf. p. 199).

Ca orice minune făcută de Pronie, Valea trăia contrazicînd rațiunea: calculele, părerile economiștilor, neimplicarea statului. Părintele Nicolae explică:

– Statul încuviințează avortul, noi nu. Pentru acest stat ateu, avortul este un business foarte profitabil. De-atîția ani, încercăm să ne gospodărim singuri. Și Dumnezeu ne trimite oameni  (p. 202).

Naratorul completează reportericește:

În fiecare dimineață, o firmă de panificație aducea 300 de pîini, în schimbul unei cantități de grîu pe care agricultorii o donau în vară pentru copiii din Vale. Preoții din parohiile vecine ajutau și ei cu ce puteau. Comunitatea unui sat (…) dona, în fiecare an, legume în septembrie. Mulți oameni aduceau alimente, cu precădere de Paști și de Crăciun. Și, în continuare, era nevoie de hrană, medicamente, materiale de construcție. Facturile de energie electrică ajungeau la 30 000 de lei pe lună. Exista și o microfermă, administrată de copiii mai mari. Dacă se tăia un porc, ajungea pentru o masă [a familiei cu trei sute și ceva de copii – completarea mea, M. F.]. Bucătăresele erau și ele destul de inventive, fiindcă învățaseră să se descurce cu foarte puțin. Era, efectiv, o minune felul în care funcționa tot acest sprijin. (Cf. pp. 202-203).

Titlul cărții pare simbolic (și termenul chiar e întîlnit, pe alocuri, sub această formă, de pildă, cînd eroul se exprimă introspectiv amintirile mele cele mai duioase devenite scrum – la p. 130 – sau cînd își imaginează cum copiii morți desenați de Dinu se strîmbau, se chirceau ca într-o suferință inimaginabilă, ca apoi să devină scrum – la p. 138 –, sensul lui fiind figurat, metaforic), dar metafora coboară curînd într-un prozaism devastator, concret, oripilant cînd fetușii măcelăriți de medici și ambalați în pungi ajung la crematoriu unde sînt făcuți scrum! Paginile 168-175 ale cărții, narînd vizita lui Toni la crematoriul „Cenușa“, la inițiativa părintelui Nicolae și însoțit de el, înfățișează această cumplită realitate:

– Milioane de avorturi, Toni… – îi spune părintele Nicolae –  Dumnezeu ne arată drumul nostru. E drum de cenușă. Ce poate fi mai trist, Toni? E vina mea, e vina ta, e vina noastră a tuturor. Nu putem să ne ascundem nicăieri. Dumnezeu ne vede (cf. p. 173). Rechizitoriul adresat literar conlocutorului Toni de personajul ce plînge privind cum se fac scrum copii nenăscuți într-un miros greoi și grețos ar trebui rostit răspicat într-un proces! Desigur, el nu va avea loc decît la Judecata de Apoi, probabil dinaintea tuturor celor care au contribuit, contribuie și vor mai contribui la această grozăvie: O societate criminală și ipocrită.  Privește, Toni, cuptoarele sînt încinse la aproape 1000 de grade. În ele e aruncată România, viitorul ei, relațiile dintre noi, relația cu Dumnezeu. Totul arde. Generații întregi se topesc aici. Privește! (p. 172).

Al doilea cuvînt-cheie după cel din titlu este subterana. Să-ncercăm să-i înțelegem semnificația: [părintele Nicolae] m-a călăuzit pînă la porțile masive ale subteranei. Subterana e un cîmp incalculabil. Interferează cu modul obișnuit de-a viețui pe pămînt, dar e cu totul altceva. Un plan? Poate că-i mai bine s-o numesc așa. Cobor trepte cu o viteză uluitoare. Treptele devin tuneluri întunecate, lungi și înguste. Nu mi-e teamă. Niciodată nu mi-a fost teamă în sensul în care obișnuiesc oamenii să definească starea aceasta (cf. pp. 14-15). Este o realitate însoțitoare celei comune, paralelă, de cercetat doar cu ochiul lăuntric al conștiinței treze. Din subterană lucrurile se văd diferit. Cade vălul triumfalismului, se prăbușesc falsele decoruri ale națiunii care dăinuie de secole, lăsînd locul unei priveliști apocaliptice.

De-acolo văd mîini mînjite de sîngele propriilor copii, mame izgonite din familie, gravide fără adăpost, copii orfani, abandonați, aruncați în stradă, abuzați sexual, tineri alungați din orfelinate, bătrîni ai nimănui. Și, mai presus de toate, milioanele de nenăscuți uciși care strigă, inundînd galeriile infinite ale subteranei. Zgomotul e sinistru. Și, din suprapuneri, se creează același efect de bilă spartă. / Deunăzi am ieșit din subterană și am scotocit febril prin calculator. Voiam să aflu. Voiam să exorcizez toată acea experiență traumatizantă a coborîrii în adîncuri, acolo unde se aude atît de limpede, dureros de limpede, strigătul deznădăjduit al celor nenăscuți. (Cf. pp. 16). Clar-vederea la care ajunge mintea celui fascinat de lumea aceasta paralelă, ruptura insului comun de suprafața tangibilă, aparentă a lucrurilor trebuie să fie dobîndite. Explorarea subteranei e condiționată de renunțarea la ideologia „corectitudinii politice“, cu terminologia ei savant-eufemistică (în fond mincinoasă!): „produs de concepție“ (în loc de copil nenăscut), „întrerupere de sarcină“ (în loc de crimă, ucidere premeditată a unei noi vieți unice, irepetabile) etc. A vedea dincolo de cifrele seci, evidențiate statistic presupune curaj, multă stăpînire de sine, bărbăție: Statisticile OMS vorbeau de o națiune sinucigașă. Din 1955 pînă astăzi, la o populație de 17 milioane de oameni, s-a ajuns la aproape 30 de milioane de avorturi, chiar și fără cifrele de confidențialitate ale clinicilor private (…). [Pentru SUA] la 340 de milioane de oameni, în aceeași perioadă, s-a ajuns la aproape 50 de milioane de avorturi. (Cf. p. 17). Cu greu poate comunica acela ce-a descoperit calea spre subterană cu semenii, care preferă să nu-l asculte, să-l considere aiurit – părintele Nicolae utilizează la un moment dat un termen mai tare: nebun –, în loc să-și recunoască ipocrizia și să-și reconsidere mentalitățile. Toni găsește însă înțelegerea soției: „Îți dai seama? Nu războiul sau catastrofele naturale sînt înspăimîntătoare, ci suicidul pe care-l asistăm toți ca niște moașe criminale. O Românie cu mult mai numeroasă decît cea de azi se află acolo, în subterană, în galeriile ei necuprinse“. „Unde în subterană, Toni?“. „Nu știu să-ți arăt unde e subterana. Pot să-ți spun doar că eu ajung acolo și văd lucruri pe care în mod obișnuit nu le vedem, deși sînt logice, vizibile“. „E un loc?“. „Da. E un fel de loc. Dar e o lume-nelume… Nu vreau să te înspăimînt… N-am mai spus nimănui pînă acum. Nu știu ce m-a apucat.“ „Dar cum s-a întîmplat?“. „Lucrătorul acela de noapte a tras viziera și dincolo era iadul subteranei. Apoi subterana s-a lipit de ochiul minții mele“. (Idem). Crematoriul, unde lucra țiganul vagabond Vandam, cu care Toni avusese înfruntări în Vale, este doar una dintre porțile de acces în subterană. Destăinuirile protagonistului stîrnesc amintirile altui văzător cu duhul – părintele Nicolae: „Subterana a reprezentat o rană deschisă pentru Ioan Alexandru. Subterana schimbă pe oricine. El mergea cu mine pe holurile clinicilor în care se făceau avorturi și amîndoi vorbeam cu tinerele care așteptau să intre în cabinetul medicului pentru intervenție. Erau programate la chiuretaj. Noi le dădeam pliante și le explicam de ce nu este bine ceea ce vor să facă. Unele erau deja cu chitanțele plătite. Erau medici care ne alungau de la ușă, alții ne ignorau“ (Cf. p. 19).

Subterana și Valea sînt în antiteză. Societatea, ca orice asasin cu sînge rece (cf. p. 21), optează pentru abandon, pentru avort, bazîndu-se pe convenții, pe o legislație convenabilă, profitabilă, pe acea ideologie „corect politică“ pe care am mai amintit-o („dreptul femeilor de a dispune de propriul lor corp“, copilul nenăscut neavînd, de bună seamă, niciun drept!). În schimb, Valea este a celor care nu pot decide singuri, a celor ce nu știu nici cine sînt și nici încotro s-o apuce: prunci, mame, fete, bătrîni, loviți profund de această respingere a societății, o respingere care se cuibărește ca o maladie în trup, în minte și mai ales în suflet. (Idem).

O legătură subtilă cu subterana a protagonistului se produce adeseori involuntar, ca asociație a unui scrîșnet metalic reflectat subconștient. Imaginea auditivă apare obsedant, uneori ca un avertisment: huruitul ușiței de la soba de teracotă (cf. p. 85), zgomot metalic, de bilă spartă (cf. p. 103), rulmentul începea să huruie teribil (cf. p. 113), huruitul acela de rulment spart (cf. p 131), un scîrțîit ruginit, lugubru avînd ca ecou imediat huruitul insuportabil de rulment spart (cf. p. 133), rulmentul huruia la maxim în mintea mea (cf. p. 135) etc. Confesîndu-se părintelui Nicolae (și mai ales huruitul de rulment ruginit sau de bilă spartă, care-mi inundă gîndurile – cf. p. 137), lui Toni îi este dezlegat misterul deopotrivă dramatic și minunat: Pe mama ta am întîlnit-o în Spitalul Universitar. Țin minte clar targa aceea pe care era întinsă. Eu și poetul Ioan Alexandru ne țineam după ea, fiindcă era dusă într-un ritm alert către chirurgie pentru a fi chiuretată. Încercam s-o convingem că e un păcat, că se poate naște un copil deosebit, un om valoros care poate schimba țara. Ea era întinsă și tăcea. Brancardierul rupsese ritmul. Aproape alerga pe holul lung și verde. Noi gîfîiam și-i vorbeam de viață, de iubire, de sacrificiu. Iar ea tăcea. „Trebuie să zici ceva, femeie, pentru Dumnezeu! a strigat poetul. Nu se poate să omori un suflet nevinovat“. Brancardierul se uita, țin minte, cu dușmănie mocnită cînd la unul cînd la altul. A oprit targa furios. „Ce vreți voi? Aveți vreo autorizație? În numele cui vorbiți?“. „În numele lui Dumnezeu! a spus poetul. El ne autorizează, domnule“. „În numele lui Dumnezeu, hm. Ești comic, maestre. Dumnezeu a murit de mult. Sau cel puțin, lipsește de aici. Voi sînteți doi măscărici care vă țineți de o targă, împiedicînd un angajat al spitalului să-și facă treaba“. Poetul Ioan era roșu de mînie. I-am pus mîna pe umăr ca să-l atenționez să se calmeze și am vorbit eu: „Stimate domn, noi vrem doar s-o convingem pe mamă să nu facă avort. Eu sînt preot și e de datoria mea să-ncerc pînă la capăt. Pînă la urmă e decizia ei“. Brancardierul m-a sfredelit cu o privire sarcastică. Era un tip blond, trecut bine de patruzeci de ani, cu mișcări atletice. Ochii îi erau sfredelitori. „Nu vă faceți datoria la biserică și vreți să vi-o faceți aici. Dacă erați atît de conștiincioși la biserică, dacă țineați la viață, dacă iubeați copiii nenăscuți și vă doreați ca ei să se nască, vă făceați datoria de preot și nu se ajungea aici. De ce ați venit pînă aici?“. Eram consternat! Brancardierul avea justificări perfect logice. Încercam să mă împotrivesc cu ultimele resurse, dar păream învins. Atunci poetul a intervenit: „Dar dumneata nu ești Biserică? Nu faci parte din Biserică? De ce pui toată povara morții pe umerii preotului? Dumneata, care duci targa în laboratorul morții, și dumneata, să știi, ești vinovat. Te crezi în afara problemei și acuzi cu ușurință. Dar preotul acesta nu e doar el Biserica. Toți sîntem. Vinovați sîntem și eu, și dumneata, și el, și femeia. Dacă pruncul va muri, sîngele lui va striga răzbunare. Sîngele lui va fi asupra noastră și a copiilor noștri“. Brancardierul ar fi vrut să pornească targa, dar eu și poetul țineam de ea. Lumea se oprise și murmura, privind nelămurită acel spectacol grotesc. „Sînteți incredibili. Și patetici. Vă credeți misionarii vieții, dar de fapt sînteți niște neputincioși. Decizia nu-i a voastră. E a femeii. Iar ea n-a scos o vorbă. Pentru acest chiuretaj a semnat un document. Voi împiedicați un act medical, întîrziind cu bună știință prezența acestei paciente la ora stabilită de medic. Chestia cu sîngele copilului care va fi asupra noastră și a copiilor noștri e doar poezie. Poezia nu funcționează aici. Plecați!“ Și targa a pornit. La început, cu o viteză medie, apoi tot mai alert. „Femeie, am strigat, spune ceva! Te rog, spune ceva, altfel va fi prea tîrziu. Ai un prunc în pîntece. E o viață de om. N-o arunca la gunoi! Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, să spui măcar un cuvînt! Măcar un cuvînt, auzi?“. Dar femeia tăcea. Mi se părea că se sucise chiar pe o parte ca să nu mă mai audă. Poetul Ioan alerga și el ca un zănatic și-i striga brancardierului să încetinească. Brancardierul avea o forță teribilă. Trăgea de targă fără să se oprească. Trăgea targa cu femeia întinsă și, în același timp, ne trăgea și pe noi. Nu aveam putere să frînăm. Efectiv eram trași în ciuda faptului că ne încordam să întîrziem deznodămîntul fatal. „Femeie, tu poți să oprești toată această nebunie. Cu un singur cuvînt. Spune-l!“ (…) (Cf. pp. 143-146). Abia rugăciunile în genunchi către Dumnezeu ale părintelui Nicolae și ale lui Ioan Alexandru, în nedumerirea și disprețul celor prezenți, împiedică prefacerea într-o mînă de scrum a nenăscutului: Eu mă rugam petrecînd cu privirea targa pe drumul morții – își continuă preotul Nicolae șirul amintirilor –, cînd s-a defectat rulmentul. A fost un scrîșnet dureros. Brancardierul a dat drumul tărgii și și-a pus mîinile la urechi. Era un sunet ascuțit ca o lamă ruginită cu care hîrîi pe geam. Targa s-a oprit singură chiar înaintea blocului operator. Mai erau cîțiva metri. Ușile batante erau încremenite. La un moment dat a ieșit medicul, au ieșit și asistentele. Îi strigau brancardierului să-și facă treaba pînă la capăt. Brancardierul a încercat să tragă iarăși targa, dar același sunet sinistru s-a înfipt ca un cuțit în urechile tuturor. „Oprește porcăria aia!“ (…) Cam acela a fost momentul în care femeia s-a ridicat de pe targă și s-a îndreptat spre noi (…) (cf. pp. 148-149). Sînt pagini antologice, unice în literatura lumii prin dinamism, prin conținutul ideatic, prin insistența celor doi bărbați izvorînd dintr-o credință creștină exemplar asumată și, mai ales, prin intervenția indubitabilă a Dumnezeului Celui Viu, atotprezent. Numai această singură scenă de-ar fi fost creată de Sergiu Ciocârlan în acest roman formidabil, consider c-ar fi fost suficientă pentru transpunerea filmică intenționată de Andrei Negoiță Zagorodnâi.

Dintre personajele cărții, cu siguranță eroul exemplar e părintele Nicolae. E prea săracă enumerarea calităților acestui model uman – credință asumată faptic, curaj, uriașă dragoste față de semeni, patriotism activ, sensibilitate, înțelegere, tact –; de aceea, pe lîngă paginile deja citate din care reiese statura sa morală excepțională, am să adaug portretul fizic realizat prin tușe mișcat-înlăcrimate, din negura primelor amintiri copilărești ale personajului-narator: omul (…) cu ochi mijiți prin lentila consistentă, în care se poate vedea luminița vie, ocrotitoare, cu părul strîns la spate și barba lungă, cu mișcări echilibrate ale corpului încins cu o curea lată la mijloc, peste veșmîntul negru, cu sandalele scrîșnind prin pietrișul uscat, cu vocea caldă de tată (cf. p. 26). Are fața netedă, liniștită, strînsă firesc în jurul buzelor ușor crăpate (cf. p. 41). Peste ani, e descris avînd pe umăr o geantă, căreia nu i se mai închidea fermoarul fiindcă era doldora de cărți (cf. p. 128). Așadar, aproape nimic neobișnuit fizic la acest bărbat cult, e drept, elev al vestitului Părinte Gheorghe Calciu, dar uneori morocănos și impenetrabil (cf. p. 14), ca orice om cuprins de multiple griji. Dar dintre atîția vrednici slujitori ai altarului, lui îi dăduse Dumnezeu talanții necesari să poată transforma abandonul în copilărie veritabilă în locul cel mai frumos de pe pămînt – Valea. El era, prin definiție, un tată. Autocaracterizarea înfierează anormalitatea lumii și preocuparea lui fundamentală: Unii mă consideră anormal. Zic unii ca să nu ți se pară că exagerez. Dar sînt cei mai mulți. Lumea asta e anormală, Toni. Își omoară copiii, îi abandonează, iar după aceea consideră că eu sînt nebun. Probabil că așa se vede dintr-o perspectivă bolnavă. Sîntem niște asasini care atentăm la viața pruncilor nenăscuți. Dacă e omorît copilul o secundă după naștere, e crimă. Dar dacă e omorît înainte de a se naște, nu e nimic. Gîndește-te și tu cîtă ipocrizie are societatea asta criminală! Și cîtă fantezie în a ucide! (cf. p. 137). Crescut doar de mamă, căci tatăl a abandonat familia, a învățat de la ea, după cum mărturisește: să iert. Să iert și să iubesc. Ea m-a învățat să mă rog, cu ea am fost la biserică. Toate lucrurile acestea încerc să le fac și cu acești copii. Le-am făcut cu voi, acum le fac cu ei. Fără să oblig pe nimeni. Nu-i oblig să vină la biserică, nu-i aduc cu forța la scaunul de spovedanie. Ei singuri vin. Așa e firesc. Așa am prins drag de biserică. Nu spun că am avut vocație să mă fac preot. Dar n-am avut niciodată în cap să fac altceva. Cred că așa m-am născut. Voiam să devin un preot care să slujească cu toată inima. Părintele din sat a îndemnat-o pe mama să mă dea la Seminarul Teologic. Acolo am învățat bine, conștient de misiunea mea. Dintre profesori, am fost atras de unul care fusese persecutat de regimul comunist. Făcuse 16 ani de închisoare. Deși fusese încadrat în sistem, totuși nu era văzut cu ochi buni. Pentru cei mai mulți, profesorul Gheorghe Calciu avea o doză de nebunie care-i punea pe jar. Imaginează-ți cum e să fii normal într-o societate anormală. (Cf. pp 139-140). Mama lui Toni, cu inima adînc rănită de un soț feroce și egoist cum sînt atîția, din nefericire, pe pămînt, venită în Vale, îi întregește portretul moral: Părintele Nicolae era lîngă mine și tăcea (…). Aș fi vrut să mă mustre, să-mi amintească de datoria mea de mamă, să mă avertizeze că e nevoie de o familie pentru tine. Dar n-a zis nimic din toate astea. Era ceva incredibil în mimica feței lui. O înțelegere care venea din iubire pentru copii, din compasiune pentru o mamă ca mine. Pentru mine era chipul lui Dumnezeu. La momentul acela, nu mi-L imaginam pe Dumnezeu altfel. (Cf. p. 164).

Dinu, un prieten al protagonistului, cu talent la desen și dovedind o sensibilitate ieșită din comun, după studii, s-a întors în Vale. În copilărie, îi desenase un zîmbet, inspirat de prietena lor Cami. Acum picta icoane, făcea fotografii, scurtmetraje (cf. p. 177), își lăsase barbă și purta o pălărie cu boruri potrivit de largi, de culoare bej (cf. p. 180). Îi mărturisește celui răzvrătit și revenit mai tîrziu: Tu ai avut șansa ca mama ta să vină să te ia. Trecuseră 11 ani, dar a venit. Pe mine nu m-a luat nimeni, Toni. Valea a rămas familia mea. Părintele Nicolae m-a ajutat de am putut să-mi închei studiile de artă sacră. Puteam să mă duc oriunde să mă angajez, dar nu am putut. Nu mă simțeam acasă. Aici mă simt acasă. (Cf. p. 179). El intuiește dragostea înfiripată între Toni și Cami și intervine decisiv. E mai mult decît un artist, cum îl consideră Toni (un tip care cu greu se decide să vorbească, preocupat de creația sa, desprins de activitățile curente, dar surprinzător de ager în conturarea tipologiilor umane – cf. p. 180); e un fin psiholog. Judecă, pe bună dreptate, cu severitate societatea care i-a abandonat: Cum era posibil să te integrezi într-o astfel de societate (cf. p. 181). Definește rolul filmului, al artei în general, ca modalitate de (auto)cunoaștere: ca să ne cunoaștem mai bine. Pentru așa ceva e arta. Restul e doar imagine pervertită. Artistul nu poate să-și permită o astfel de înjosire a imaginii (…) [Arta] surprinde ceea ce e obișnuit, ceea ce-i firesc, adică umanitatea noastră. Ne-am învățat să ne comportăm „deosebit“ în fața camerei, atunci cînd sîntem filmați sau fotografiați, dar asta nu e artă (…). E circ. Un circ mediatic. (Cf. p 182). În Vale îi învață pe copii să se cunoască și să fie oameni, dar nu duplicitari. Își argumentează ireproșabil punctul de vedere: Duplicitatea e un neajuns al societății, care străbate ca o vînă adîncă gîndurile noastre, mentalitatea noastră, proiectele noastre de viață. A ajuns să ghideze pașii noștri, absolut tot. Ceea ce-i groaznic e că duplicitatea justifică actele noastre inumane, încît nimic nu ni se mai pare grav. Nici crima. Copiii ăștia cresc și ajung în societatea care-i integrează condiționat: să aibă doza minimă de duplicitate. Și cu o astfel de finalitate, suferința lor aici devine inutilă. Arta pe care eu o aduc în apropierea lor îi ajută să lupte contra falsității, a ipocriziei. (Cf. pp. 183-184). Pledoaria lui pentru tipul de artă-mărturisitoare e convingătoare: Eu nu fac artă pentru a atinge perfecțiunea unui desen, a unei imagini sau a unui cadru. Arta decurge din relații. Relațiile nefalsificate. Din felul cum se înțelege un copil pe sine însuși, din felul în care este atent la propria sa reacție mai mult decît la ce face celălalt, din felul în care își zîmbesc, discută, se-ntîlnesc. (…) Arta nu se face pentru sine. Nici nu există o astfel de artă. E schizofrenic tot ce se întîmplă astăzi în societatea noastră din punctul acesta de vedere. Arta e doar un martor al unei lumi. Ea nu intervine absolut deloc. Eu păstrez toate aceste documente pentru a rămîne în istoria societății ca un model de umanitate, ca un model de firesc. (Cf. p. 184).

Fără s-o spună prin intermediul personajului său, Sergiu Ciocârlan pledează pentru validarea artei autentic trăite, cea propunînd discret dar insistent modele de relații umane, fără vedetism și exhibiționism p(r)ostmodernist. Or Valea e spațiul ideal actual viețuirii în pace și bună înțelegere și aici arta poate evolua sub „coviltirul bisericii“, cum se exprima Nichifor Crainic odinioară. Filmul plănuit de Andrei Negoiță Zagorodnâi „despre oamenii fără voce“ (cf. coperta a patra) apare ca alternativă la satanizarea globalistă contemporană sub pretextul protejării, al binelui public (i.e. vaccinarea obligatorie, supravegherea paranoică a indivizilor, depopularea planetei etc.).

Revin acum nuanțînd ceea ce am afirmat mai înainte: Valea e acel topos-matcă și mod de a viețui cu îngăduință și înțelegere izvorîte din iubire dezvăluit în zilele noastre omenirii, similar acelui „picior de plai“, care a fost propus tot din acest spațiu-matcă al Europei cu multe veacuri înainte (din păcate fără să fie decodat corect – deși ochi aveau, dar nu puteau să vadă, urechi aveau dar nu puteau să audă!), prin poemul mioritic, prin colinde, prin Evanghelia pictată mural în atîtea și atîtea variante…

Cami e percepută subiectiv drept o celulă vie și tot ce atinge se umple de viață, fără să înțeleg cum, dacă  măcar aș încerca, dar n-o fac, ci numai constat cu o uimire pe care ea știe să mi-o risipească, s-o relativizeze pînă la acel punct în care îi accept orice manifestare, orice capriciu, cu condiția să existe și să mă accepte și pe mine în universul ei luminos. (Cf. p. 32). Intuiția, inteligența și luciditatea precoce sînt, iarăși, calități apreciate retrospectiv. Într-o împrejurare pătrunsese pînă-n adîncul pădurii ca să-mi arate modul în care trebuia să acționez atunci cînd teama mă cuprinde, ca să-mi predea o lecție de supraviețuire atît de necesară, pe care o înțeleg abia acum. În rest, Cami nu s-a atins de naivitatea mea, deși cu furia ei ar putea s-o facă țăndări, ci îmi lasă dreptul de-a fi fericit. (Cf. p. 38). Din intuiția ei copleșitoare răzbate o prezență care nu asuprește, neavînd nimic posesiv, nimic ambițios. (Cf. p. 49). E o școlăriță conștiincioasă și-l ajută pe Toni cu răbdare, corectează fără să umilească, identifică eroarea fără să existe cîtuși de puțin vreo urmă de reproș în glasul ei primăvăratic (p. 50). Copila a căpătat o experiență nefericită ca orfană abandonată de bunică, fiind adusă în Vale la cinci ani, după ce trecuse pe la un centru de plasament al Protecției Copilului, unde era bătută și ținută nemîncată (mînca Dero și zicea că e lapte!) (cf. p. 52). După ce Toni pleacă din Vale, Cami rămîne pentru el o oază de liniște și de înțelegere în care sufletul lui, pîrjolit de arșița necazurilor felurite, poposește mereu: Cami rămăsese în sufletul meu ca o împăcare (p. 78). În singurătate, îi vorbește: „Nu-i așa, Cami, că toate acestea vor trece, iar noi vom fi mari, ne vom întîlni și vom rîde mult de întîmplările nefericite ale vieții?“ (Cf. pp. 78-79); „Cami, iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar sînt disperat. M-am certat iar cu el. Nu mă suportă. Nu m-a vrut niciodată în viața familiei lui. Cu cea care se consideră mama mea, rareori pot vorbi“ (Cf. p. 84). „Îmi doresc să țin pe cineva de mînă, Cami. De aceea am ieșit pe străzile astea necunoscute, ca să mă pierd cu tine prin întuneric și să ne spunem verzi și uscate, așa cum făceam în Vale“ (Cf. p. 91). Mai tîrziu, cînd Toni va reveni în Vale și Dinu, intuind iubirea dintre ei, va desena iarăși zîmbetul fetei îndemnîndu-l să reia legătura cu ea, Cami îi va deveni soție. La regăsire, Cami i se destăinuie. Suferise mult după ce el plecase. A trecut greu peste toate și s-a ambiționat să învețe. Ajunsese educatoare Montessori după ce terminase Facultatea de Psihologie și Științele Educației: Banii de cazare și de cantină veneau de la părintele Nicolae. Tot el suportase și cheltuielile cu internatul în timpul anilor de liceu (Cf. p. 212). Acum își descoperise vocația: Aveam nevoie de o comunitate, nu de un sistem. Cu puțin înainte de susținerea licenței, o colegă mi-a vorbit despre un institut la care se făcea o altfel de educație decît cea pe care eram noi programați s-o transmitem. Mi-a vorbit despre descoperirea continuă a copilului, despre cum adultul e un profesor de iubire, care-și supune personalitatea dominantă în fața copilului, respectînd activitatea acestuia, chiar dacă asta îl scandalizează. De-atunci predau la institut. Acolo și locuiesc. Într-o cămăruță luminoasă. (Cf. p. 212).

Înainte de a curma șuvoiul ideatic provocat de acest nou roman excepțional, ca om al catedrei cu destulă experiență, mi-aș afirma dorința ca, în școala românească unde autoritățile s-au grăbit să cedeze anul acesta încă un pas dinaintea asaltului ateist aprobînd cursuri de „educație sexuală“, cu intenția declarată de a se evita „sarcinile nedorite la adolescente“, să fie promovată, ca lectură suplimentară, și cartea lui Sergiu Ciocârlan. Tinerii ar avea enorm de învățat din ea. Dacă problematica avorturilor pare oficialmente lipsită de interes (căci e socotită „rezolvabilă medical“!), tema abandonului acoperă segmente sociale mult mai mari. Mă gîndesc la miile de copii lăsați în țară în (ne)grija rudelor, părinții lor fiind ademeniți să muncească peste granițe – oricît i-ar durea pe unii, trebuie arătat că e și aceasta o formă de abandon care face ravagii: pedagogii și psihoterapeuții pot depune mărturii în acest sens.

Prin tema abandonului, prin evoluția personajelor propuse ingenios de prozatorul Sergiu Ciocârlan, prin tehnica narativă confesivă și profunzimea (auto)analizei pshihologice în jurul unor simboluri (zîmbetul, scrîșnetul metalic, scrumul, subterana) și mai ales prin toposul-matcă Valea, Scrum. O carte despre copiii abandonați ai României care-ți va schimba viața se dovedește o scriere necesară limpezirii minților, mai ales în împrejurările grabei cu care așa-numitele elite mondiale își vor implementate normele genocidare. Are dreptate romancierul: citindu-i cartea, lumea în care trăim capătă alte culori, alte profunzimi; soluțiile pe care sîntem îndemnați să le acceptăm ca infailibile, sub adăpostul legilor făcute de oameni, dar multe neținînd seama de legile dumnezeiești, încep să-și arate sorgintea luciferică. Așadar, literatura scrisă în acest fel, din perspectivă creștinească, poate schimba în bine viața semenilor.

[1] Galați, Editura Egumenița, 2020, 242 p. Pe pagina de titlu, sub dedicația caligrafică a autorului se află data „17 martie 2020“. În plină „pandemie“, am primit coletul pe 24 mărțișor, așteptînd afară din oficiu, după regulile impuse militărește, circa o jumătate de oră. În aceiași zi, am început o lectură-record – cum mi-am notat în jurnal – terminînd-o pe 26 mărțișor, în zori!

[2] Iată ce declara despre acele momente hotărîtoare:  „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după Revoluție, dreptul de-a fi atît de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie ᾽89, cînd mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plîns că o las singură cu cinci copii, întrucît se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: «dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!» Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărîtoare, care a schimbat soarta României! Sînt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie ’89, cînd s-a hotărît soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mînă, cu Sfînta Scriptură și cu Icoana Mîntuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lîngă trupurile cu sînge vărsat pe caldarîm, lîngă Universitate – «Ești popă?», pentru că făceam rugăciune! Zic, «Da, sînt popă!», «Hai, domnule părinte!». Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo, pe sîngele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.“ (Cf. Emil Șimăndan, Dialoguri cu Ioan Alexandru, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001).

[3] Cf. https://andreinegoita.com/

[4] Petru Vodă, Editor Fundația Justin Pârvu, 2014. Vedeți și articolul meu la https://limbaromana.org/revista/un-erou-de-roman-preotul-gheorghe-calciu-dumitreasa/