Sfintele Taine reflectate în proverbele românești

Lucrarea noastră este o premieră în domeniu. Cunoaștem multe studii privind elementele religioase reflectate în colindele românești, dar nu am găsit până acum un studiu similar asupra proverbelor. Proverbele românești sunt numeroase și nu avem pretenția de a susține că am epuizat aceste creații ale neamului românesc. Am conspectat însă cele zece volume din colecția lui Iuliu Zanne[1], care cuprind peste 130.000 unități paremiotice și sperăm că vom continua această cercetare asupra altor colecții fundamentale. Proverbele ne oferă exemple concludente ale felului cum s-a reflectat învățătura dogmatică și practica liturgică în mentalitatea colectivă. Este surprinzător cu câtă atenție și cu câtă profunzime omul din popor a receptat adevărul teologic, l-a trecut prin filtrul conștiinței și sufletului său, l-a concentrat în cupa foarte strâmtă și sintetică a proverbului și l-a transmis din generație în generație. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu ca în viitorul apropiat să dăm la lumină o antologie de proverbe religioase românești și o sinteză de etnoteologie bazată pe tezaurul inestimabil al paremioticii românești. Studiul de față este un început. Facem precizarea că, pentru economie de spațiu, citările nu le-am făcut la subsolul paginii, ci în text, după fiecare proverb menționând volumul și pagina la care poate fi regăsit.

Omul din popor este conștient de măreția creației lui Dumnezeu și de neputința omului de a cunoaște totul. El este într-o permanentă căutare, stăpânit de o permanentă sete de cunoaștere. Și, totuși, ,,ale Domnului Taine cine le poate cunoaște?”(VIII, 591). Capacitatea omului de cunoaștere pe cale experimentală, senzorială, este mărginită. Dumnezeu îi descoperă omului din tainele creației Sale atât cât socotește că-i este omului necesar. Cunoașterea lor este o cucerire, dar și o binecuvântare făcută omului: ,,Ale Stăpânului tău Taine cu credință să le păstrezi, ca cinste să dobândești”(VIII, 591). Cunoașterea prin credință, îl ajută pe om să pătrundă sensuri noi, inaccesibile mijloacelor de cunoaștere experimentală. Prin acest fel de cunoaștere, omul poate pătrunde sensul unor lucruri greu de priceput, cum sunt Sfintele Taine. Prin Biserică, această cunoaștere este mult facilitată, fiindcă ,,Biserica este scara care duce la cer”(X, 362). Ea este depozitara și administratorul Sfintelor Taine și cel ce se împărtășește din ele devine ,,frate al lui Hristos”, fiindu-i astfel posibilă mântuirea: ,,Cine-i frate cu Hristos ușor se mântuie”(X, 373). Harul împărtășit omului prin Sfintele Taine îl ajută să urce până la ceruri, să fie demn de chipul lui Dumnezeu ce-l poartă în el și să se ridice până la asemănarea cu Creatorul. Harul Sfintelor Taine are valabilitate în timp, nu se alterează, ci, dimpotrivă, crește și dă roade în lumea aceasta și în cea viitoare ,,Cele sfinte nu se spurcă”(X, 380).

La ajutorul pe care Dumnezeu îl dă omului prin Sfintele Taine, omul contribuie la propria sa mântuire prin faptele și prin credința sa: ,,Cu adevărat, cu îndurarea, cu blândețea și cu dragostea te-asemeni cu Dumnezeu”(IX, 15). Ce-i drept, lupta cu păcatul e grea, dar nu imposibilă. Ne naștem cu păcatul și făptuim păcate în tot cursul vieții noastre, fiindcă ,,Nu-i om fără păcat, nici pădure fără uscături”(X, 376), dar printr-un efort permanent, omul poate să iasă victorios. Omul din popor este conștient că ,,Trupul este sluga sufletului”(VIII, 604) și din această cauză păcatul poate fi învins. La fel și ispitele de tot felul ce vin de la diavolul. Harul lui Dumnezeu, credința și faptele bune din partea omului sunt rețeta cea mai eficace în procesul complex al mântuirii. Faptele devenite obișnuință, se transformă într-un mod de a fi, în virtuți, iar acestea sunt adevărați luminători pe cerul vieții noastre: ,,Virtutea luminează sufletul, ca soarele lumea”(IX, 47).

În lucrarea de față vom insista numai pe analiza Sfintelor Taine reflectate în mentalul colectiv, popular, cu mențiunea că materialul paremiotic, care privește virtuțile și păcatele este imens și el poate constitui materia primă din care se pot alcătui lucrări mult mai voluminoase.

Așadar, din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, regăsim șase în proverbele românești, ceea ce este extraordinar. Doar despre Taina Sfintei Mirungeri nu se vorbește nimic sau, de ce nu, poate n-am descoperit noi material de acest gen până în prezent. Sunt unele Sfinte Taine reprezentate prin sute de proverbe. Dintre acestea menționăm Taina Sfântului Botez, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Cununii. Popularitatea de care s-au bucurat aceste nestemate ale învățăturii și Bisericii noastre dovedesc, pe de o parte, stăruința cu care preoții noștri au semănat cuvântul învățăturii în mase, iar în al doilea rând interesul poporului de a se înfrupta din această hrană spirituală a Sfintelor Taine. Învățăturile respective nu au fost transmise numai ca teorie, ci ele au fost trăite, transpuse în viața de zi cu zi. Prin împărtășirea cu Sfintele Taine, credinciosul s-a pregătit să fie plăcut lui Dumnezeu și oamenilor în lumea aceasta și în lumea viitoare. Așadar, avem:

Taina Sfântului Botez

Necesitatea Botezului. Copilul este darul pe care Dumnezeu îl face unei familii. Familia respectivă, primindu-l, trebuie să-l închine lui Dumnezeu, ca semn de mulțumire. Tocmai de aceea, copilul ,,Trebuie dus la biserică”(VI, 492). Botezul devine astfel un răspuns de mulțumire, pe care omul îl dă lui Dumnezeu. Este o datorie firescă pentru părinți, ca să boteze copilul, prin această Sfântă Taină introducându-l și pe el în lume. ,,A fi botezat”(VI, 498) este un adevărat statut social pentru cineva. Cel botezat luptă mai ușor cu bolile, cu moartea, doarme mai liniștit, are vise frumoase, e mai sănătos. Numai turcii și păgânii nu se botează. Chiar se spune copilului nebotezat, că este ,,păgân”, ,,necreștin”. Despre răufăcători, despre oamenii răi sau proști se spune că ,,nu sunt botezați”(VI, 497). Iată cum, prezența sau lipsa Botezului din viața unui om îl marchează pentru tot restul vieții. Săvârșindu-se Botezul la vârste fragede, omul pleacă la drum în viață cu Dumnezeu: ,,A porni cu Dumnezeu”(VI, 686), ceea ce-i mărește convingerea și speranța că va reuși. ,,Cine are parte de Dumnezeu pe pământ, are parte de El și în cer”(VI, 666). Omul din popor a știut întotdeauna să-și facă rugăciunea la începutul și la sfrâșitul lucrului și al călătoriei. Socotind viața ca pe o călătorie prin lume, el spunea cu convingere despre cel botezat: ,,Cine începe cu Dumnezeu, cu Dumnezeu sfârșește”(VI, 662).

II.Întemeietorul Botezului. Nu este numit în mod special, dar din toate proverbele referitoare la Taina Sfântului Botez reiese că această Sfântă Taină este dată omului cu știrea și cu voia lui Dumnezeu, fiindu-i absolut necesară pentru mântuire: ,,Dumnezeu nu lasă pe om”(VI, 640).

III.Săvârșitorul Botezului este preotul. Nu întâlnim în proverbe cazuri de forță majoră, în care Taina Sfântului Botez să fie săvârșită de altcineva decât preotul. ,,Popa botează, dar zile nu dă”(VII, 91) este un proverb care ne introduce într-o discuție foarte interesată. El vrea să spună că preotul nu face farmece sau descântece prin Taina Sfântului Botez. El are darul Preoției și săvârșește Taina Sfântului Botez. Atât. Orice atribuții și puteri în afara Tainei, pe care preotul și le-ar atribui, îl compromit. Același lucru spune și următorul proverb: ,,Eu botez și miruiesc, El va ști de va trăi”(VI, 496). Totodată, nu este nevoie ca să aibă puteri taumaturgice pentru a avea competența de a boteza. Prin el lucrează Dumnezeu cu harul Său. El este un adevărat instrument prin care acționează divinitatea în lume. Harul operează asupra primitorului Tainei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia săvârșitorului. Și, totuși, alte proverbe vor să ne convingă că lipsa de vrednicie a săvârșitorului are multe repercursiuni asupra creșterii spirituale, morale și intelectuale ale primitorului: ,,A fi botezat cu zeamă de varză”(VI, 497), adică este un om rău din fire, ,,A fi botezat de-un popă beat”(VI, 497), ,,E smintit din Botez și smucit cu capul de cristelniță”(X, 363), ,,Îi smucit din Botez”(X, 363), ,,Nu e botezat cu toată apa”(VI, 497), ,,Parcă n-ai fi crescut în biserică”(X, 362), ,,Nu-s din luna lui Pilat/ Și din noapte botezat”(VI, 497) etc. Uneori, în timpul vieții, creștinul își poate dovedi unele patimi și apucături foarte grave din punct de vedere religios – moral și aceasta îl făcea pe creatorul anonim să exclame: ,,Să te ferească Dumnezeu de dracul botezat; căci de dracul nebotezat te închini și fugi, iar de dracul botezat te închini și el dă peste tine”(VI, 595) și exemplele pot continua.

IV.Primitorul Sfântului Botez este copilul la vârstă fragedă, dar nu sunt excluși nici adulții. Într-un cuvânt, primitorii Botezului sunt nebotezații, fără nici o discriminare: ,,Biserica lui Hristos/ Îi deschisă pentru toți”(VI, 488). Există numeroase superstiții, care privesc pe candidatul la Botez, semn că momentul respectiv are o semnificație covârșitoare pentru viața lui, pentru evoluția lui ulterioară: ,,Când copilul este dus la botez, trebuie băgat pe sub proptelele gardurilor, ca să nu fie supus la boli”(IX, 276). Candidatul la botez trebuie botezat în ritul părinților, moșilor și strămoșilor săi. Schimbările de confesiune prin botez sunt aspru sancționate în opinia publică: ,,Cine-ntr-altă lege sare/ Nici un Dumnezeu nu are”(VII, 32). Păstrarea credinței moșilor și strămoșilor este un gest elementar de respect față de aceștia, față de propriul neam: ,,Omul trebuie să cinstească/ Legea lui cea părintească”(VII, 32). La Taina Sfântului Botez este obligatorie participarea nașilor, ca părinți spirituali. Despre ei există multe proverbe în tezaurul paremiotic românesc: ,,A dat de nașul său”(IV, 483), ,,Nașul botează, nașul cutează”(IV, 481), ,,Îndrăznește ca nașul”(IV, 481), ,,Cine botează cutează”(VI, 497), ,,Numai o dată vede nașa ceea a finului”(IV, 483), ,,Odată vede nașul buricul finului”(IV, 483), ,,Tot nașul are naș”(IV, 481) etc. Legătura dintre naș și fin este atât de strânsă, încât anumite trăsături ale celui dintâi se transmit și celui de-al doilea, întocmai ca în cazul rudeniei trupești, de consângenitate: ,,Cum e nașul și finul”(IV, 481). Cu valoare de superstiție, există reglementări clare cu privire la raportul dintre nași și fini: ,,Când botezi pentru prima dată, e bine ca bărbatul să boteze fată, iar femeia băiat”(IX, 276). La Botez se dă nume pruncului: ,,A fi numit din Botez”(VI, 496) sau ,,Botează copilul pe nume”(X, 363). Taina Sfântului se primește o singură dată de către un om: ,,Numai odată-s botezat”(VI, 498).

V.Materia folosită la Taina Sfântului Botez este apa: ,,botezat cu toată apa”(VI, 497). Cu privire la apa folosită la Botez ezistă multe practici superstițioase, dar nu e locul să le menționăm aici. Apa se pune în cristelniță: ,,smucit cu capul de cristelniță”(X, 363). Lumânarea este nelipsită de la Botez, ea intrând în conținutul unor proverbe care privesc diverse aspecte ale vieții sociale și particulare. Caracteristica ei principală este forma dreaptă ,,Ca o lumânare de Botez”(VI, 496), numai că această lumânare se găsește numai la biserică: ,,A găsit lumânarea în biserică”(VI, 489). Având în vedere că ea este simbolul luminii, virtuții, harului ce se primește de la Dumnezeu, trebuie observat din acest proverb, că numai în Biserică se găsește lumina(lumânarea) adevărată. Ea are un statut aparte, influențând asupra duratei și evoluției vieții celui botezat: ,,Dacă lumânarea cu care botezi copilul nu se stinge de la biserică și până acasă, e semn că va trăi mult acel copil”(IX, 327), sau ,,Lumânarea de la botez o stingi în podeala casei sus, făcând semnul crucii, ca să trăiască copilul și să ajungă așa de înalt”(IX, 327). La fel sunt și alte materiale și obiecte folosite la Botez: ,,La botez să nu-i dai bete lungi, că nu se mai însoară, ori mărită, finul”(IX, 276).

VI.Efectele Sf. Botez nu sunt specificate în totalitate. Unele sunt exprimate voalat. Așa, bunăoară, prin Taina Sfântului Botez copilul devine om în deplinătatea trăsăturilor spirituale. ,,A fi botezat”(VI, 498) presupunea înțelepciune, cumpătare, dreptate, virtute, într-ajutorare, frățietate, maniere elegante,ce mai, ieșirea din lumea necivilizată, din zona barbariei. Împărtășindu-se de Taina Sfântului Botez, omul nu mai este singur pe lume. În primul rând, el devine creștin, această ,,devenire” echivalând cu o nouă naștere. Nu se naște același om de până atunci; se naște un adevărat Hristos: ,,I s-a născut Hristos în casă”(X, 373), adică omul este înfiat de Dumnezeu, devine adevărat fiu al lui Dumnezeu. În această calitate, omul botezat, creștinul, nu mai este singur pe pământ. El face de acum parte din comunitatea Bisericii, iar Dumnezeu va fi permanent împreună cu el: ,,Cine începe cu Dumnezeu, cu Dumnezeu sfârșește”(VI, 662). Botezul este poarta prin care omul intră în Biserică, devenind membru al ei, iar Biserica este poarta prin care creștinul intră în împărăția lui Dumnezeu: ,,Biserica deschide pe om”(VI, 488). Ori, dacă Biserica îi dă omului perspectiva și garanția eternității, este firesc să facem un îndemn de genul acesta: ,,Aflași biserică, să te închini”(VI, 490). Chiar și alte persoane care au anumite roluri în procesul de aducere pe lume al copiilor au răsplată de la Dumnezeu: ,,Moașele se duc în rai”(IX, 339). Oamenii din popor sunt conștienți că prin Taina Sfântului Botez omul primește multe daruri de la Dumnezeu. Se alătură și ei, dăruidu-i noului creștin din prisosul inimii lor, dar neuitând să spună cu acest prilej: ,,De la mine puțin, de la Dumnezeu mult”(VI, 679).

Taina Sfintei Spovedanii

I.Conștiința păcatului. Omul are conștiința păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiției umane însăși. Expresia ,,A fi om”(II, 380) presupune existența tuturor părților bune și rele ale ființei umane, inclusiv existența păcatului. El a fost prezent la protopărinți, ,,Adam a mâncat mărul, însă dinții noștri se strepezesc”(VI, 466), fiindcă toți suntem descendenții lui: ,,Neam de pe Adam”(VI, 469) și s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: ,,Pentru tine, moș Adame,/ Am mâncat piroane-n palme”(VI, 466). Omul este ființă psihosomatică, dar raportul dintre suflet și trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca ,,Trupul – sluga sufletului”(II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârșește păcatul cu întreaga lui ființă, trup și suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecințele păcatului și acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: ,,Greșalele sufletului ca rănile trupului, că și când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup”(IX, 56); ,,Sufletul când pătimește, tot trupul se topește”(II, 439). Păcatul îl urmărește pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuși, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: ,,A – l mâna păcatul”(VII, 74), ,, A-l împinge păcatul”(VII, 74) sau ,,A-l trage păcatul”(VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: ,,A avea suflet negru”(II, 441), dar și dimensiuni ,,A fi mic la suflet”(II, 441). Cel ce se înrăiește în păcate ajunge să fie socotit ,, fără suflet”(II, 441), comparativ cu cel ce săvârșește binele, virtuțile, faptele bune, care este ,,mare la suflet”(II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are și un corespondent spiritual, o ,,umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat ,,pe suflet”(II, 441). Păcatul se agață ,,ca moartea de om sănătos”(II, 625), ,,se leagă de om”(VI, 75), făcându-l ,,din om neom”(II, 381). Autorul anonim face distincție clară între abaterile de la legea morală, în funcție de gravitatea lor. Vom întâlni astfel :

-Greșelile, ca fiind cele mai mici și neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui Dumnezeu, de la normele de conviețuire socială, de la legea morală. Greșeala este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greși e omenește: ,,Omul greșește”(II, 375), ,,Tot omul poate greși”(VII, 627). ,,A nu greși nicidecum peste putință este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de greșeala sa, la cel înțelept privește. Aceluia să te asemenea”(VIII, 190). Greșalele de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea și extinderea unor experiențe de viață: ,,Greșeala, îndreptare așteaptă”(X, 407) sau ,,Greșind învață omul”(X, 408). Ce-i drept, unele greșeli pot să aibă consecințe dureroase pentru tot restul vieții: ,,Greșeala de o clipă e, adesea, supărare pe viață”(X, 408). Sunt situații când o greșeală poate să genereze implicații multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: ,,În unele greșim și-n altele ne osândim; de-aceea să nu socotești că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că răsplătirea vine când cu gândul nu gândești”(VIII, 606). Dincolo de mustrările conștiinței, ori de oprobiul public, cel ce săvârșește greșeli este pedepsit și de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă, așa cum ne spune Mântuitorul, ,,El nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Același sens îl are și proverbul românesc următor: ,,Dumnezeu nu pedepsește îndată ce omul greșește”(VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt multe, la ceasul morții și la judecata de apoi contează, ,,că cel ce mai puțin greșește mai puțină întristare la ceasul morții are”(VIII, 469).

–Păcatele sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu și de la legile penale omenești, ele echivalând cel mai adesea cu infracțiunile: ,,Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură”(IX, 125). Săvârșirea lor repetată dă o vădită dependență: ,,Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc”(IX, 125), ,,Păcatul e ca și norocul: ori te așteaptă, ori îl aștepți și de dânsul nu mai scapi”(VII, 69), ,,Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât”(IX, 125), ,,Omul se deprinde cu răul ca viermele în hrean”(II,379).

Consecințele sunt pe termen lung: ,,Păcatul cu dinți de șarpe, unde mușcă anevoie se mai vindecă”(VIII, 469), ,,Păcatul fărădelege se-nțelege, de-aceea moarte se înțelege”(VIII, 469), ,,Sufletul bucuros este să intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă”(II, 438).

Așa cum am spus și la subcapitolul de mai sus privitor la greșeli, și păcatul este în firea omului, fiindcă ,,Nimeni nu-i lemn de biserici”(VI, 487), ,,Nimeni nu-i ușă de biserică”(VI, 487), ,,Nu a îmbătrânit pe căile bisericii”(VI, 492), ,,Nu m-a mâncat calea bisericii”(VI, 492). Aceasta însă nu este o scuză nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața oamenilor. ,,Calea păcatului netedă și frumoasă, iar la sfârșitul ei gura iadului”(VIII, 468). ,,Păcatul intră râzând și iese plângând”(VII, 72), ,,Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce, iar după săvârșire la-ntristare și căință îndată ne duce”(VIII, 469), ,,Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoșat cocoașa în spinarea sa: de-aceea niciodată nu le vede”(IX, 125).

Păcătosul care își repetă păcatul devine un vicios, un pătimaș, un adevărat rob al păcatului: ,,Cel ce păcătuiește rob păcatului se socotește”(VIII, 469).

Omul este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârșește. Este adevărat că zicale precum ,,Așa i-a fost scris”, ,,Așa i-a fost scrisa”, ,,Așa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în mentalul popular tradițional și ele ne duc la o concepție apropiată de predestinație, de soartă, de destin. Și, totuși, proverbele vin să schimbe radical această concepție: ,,Când vreun cuget te-mboldește,/Întâi la păcat gândește”(VII, 73), ,,Cel ce de-al său suflet la boală nu mai îngrijește, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se silește, când vijelia îl găsește”(IX, 150), ,,Cel ce nici la bătrânețe nu se pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește”(IX, 72), ,,Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Și nu poate fi scăpat”(VII, 71). Voia liberă a omului, liberul arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat și răsplata pentru virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: ,,De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu”(VII, 697), ,,Multe și-n multe chipuri pedepsele celui păcătos și când la ele nu gândește”(VIII, 468), ,,Nici un trup fără de osândă”(II, 448), ,,Oricare faptă are și răsplată”(X, 423), ,,Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale”(VI, 652).

La săvârșirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este coautor. El îl ispitește pe om, dar nu-l poate obliga să săvârșească păcatul. Răul este specialitatea lui și proverbele o spun cu prisosință: ,,Câte cruci vei face, dracul tot la spate șade”(VI, 594), ,,Dracu nu face cruci de biserică”(VI, 588), ,,Dracu nu face mănăstire”(VI, 589), ,,Dracul crapă când faci bine”(VI, 581), ,,Dracul nu face biserici”(VI, 588), ,,Dracul nu face pomeni, nici punți, nici uși de biserică”(VI, 588), ,,Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci”(VI, 595). Creștinul nu este descoperit în fața atacurilor diavolești. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor, dacă-L cheamă cu credință și cu stăruință: ,,Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos”(VI, 590). ,,Fă cruce mare că e dracul bătrân”(VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie însoțită de credință puternică, fiindcă ,,Nu poți fi și cu dracul în buzunar și cu sufletul în rai”(VI, 563), ,,Nu poți sluji la doi domni”(IV, 343), ,,Nu-i vrea să fii și cu sufletul în rai și cu pielea-n pod”(II, 439), ,,Viață îngerească, trai porcesc”(II, 801). Îndoiala în credință, duplicitatea, nu rămân nepedepsite: ,,Când te-o scăpa Dumnezeu, dracul te și apucă”(VI, 574). Păcatul se zămislește mai întâi în sufletul omului, în cugetul lui și apoi se materializează în fapta propriu-zisă: ,,Pe unde iasă graiul, iasă și sufletul”(II, 578), ,,Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese și sufletul”(II,531). Cel dintâi judecător al omului este propria lui conștiință morală, cugetul său: ,,Pedeapsa păcătosului cugetul se-nțelege, ce necontenit îl bate”(VIII, 468). După această ,,pedeapsă” reprezentată prin coșmaruri insuportabile la unii săvârșitori ai păcatului, urmează, în cele mai multe cazuri pedeapsa dată de instanțele de judecată. Există și situații când păcătosul scapă nepedepsit de către autorități, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reușit să se sustragă cercetării. Există situații când, urmare păcatului, săvârșitorul poate avea beneficii substanțiale, care-l ajută să-și realizeze o stare materială înfloritoare, să ocupe funcții înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situație: ,,Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea sfârșitul său bun”(VIII, 468).

Universalitatea păcatului este atestată de cuvântul Mântuitorului și ea este reluată în zestrea paremiotică românească: ,,Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi piatră”(VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menționate în proverbe, ci ele sunt exprimate metaforic și toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe ocolite: ,,A-i bea, a-i sorbi sângele”(II, 712), ,,A-i mânca lumânarea”(III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul ,,își încarcă sufletul cu păcatele altuia”(VII, 75), adică ale victimei. El are consecințe în timp, vizibile și pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă ,,Îl paște păcatul”(VII, 74). Nimic nu scapă nevăzut și nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare: ,,Sângele nevinovat cere judecată de la Dumnezeu și nu lasă”(II, 708), ,,Sângele vărsat cărbune arzător și foc pârjolitor se face”(II, 709).

Este o datorie firească, creștinească și socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-și ,,vadă de suflet”(II, 443).Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: ,,Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea”(III, 213), fiindcă ,,Cine vrea să-i țină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn”(III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, așteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung și greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eșec sigur, fiindcă ,,Omul și din necătare moare și zile când are”(II, 636). Proverbul ne asigură: ,,Credința te va mântui”(VI, 529), ceea ce este foarte corect, deși este insuficient, fiindcă, fără fapte bune ,,credința este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credință și fapte bune, omul poate deveni ,,ușă de biserică”(VI, 487), iar Dumnezeu ,,îi plătește vămile”(VII, 688)

II.Perspectiva eshatologică. Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face cel mai adesea în perspectivă eshatologică. Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din viață, fiind legată strâns de aceasta: ,,După viață este și moarte”(II, 802). Omul știe că ,,Sufletul e călător”(II, 440), ,,Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă”(II, 803), că-n orice moment ,,umblă cu moartea în sân”(II, 629). Se știe doar, că ,,O dată moare omul”(II, 636) și că ,,O moarte are omul”(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”(II, 620). Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. ,,De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa groapa singur”(II, 637), deși el știe bine că ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Ploaia și moartea niciodată nu le chemi”(II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu”(VI, 687), pentru a ,,merge la Dumnezeu”(VI, 688). Nimeni nu știe când va fi acel moment ,,La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când și cum va da peste tine ceasul cel din urmă”(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625) ,,Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi”(II, 623). Unul moare, fiindcă ,,i s-au isprăvit zilele”(II, 642), în timp ce altul ,,moare cu zile”(II, 642). Unul ,,se bate cu moartea”(II, 629), sau ,,se dă de ceasul morții”(II, 631) în vremea agoniei, altul reușește câteodată să-și mai prelungească zilele ,,Ca din gura morții”(II, 628), după ce ,,dă mâna cu moartea”(II, 628) sau ,,Îi cu sufletul pe sobă”(II, 440). Toți suntem datori cu o moarte, toți ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase”(II, 40), cât ne ,,ținem sufletul în buze”(II, 440). Moartea are mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea paharul morții”(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă”(II, 440), ,, A-i suna clopotul”(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva”(VI, 525), ,,Candela e pe sfârșite”(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăvește, candela se istovește”(III, 66), ,,De-aici înainte ciobu și lumânarea”(VI, 512), ,,I- a suflat în lumânare”(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687), ,,L-a strâns Dumnezeu”(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot”(VI, 514), ,,Lumânarea e pe sfârșite”(III, 212), ,,Se sfârșește undelemnul din candelă”(III, 66), ,,Se vindecă cu zeamă de clopot”(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept”(VI, 524). Nu ne este indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care ,,n-are parte de lumânare”(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el ,,moare ca un câine”(II, 642),iar moartea lui este ,,moarte întunecată”(II, 627). Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei care erau conștienți că ,,Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi”(III, 214). Pentru cei aflați în viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta Spovedanie: ,,Căința și pocăința la ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi”(VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importanță: ,,Îngrijește-te mai din vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință”(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt”(VIII, 282). Pentru cei decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: ,,Cu plânsul nu se înviază morții”(II, 674). Rugăciunile și pomenile pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul ,,așteptă colacul”(VI, 518). Cei vii dau celui mort ,,colac și lumânare”(VI, 619), fie că e ,,De sufletul bunicii”(II, 443), ,,De sufletul morților”(II, 443), ,,De sufletul tatei”(II, 442), fiindcă ,,Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: ,,Mortul multe zice, viul face ce știe”(II, 613), știind că ,,Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă”(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic morții”(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă”(VI, 525), doar ,,Când vor învia morții”(II, 616), adică niciodată, așa că se puteau consola cu proverbul: ,,Morții cu morții, viii cu viii”(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați: ,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”(II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate. Romanii spuneau că ,,De mortuis nisi bene”. Același lucru spun și românii: ,,De morți nu trebuie să vorbești decât de bine”(II, 615), deși aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo. Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitați de moarte”(II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot nu se îndură să moară ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară”(II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție privind momentul morții: ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625), ,,Viața omului ca oul în mâna copilului”(II, 803). O condiție care să întârzie moartea nu e nici averea, nici condiția socială: ,,Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție”(II, 624); ,,Mor întocmai ca tot omul/Și bogatul ca și robul”(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul morții: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi”(II, 639). Toate acestea sunt o deșertăciune, o zădărnicie: ,,În deșert sunt toate, dacă este moarte”(II, 625). Toate rămân neputincioase în fața morții: ,,Până la moarte sunt toate”(II, 625), fiindcă moartea-i ,, fără leac”(II, 625) și numai ei ,,leac între muritori nu s-au aflat”(II, 625).Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, ,,nu vine când o chemi”(II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și dușmăniile sunt doar ,,Până la moarte”(II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă”(II, 625), ,,Moartea potolește pe toată lumea”(II, 624), ,,Viața urăște, iar moartea împacă”(II, 803). Sunt oameni care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprinde, fir vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul morții”(II, 631), sau că sunt ,,gura morții”(II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este inopinată, ea vine ,,Când ți-e viața mai dragă”(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămași ,,Cu limbă de moarte”(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică. În fața morții, omul intuiește toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că ,,lumea și viața sunt brăcinari de ață”(IV, 216), că ,,Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici așa”(IV, 213), că ,,Lumea e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare”(II, 624). Un proverb precum acesta: ,,Numai moartea e în dar”(II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia creștină.

III.Definiția. Sfintei Spovedanii este de o claritate și profunzime impresionante: ,,Spovedania este biciul greșalelor și mijlocul cel mai înlesnitor spre spăsenie și împăciuire”(VIII, 574). Existența sau neexistența Sfintei Spovedanii este în directă legătură cu atitudinea lui Dumnezeu față de om în lumea aceasta: ,,Cel ce nu se pocăiește, de câte ori se închină, de atâtea ori aduce aminte lui Dumnezeu de-ale lui nelegiuiri, de-aceea tu întâi să te pocăiești, apoi la Domnul să îndrăznești”(VIII, 264); ,,Precum după boală sănătatea e mai dulce, așa și după greșeală căința ne-aduce pocăință mai dulce”(IX, 57); ,,Prin păcate ne bolnăvim și prin pocăință ne lecuim. Alergă la leac, ca să scapi de boală”(VIII, 264). Această atitudine însă devine mult mai hotărâtoare pentru situația sufletului după moarte: ,,Urât este să te duci cu sufletul încărcat de nelegiuiri, de blestemății și de netrebnicii”(VIII, 543).

IV.Întemeietorul Tainei Sfintei Spovedanii nu este menționat în proverbele studiate.

V.Săvârșitorul Sfintei Spovedanii este preotul, care e numit frecvent și pe bună dreptate duhovnic. Instituția duhovniciei în dreptul cutumiar românesc este foarte veche și e firesc acest fapt, având în vedere, pe de o parte, vechimea preoției, iar pe de altă parte vechimea creștinismului la români. Așa, bunăoară, ea a intrat în cutumele unor localități rurale, fiindcă acolo se întâlnesc destul des proverbe precum ,,I-a făcut popa blană”(V, 82). În acele localități era obiceiul ca preotul să facă judecățile pentru infracțiunile din parohie. Pentru adulter, punea un țăruș în curtea bisericii. Făcea gaură la o scândură și o înfigea pe țăruș. La celălalt capăt al scândurii făcea altă gaură și acolo băga cu capul pe femeia adulteră, după slujbă. Toți care treceau o scuipau. Bărbații nu erau băgați niciodată cu capul ,,în blană”. Duhovnicul are puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor: ,,Ca duhovnicul: el leagă și dezleagă”(IX, 203). El spovedește pe toți, și buni și răi: ,,Duhovnicul spovedește și pe cel bun și pe cel rău”(VI, 632). Ținerea sau iertarea păcatelor este un drept incontestabil al duhovnicului: ,,Ca duhovnicul: când vrea, te iartă, când vrea, te osândește”(IX, 203). El își ,,încarcă sufletul cu păcatele altuia”(VII, 75), în sensul că toate păcatele mărturisite intră în responsabilitatea preotului. El răspunde în fața lui Dumnezeu de ușurința cu care a iertat unele păcate, de refuzul de a reține altele, de asprimea sau ușurătatea epitimiilor pe care le dă. Tocmai de aceea duhovnicul trebuie să fie om învățat, mai învățat decât toți, fiindcă el este cel care leagă și dezleagă, cel care povățuiește, cel care dă sentințe: ,,Duhovnicii decât toți mai învățați să fie,că de la ei toți așteptăm povățuiri să luăm”(VIII, 710). Autorul proverbului nu se sfiește să spună că duhovnicii buni contribuie substanțial la progresul religios-moral al unui popor și invers: ,,vai de acel popor ce duhovnici nevoiași au”(VIII, 710). Cele destăinuite la scaunul duhovniciei rămân îngropate în sufletul preotului-duhovnic. El are obligația sacră de a nu le divulga nimănui: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100); ,,Nimeni ca duhovnicul mai multe taine poate cunoaște”(IX, 203). Spovedania este făcută direct, față către față, fără martori: ,,La duhovnic, ca la moară, pe rând intră, pe rând iese”(IX, 203). Credincioșii se îndeamnă unul pe altul să se spovedească: ,,Haideți să ne spovedim/La moș popa Constantin”(VII, 90). De aici vedem imaginea duhovnicului ca a unui bătrân preot cu experiență de viață. El povățuiește și dă canoane enoriașilor ce se spovedesc, dar în unele cazuri aceste prescripții el nu le respectă: ,,Duhovnicul pe păcătoși bine îi povățuiește, iar el niciuna nu păzește din câte lor le grăiește”(VIII, 710). De aceea omul din popor îi transmite un îndemn înțelept: ,,Dohtore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți”(V, 270). Dacă uneori epitimiile și îndrumările duhovnicești sunt prea aspre, omul din popor conchide: ,,Nici toate ale dohtorului, nici toate ale duhovnicului”(V, 269). Există și afirmații ironice din partea omului din popor care se bazează pe obiceiul unor preoți – duhovnici de a lua bani pentru spovedanie: ,,Vai de duhovnici, când vor lipsi păcătoșii”(VIII, 710).

VI.Primitorii Sfintei Spovedanii sunt creștinii, oamenii păcătoși, care-și simt sufletul greu de păcate.

VII.Forma. Sunt mai multe etape în desfășurarea Tainei Sfintei Spovedanii. Dintre acestea, proverbele consemnează:

Recunoașterea păcatelor cu sinceritate: ,,Atunci te poți mântui, când, recunoscându-ți greșeala, nu numai te vei căi, ci te vei pocăi”(VIII, 390); ,,Cel păcătos cunoaște prea bine greșeala sa, dar de mândrie s-arată ca și când nici o știință n-ar avea”(VIII, 469); ,,Cu suflet viteaz și cu trup leneș”(II, 439); ,,Cu sufletul în palmă”(II, 440); ,,Cu sufletul la gură”(II, 440); ,,Cui i-e frică de Domnul, nu-i este frică de greșeli, că niciodată nu greșește”(VIII, 194); ,,Curăță mai întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea din afară curată”(IV, 39); ,,Greșalele tale la suflet ușurință, când de față le mărturisești”(VIII, 194); ,,Greșeala are și iertare”(X, 408); ,,Greșalele când se mărturisesc de sine se iartă”(VIII, 193);,,Greșalele se iartă când omul se pocăiește”(VIII, 194); ,,La vreme de mântuire și cel dintâi și cel din urmă deopotrivă se înțeleg”(VIII, 390); ,,Mai bine să mărturisești greșeala ce-ai făcut și s-o îndreptezi, decât să zici că n-ai greșit și în greșeli să rămâi”(VIII, 196); ,,La vreme de mântuire și cel dintâi și cel din urmă deopotrivă se înțeleg”(VIII, 390); ,,Păcatul acoperit – totdeauna suferit”(VIII, 469); ,,Păcatul ascuns nu te necinstește”(VIII, 469); ,,Păcatul mărturisit este iertat”(VII, 72); ,,Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat”(VII, 72); ,,Păcatul mărturisit și îndată părăsit este vrednic de iertare, când pocăință are”(VIII, 469); ,,Păcatul netămăduit cu noi în pământ se îngroapă, ca să se arate la Dreptul Judecător”(VIII, 469); ,,Se pocăiește ca lupul când îl tundea și el se văieta că oile se depărtează”(IX, 72); ,,Cu trupul în biserică și cu gândul la dracu”(II, 447);

Umilința trebuie să caracterizeze pe cel ce vine la Sfânta Spovedanie: ,,Ca rugăciunea cu umilință, nimic altceva nu ți-aduce bună rânduială”(IX, 140);

Rugăciunea trebuie să fie pe buzele și în inima celui ce vine la Spovedanie, dar o rugăciune sinceră, ci nu rugăciuni formale, rostite fără noimă: ,,Rugăciunea peste măsură, ca ,,Doamne miluiește!” de mii și mii de ori, ce-aduce și la popă mare supărare”(IX, 140);

Iertarea dușmanilor și a celor ce ne-au făcut rău: ,,Blând și lesne iertător către cei ce-ți greșesc ție de te vei arăta, cu Dumnezeu te vei asemăna”(VIII, 37); ,,Când zici ,,Iartă-ne nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșalele greșiților noștri” se înțelege că faci o legătură cu Domnul, că de vei ierta tu mai întâi pe ai tăi greșiți, așa și Domnul în urmă să te ierte pe tine; iar de nu, nu. Vezi dar acum ce legătură faci și cu cine o faci, că și de-ar voi Domnul să te ierte pe tine, n-ar putea să te ierte mai înainte, până ce vei ierta tu celor ce ți-au greșit ție. De aceea, ca să se păzească această legătură ce însuți tu ai făcut cu Domnul, de bună voia ta, iartă tu mai întâi și apoi roagă pe Domnul ca să te ierte și el pe tine”(VIII, 36); ,,Cel ce nu iartă pe altul, nu să înțălege de om, că omul, firește fiind supus patimilor, unul altuia trebuie să creadă”(VIII, 37); ,,Până nu vei ierta nu cere iertăciune, că Domnul nu te va asculta”(VIII, 37); ,,Cel mai mare păcat este a ține tu minte greșeala ce ție altul a greșit”(VIII, 469). Sunt și din cei care chiar și pe patul morții, la Spovedanie mărturisesc că pe anumiți dușmani nu-i pot ierta, nu pot vorbi cu ei, iar fapta acelora ,,O să o spun și morților”(II, 616) și ,,O să o țin minte și mort”(II, 616), ceea ce nu-i creștinesc, iar Sfânta Spovedanie nu-și face efectul;

Iubirea semenilor și chiar a dușmanilor: ,,Bucuria și fericirea celor mântuiți a se iubi în veci”(VIII, 390);

Despăgubirea celor păgubiți, asemenea lui Zaheu vameșul: ,,Păcatul cu pomene nicicum nu se curăță, ci numai cu despăgubirea celui ce l-ai năpăstuit”(VIII, 469);

Postul în perioada premergătoare Sfintei Spovedanii ajută pe cel în cauză să-și facă o analiză atentă a propriei stări sufletești, crează mediul potrivit pentru rugăciune, fapte bune și căință: ,,Cel ce postește spre spășenia sufletului și de fapte rele nicicum nu se lasă, mai mult păcătuiește, socotind că cu postul pe Domnul va înșela”(VIII, 459);

Căința sinceră pentru păcatele făcute și hotărârea de a nu le mai repeta în viitor: ,,Ca căința, nici o pedeapsă nu te duce la pocăință”(IX, 72); ,,Ca mușcătura de căință nici o mușcătură mai dulce”(IX, 72); ,,Ca să te scapi de amărăciunea căirii, să te căiești până a nu greși”(VIII, 263); ,,Căința fără pocăință moartă să-nțelege. Urmează-le pe amândouă”(VIII, 263); ,,Căința și pocăința – cea mai mare cinste a păcătosului”(VIII, 469); ,,Cea mai mică căință c-o bună pocăință, ți-aduce la suflet bună fericire. De ea să te ții” (VIII, 264); ,,Cei ce târziu se căiesc, ca râsul de cu vară ce plânge de cu iarnă”(IX, 72); ,,Cel ce se căiește își cunoaște greșeala; cel ce se pocăiește mai înțelept să socotește, că de ea se părăsește. Tu acestuia să te asemenea”(VIII, 264); ,,Cel ce se căiește târziu se deșteaptă, când vremea nu-l mai așteaptă. Deșteaptă-te mai din vreme, ca să nu te căiești”(VIII, 264); ,,Cu pocăință după căință păcatul l-ai spălat, fără a mai supăra pe Domnul cu mii și sute de rugăciuni, iar dimpotrivă, mai mult Îl întărâți, că-I aduci aminte de relele ce-ai urmat”(VIII, 468); ,,Cui i-e rușine să se căiască, să se ferească să nu greșeasc”(VIII, 263); ,,După căință/ Vine pocăință”(VII, 351); ,,Nici o iertare de păcate până nu te vei îndrepta și părăsire lor nu vei da”(VIII, 37); ,,O pocăință cât de mică, cu părăsire de cele rele, biruiește mii și sute de mătănii”(VIII, 381); ,,Omul cu știință/Are pocăință”(V, 585); ,,Vai de cel ce cere iertare pentru greșale numai până se va cumineca, socotind că cu aceasta pe Dumnezeu va înșela”(VIII, 36); ,,Păcatul îndată se uită, când îndată se îndreptează”(VIII, 469).

Milostenia și facerile de bine trebuie să însoțească Sfânta Spovedanie: ,,Câte lacrimi de săraci vei șterge cu mâna ta, atâtea păcate din sufletul tău vei spăla”(VIII, 468); ,,Ce dai săracilor ție-ți dai”(V, 561); ,,Cel mai mare păcat în lume este a nu săvârși binele ce poți altuia a săvârși”(VIII, 469); ,,Cine dă săracului împrumută pe Dumnezeu”(V, 560); ,,Bogățiile trec, faptele bune rămân”(V, 94); ,,Păcatele, cât de multe, numai milostenia cu pocăință, ca apa pe foc le stinge”(IX, 125);

Sfaturi bune date semenilor: ,,Cel ce va îndrepta pe un păcătos, sufletul din moarte va mântui”(VIII, 469);

Metaniile nu sunt agreate prea mult de omul din popor. Le socotește formalism și fără folos pentru suflet: ,,Mătănii multe în zadar, când pocăința îți lipsește”(VIII, 382); ,,Mătănii multe, întreagă dobitocie, viclenie și răutate arată, că va să înșele pe cei ce-i văd făcând metanii”(VIII, 382); ,,Nici măcar o metanie, ci îndurare mare”(VIII, 382); ,,Nici mătănii cere Domnul, ca să-ți frângi mijlocul, tocmai ca pehlivanii, ci căință și pocăință, cu depărtare de orice rea urmare”(VIII, 282).

VIII.Efectele Sfintei Spovedanii sunt mai multe, astfel:

Iertarea păcatelor mărturisite: ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687); ,,Cine are iertăciune până a nu se osândi, își dovedește greșeala sa și scapă de păcat. Asemenea și tu să urmezi”(VIII, 37);

Curățirea sufletului: ,,Când ne căim, nu ne căim pentru răul ce am făcut, ci pentru că ni-i frică să nu ne ajungă alt rău și mai rău; iar când ne pocăim cunoaștem răul ce am făcut, de-aceea de el ne părăsim”(VIII, 263); ,,Întâi să te căiești, apoi să te pocăiești și în urmă să nădăjduiești iertare să dobândești”(VIII, 36); ,,Nu înfrunta pe cel ce se pocăiește, că toți suntem vinovați păcatului”(VIII, 263); ,,Nu înfrunta pe păcătosul ce Domnul l-a iertat”(VIII, 468); ,,Păcătosul când se pocăiește, sufletul îi înflorește”(VIII, 469);

Mântuirea: ,,Dacă pui untdelemn în candelă, îți va lumina”(III, 67); ,,A-și vedea de suflet”(II, 443); ,,Cu spovedania și cu buna mărturisire la multe greșeli te îndreptezi; de-aceasta să te ții”(VIII, 574); ,,Greșalele tale la suflet ușurință, când de față le mărturisești”(VIII, 194); ,,Pocăința te duce în cer de pe pe pământ, când la vreme o săvârșești”(VIII, 263);

Răsplată de la Dumnezeu: ,,Nici o faptă fără plată, îndată sau mai pe urmă(VIII, 607); ,,Nici o căință fără mângâiere, după pocăință”(VIII, 263); ,,Când se trudește săracul,/Dumnezeu îi umple sacul”(V, 563);

Reorganizarea vieții și a comportamentului: ,,De acu calea bisericii”(VI, 492);

III. Taina Sf. Împărtășanii

Sfânta Împărtășanie este slab reprezentată de proberbele românești. Doar cinci proverbe referitoare la ea am găsit în cele zece volume ale lui Iuliu Zanne.

În primul rând, proverbele românești rețin esențialul: în Sfânta Împărtășanie este ,, Sângele Domnului”(VI, 654), Sângele lui Hristos(VII, 14; X, 373). Cel care se împărtășește, trebuie să fi fost mai înainte spovedit, fiindcă este mare păcat ,,Să-i dai grijanie fără spovedanie”(VII, 9). Tot înainte de Taina Sfintei Împărtășanii trebuie să postești: ,,Cine vrea să se grijească se pune de postește”(VII, 9). Împotriva îndrumărilor canonice, mulți preoți au pretins ori, pur și simplu, au primit bani pentru Sfânta Împărtășanie. Probabil că a fost o sumă simbolică, fiindcă proverbul spune despre cineva că ,,Nu are nici pentru cuminecătură”(VI, 538), când vrea să spună că este foarte sărac.

Taina Sf. Cununii

Taina Sfintei Cununii este cea mai bine reprezentată dintre Sfintele Taine în proverbele românești. Peste 350 de unități paremiotice există în colecția lui Iuliu Zanne. În aceste proverbe găsim idei interesante privind întemeietorul Tainei Sf. Cununi, primitorii, forma, efectele ei. Întâlnim proverbe privind imaginea familiei ideale și însușirile pozitive și negative ale soților, relațiile cu părinții, rudele, nașii, divorțul, recăsătorirea, avortul, superstițiile și multe altele. Sunt constatări și îndemnuri practice, rezultate din experiența de viață a poporului român. Foarte interesant este însă faptul că toate aceste proverbe reflectă o concepție profund creștină despre lume și viață, despre aspectele cele mai sensibile ale învățăturii creștine.

Așadar, despre Sfânta Cununie găsim următoarele precizări:

Necesitatea. Sfânta Cununie este:

o împlinire a voinței divine: ,,Când tu te depărtezi prin pustietăți de facerea de copii, împotriva firii, socotește-te că te depărtezi de porunca lui Dumnezeu, ce Însuși El a orânduit facerea de copii prin urmarea firii, pentru cinstea Lui, o taină dumnezeiască”(VIII, 396); ,,Căsătoria cea mai firească datorie omenească, de Domnul întocmită. Cine de ea se depărtează nu se mai numește om, ci proclet și satană, că satana pururi voiește să te vadă cufundat în păcate”(VIII, 267); ,,Căsătoria este rânduiala cea mai bună de Domnul întocmită. De ea să te ții”(VIII, 267); ,,Cine făptura lui Dumnezeu de soție n-o primește, acela nelegiuit de Domnul se socotește, că la porunca Lui se-mpotrivește”(VIII, 538); ,,Domnul pe muiere cu bărbat a însoțit-o, de-aceea fără bărbat nicicum să nu rămână”(VIII, 538); ,,Omul singur nu s-a zidit, ci împreună cu soție, de-aceea fără soție nu se cuvine să fie”(VIII, 537); ,,Vai de acela ce suferă de soție; ce cuvânt va da Celui ce l-a zidit împreună cu soție”(VIII, 537);

o împlinire naturală a vieții umane: ,,Căsătoria la om mare greutate, dar și o datorie după fire, cu mai mare dreptate. Nu te depărta de această datorie”(VIII, 267); ,,Căsătoria la om și când rea se socotește, cu plăcere se privește”(VIII, 267); ,,Căsătoria plină de ghimpi, dar de ghimpi cu trandafiri. Suferă ghimpii pentru mirosul trandafirilor”(VIII, 267); ,,Dacă inima îți cere,/Te-nsoară și-ți ia muiere”(IV, 392); Căsătoria te arată că ești om, nu dobitoc. Nu te depărta de ea”(VIII, 267).

obținerea unui statut social superior: ,,Bărbatul neînsurat ca cel mai spurcat și muierea nemăritată ca o roabă a tuturor”(VIII, 269); ,,Cel neînsurat, ca fulgii când vântul îi bate, într-o parte și în alta s-aruncă, fuge, zboară și nicăieri nu s-așează”(IX, 74); ,,Dacă nu m-am căsătorit,/Nici nu m-am călugărit”(X, 254); ,,Două tagme de oameni nu se căsătoresc: filosofii și călugării. Filosofii ca să petreacă în odihnă, iar călugării ca să adune avere dracilor”(VIII, 269); ,,Omul fără soție – o casă pustie”(VIII, 537); ,,Omul fără soție,/ Ca o casă pustie”(IV, 616); ,,Omul necăsătorit, ca boul neîmblânzit”(IX, 74); ,,Omul necăsătorit, ca un pustnic în pustie”(IX, 74); ,,Ori te însoară, ori te fă ostaș, ori te fă călugăr”(IV, 392);

împlinirea unei echități divine și naturale: ,,Căsătoria la cei blestemați o viață ticăloasă (aduce), că de gâlcevi și de ocări nici un minut nu scapă, de nu și de bătăi mai de multe ori, iar la cei buni (este) un rai desăvârșit”(VIII, 267); ,,Căsătoria se pare a fi cel mai supărător lucru, că unul altuia trebuie să sufere orice cusur să va întâmpla să aibă”(VIII, 267); ,,De însurat și de coate goale să nu se vaite nimeni”(IV, 399); ,,De însurătoare și de coate goale nu scapă nimeni”(IV, 400); ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Omul din fire așa s-a urzit, că fără soție nicicum să fie; cine-mpotrivă urmează de omenire se depărtează”(VIII, 537);

rezolvarea unor probleme familiale: ,,Cea mai mare greutate – fata nemăritată”(VIII, 380); ,,Gândești că e măritișul păpușe”(IV, 445); ,,Omul o nevastă și o pisică trebuie să aibă în casă”(IV, 498);

f.. nevoia de ajutor: ,,Ori să nu te mai căsătorești, sau de te căsătorești, amândoi la un jug împreună să trageți”(VIII, 267); ,,Vai de casa aceea ce-i lipsește muierea”(VIII, 229);

o restabilire a statutului bărbatului și femeii: ,,Mai bine măritată, fie și cu un prost, decât nemăritată și defăimată; că măritișul cinste îți aduce, iar nemăritișul la mari greșeli te duce”(VIII, 380);

Definiția este aproape completă: ,,Căsătoria se-nțelege o-mpreunare după lege, după voința și porunca Domnului, că din început doi a făcut(…). Cine se atinge de căsătoria altuia de însăși porunca Domnului se atinge”(VIII, 267).

III. Întemeietorul este Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului. Nu găsim nici o referință în acest sens privitoare la Mântuitorul Iisus Hristos. Cel ce le-a zidit pe toate a zidit și pe protopărinții neamului omenesc, pe care i-a destinat să fie împreună, bărbat și femeie. După modelul primilor oameni se unesc azi și tinerii prin Taina Sfintei Cununii: ,,Ziditorul lumii cu soție te-a făcut și tu fugi de soție, o ce nelegiuire”(VIII, 537); ,,Domnul pe om din început cu soție l-a făcut de-aceea fără soție împotriva Domnului nicicum să nu fie”(VIII, 538); ,,Un bărbat și o muiere Domnul numai a făcut, vrând ca să arate că și bărbatul și muierea un soț trebuie să aibă pururi nelipsit. Urmează și tu după porunca Domnului, că de te vei depărta, în grea osândă vei cădea”(VIII, 537).

Săvârșitorul nu este menționat în proverbele din colecția lui Iuliu Zanne.

Primitorii sunt doi tineri, bărbat și femeie, care se hotărăsc de bunăvoie și nesiliți de nimeni să-și trăiască tot restul vieții împreună, pentru a se iubi, a naște și a crește copii și a se ajuta reciproc. Alegerea viitorului soț sau a viitoarei soții este un examen deosebit de greu pentru oricine, seriozitatea actului căsătoriei în sine fiind deosebit de important: ,,A-și căuta cal de mire”(IV, 450); ,,A-și lua păcatul în casă”(VII, 75); ,,Când se-nsoară/Nu-i de moară”(IV, 395). Bărbatul este superior femeii, în sensul că el este cel care alege cel dintâi, cel care propune femeii/fetei căsătoria, îi ,,cere mâna”, o cere în căsătorie. Fiecare își are criteriile lui după care se conduce când își alege soțul sau soția: ,,Însoară când vrei, mărită când poți”(IV, 395). Totuși, la nuntă ,,Mai mulți se uită la mireasă decât la ginere”(IV, 452). Uneori intervin și părinții, care au un cuvânt greu de spus, având în vedere experiența lor de viață și autoritatea ce-o au asupra tinerilor: ,,La căsătorie părinții să aleagă norocirea tinerilor ca niște pătimași, că tinerii nu o pot cunoaște în furia tinerețelor, socotind că orice zboară se mănâncă, de-aceea pururi se înșeală”(VIII, 268). Perioada premergătoare căsătoriei este o perioadă de euforie: ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399). Tânărul trebuie să aibă în vedere natura omenească, cu calitățile și defectele ei, ci nu neapărat femeia ideală: ,,Cine caută nevastă fără cusur, nensurat rămâne”(IV, 510); ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399); Nimeni nu poate să știe evoluția ulterioară a tinerei familii și tocmai de aceea asemănările cu loteria, apelul la ideea de noroc sunt frecvente în proverbe: ,,La căsătorie, ca la loterie: o mie pierd și unul abia nimerește”(VIII, 268). Creatorul popular nu exclude nici o ,,perioadă de probă înainte de nuntă, pentru ca tinerii să-și dea mai bine seama dacă se potrivesc și au șanse de a încheia o căsnicie solidă: ,,La căsătorie, ca mai bine să placă, ar trebui să urmeze ca la închiriere, pe câtă vreme să vor putea tocmi”(VIII, 268). Important ar fi ca cei doi să se potrivească, atât în ce privește calitățile, cât și defectele: ,,La muiere rea, bărbat și mai rău, cu mult mai bine i se cuvine; c-acela numai îi dă de cap”(VIII, 351). În astfel de situații, sunt potrivite proverbele: ,,N-a rupt dracul degeaba opincile până i-a adunat”(VI, 600); ,,Parcă i-a înjugat dracu”(VI, 629); ,,Și-a găsit mireasă, ca preoteasa glasul al șaptelea”(X, 265). Modernismul se resimte și în limbajul folosit de cei doi tineri: ,,Mai înainte din vechime, cu ,,nene” și cu ,,leliță”, cu ,,mamă” și cu ,,tată” ne căsătoream îndată, iar acum cu ,,domnule” și ,,domnișorul meu”, cu ,,doamna mea” și ,,domnișoara mea” ne uităm unul la altul și mâna nimănuia nu o mai dăm”(VIII, 268). Pentru oricine este posibilă alegerea soțului sau soției, chiar dacă acest lucru i se pare deosebit de greu sau imposibil: ,,Nu-i departe casa cu mireasa”(IV, 451). Alegerea trebuie făcută însă cu multă grijă, având în vedere seriozitatea căsătoriei ca act religios și social: ,,Pânză și nevastă noaptea să nu-ți alegi”(IV, 505, 616); ,,Pleacă și te-nsoară/Pe rând, ca la moară”(IV, 392); Dintre acestea menționăm:

– bogăția: ,,Cai și boi când vrei să alegi la soi bun atunci alergi, iar nevastă când îți alegi la sume de bani alergi. Vai de alegerea și alergătura ce faci”(VIII, 400); ,,Când vrei să te măriți, caută la om, nu la neam și avere, că din prost se face de neam și din sărac bogat, iar din neom om cu mare nevoință”(VIII, 380); ,,Ia-ți nevastă săracă, ca să-ți zică: fă ce știi tu”(IV, 500); ,,Pe cea săracă o depărtăm, cât de cinstită fie, iar pe cea bogată o rugăm, cât de împotrivită fie, că bărbații se cunună nu cu a lor neveste, ci cu ale lor mari zestre, căindu-se mai în urmă, când le dă cu piciorul. Vezi să nu o pați”(VIII, 268-269);

– frumusețea: ,,Cine caută nevastă frumoasă, bogată și de neam mare stăpân își ia în capul lui, iar nu nevastă de viață”(VIII, 400); ,,Cu cât muierea mai frumoasă, cu atât mai păcătoasă”(VIII, 353); ,,Frumoasă de vei lua, de obște o vei avea; urâtă de vei lua, moartea-n casă-ți vei avea. Alege din două una, ca să nu rămâi singur”(VIII, 353); ,,Nu la față, ci la minte să te uiți mai bine, când nevastă îți alegi”(VIII, 400); ,,Mirele nu se plânge când mireasa e prea frumoasă”(IV, 449); ,,Pentru gustul tău să-ți alegi pe cea mai frumoasă, fie și nebună, dar pentru căsătorie să-ți alegi pe cea mai înțeleaptă”(VIII, 268); ,,Se duc goștii și rămâne mireasa”(IV, 451); ,,Se duce nunta, rămâne gavia”(X, 270);

– starea socială: ,,Cu mai mari decât tine când te vei căsători, în loc de rude, stăpâni vei dobândi. Vezi să nu o pați”(VIII, 267);

– diferite interese: ,,Toți pentru neveste la interes au alergat, de-aceea bun cu rău s-a amestecat”(VIII, 400).

Condițiile pe care trebuie să le împlinească cei ce se căsătoresc nu sunt întotdeauna cele precizate în Dreptul civil sau în cel canonic, ori sunt exprimate într-un mod propriu, sui generis. Unele dintre acestea ne duc cu gândul chiar la preceptele Dreptului roman. Dintre acestea menționăm:

timpul cel mai potrivit de a oficia Taina Sfintei Cununii este ziua de Duminică. În cazul în care nunta se face în alte zile, consecințele sunt nefaste: ,,Frunză verde lemn uscat,/Parcă marți m-am însurat, / Parcă vineri am vorbit/ Și marți m-am logodit, / Că defel nu-s fericit,/ Că de când m-am însurat/ Peste multe rele-am dat”(IV, 419); ,,Dracul a mai văzut nuntă miercurea”(IV, 522); ,,După ce toate-s în cercuri/ Și nunta o avem miercuri”(IV, 522); ,,Toate pe dos și nunta marțea”(IV, 523). De asemenea, nu se face nunta în post: ,,Ca nunta în post”(IV, 523); ,,Mai văzut-ați nuntă-n post/ Cu fasole și cu borș?”(IV, 527);vârste legiuite: ,,Însoară-te până nu-ți trece vremea”(IV, 391; X, 261); ,,Însurarea de tânăr ca mâncarea de dimineață”(IV, 398; IX, 74 ); ,,Însuratul de tânăr și mâncarea de dimineață n-au greș”(IV, 398); ,,Sculatul de dimineață și însuratul de tânăr nu strică niciodată”(IV, 399); ,,Până la 20 de ani se-nsoară cineva singur; de la 20 la 25 de ani îl însoară alții; de la 25 la 30 îl însoară o babă; iar de la 30 înainte numai dracu-i vine de hac”(IV, 397); ,,Tinerii să cuvine, până a nu-și vătăma năravurile cele bune să se căsătorească, ca bine să trăiască”(VIII, 269);

vârste apropiate: ,,Cel bătrân cu tânără când se însoară, ca cel ce se joacă cu minge și cu păpușă, ce trece din mână în mână”(IX, 74); ,,Nevastă cam de-o potrivă la vârstă să-ți dobândești, ca să nu te-nvrednicești la verigă să păzești”(VIII,400); ,,Cei ce se căsătoresc nepotriviți la vârstă, nu pe seama lor se căsătoresc, ci pe seama celor de-o potrivă la vârstă. Vezi să n-o pați”(VIII, 269);

inexistența unei alte căsătorii la unul din cadidații la căsătorie: ,,Cel cu două neveste lesne închide ochii, că una de-o parte și alta de alta îi trag ștreangul de gât”(VIII, 400);

prezența fizică la oficierea căsătoriei a celor doi miri: ,,Cine nu se află la nunta-i acasă,/ Atunci altu-n locu-i joacă cu mireasa”(IV, 519); ,,Vai de mireasă, când nu-i mirele”(IV, 450); ,,Vai de cel ce nu-și este la nunta sa”(IV, 519);

dragoste reciprocă: ,,Cine pe soție iubește, pe sine însuși se iubește, că soția sa este din însuși trupul său”(VIII 538); ,,La căsătorie, unire sufletească, dragoste frățească și pungă obștească”(VIII, 268); Avem și proverbe în care distingem mentalitatea veche românească, potrivit căreia părinții sunt cei ce aleg mirele sau mireasa: ,,Câți din dragoste s-au luat spre căsătorie, n-au dus-o până la sfârșit”(VIII, 268);

deplinătatea facultăților mintale: ,,În zadar la muiere frumusețe fără minte”(VIII, 353);

stare materială necesară asigurării existenței familiei: ,,Însurare fără stare, să fii gata de țesală”(IV, 397); ,,Întâi casă, apoi nevastă și în urmă boi buni de arătură”(VIII, 229); ,,La însurătoare și la moarte nu se poate să n-ai parale”(IV, 400);

stare psihică normală: ,,Întâi să-ți depărtezi de la tine mânia, furia, temerea, neastâmpărarea, necredința și să îmbrățișezi dragostea, liniștea și unirea, apoi să te căsătorești, ca să bineviețuiești, că, dimpotrivă, și pe tine și pe soți ta vă faceți nenorociți și vai de copiii voștri!”(VIII, 267).

libertate deplină privind alegerea: ,,Silita căsătorie/E frigură de livie”(IV, 300);

cunoașterea cât mai profundă: ,,Nici pânză, nici muiere să nu cumperi la lumânare, că și una și alta la față te înșeală”(IV, 463);

VII. Logodna este cunoscută de creatorul proverbelor, mai cu seamă că în vechime ea se oficia separat de cununie, uneori cu mulți ani înainte, fiind o promisiune ce și-o făceau tinerii înaintea unei mari despărțiri(oaste, război, călătorie, studii etc.). Și logodna se făcea tot în zi de duminică, alte zile fiind nefaste pentru reușita legăturii dintre cei doi: ,,După ce erau tineri/Se logodiră Vineri”(IV, 418). Ea avea putere de legătură între tineri, atât pentru conștiința lor, cât și pentru comunitate: ,,Logodna leagă ca și cununiile. Nu te abate din datoria lor”(VIII, 3061). Cu toate acestea, ea nu are puterea Tainei Sfintei Cununii: ,,Până nu m-oi vedea cununată,/ Nu mă țin că-s măritată”(IV, 326); Perioada de timp dintre logodnă și cununie varia de la caz la caz: ,,Logodna lungă nu-i cam bună, că vorbe multe adună. Îngrijește-te de aceasta”(VIII, 306), mai ales că ,,Prelungirea cununiilor, cel mai mare păcat”(VIII, 257). Așadar, ,,Logodna scurtă veselia tinerilor. De ea să te ții”(VIII, 306).

VIII. Forma în care se oficiază Taina Sfintei Cununii este menționată în proverbe cu oarecare aproximație. Astfel, întâlnim câteva elemente religioase, alături de altele laice:

mirele: ,,A fi tot mire”(IV, 449); ,,Șede parcă nu-i place mirele”(IV, 449);

mireasa: ,,Ca la noi la nimeni, cu mireasa dinainte”(IV, 451); ,,Șade ca o mireasă”(IV, 454); ,,Șede parcă i-a murit mireasa”(IV, 452);

nașii: ,,A murit fina, s-a pierdut cumetria”(IV, 362); ,,A-i ține cuiva lumânarea”(VII, 35)- naș; ,,Ca nunul la nuntă”(X, 270); ,,După lumânare și mire”(IV, 448); ,,Femeia însărcinată nu cunună, că-i păcat”(IX, 298); ,,În cinstea nunului joacă toți proștii”(X, 269); ,,S-a săturat finul de nașu”(IV, 361);

podoaba miresei: ,,Pân-a se găti mireasa, / Ochii ginerelui să iasă”(IV, 451);

cununiile: ,,A pune pirostiile pe cap”(III, 304); ,,Cu cunună ca o coroană”(IX, 69); ,,Cu cunună pe cap, ca fetele mari”(IX, 69); ,,Cununa e lucru mare,/Nimeni n-o poate stricare,/ Numai unul Dumnezeu/ Și când iartă soțul tău”(IV, 328); ,,Cununiile la om acest dar numai îl au, că cum se pun în capul tău dragostea ți-o depărtează, temerea ți-o întemeiază”(VIII, 256-257); ,,Dulci sunt cununiile, dar în greu jug te bagă; toți o cunoaștem și o urmăm, lucru de mirare”(VIII, 257);

cântări de la Cununie: ,,A-i cânta ,,Isaia dănțuiește”(VII, 25);

sărutarea cununiilor: ,,A-i săruta cununiile”(IV, 327);

sărutarea miresei: ,,Cuvântul de căsătorie se dă prin sărutare”(VIII, 268);

ducerea de subsioară a miresei: ,,A lua de subsioară ca pe mireasă”(IV, 454);

plânsul miresei: ,,A plânge ca o mireasă”(IV, 453); ,,Taci, mireasă, nu mai plânge”(IV, 452);

muzicanți: ,,Ca nunta fără lăutari”(IV, 526); ,,Văzut-ai nuntă fără lăutari?”(IV, 526);

hore, dansuri, veselie: ,,Trage danțul după casă,/ Că mireasa-i burduhoasă”(IV, 452);

invitați: ,,La nuntă nechemat nicicum să nu te duci, că-ndată auzi:,, Poftim după uși!”(VIII, 425); ,,Dacă la nuntă ești chemat, ce mai aștepți și nu alergi?”(IV, 527);

bârfa lumii: ,,Moarte fără bănuială / Și nuntă fără căială”(IV, 525); ,,Moarte fără bănuială și nuntă fără vorbe anevoie să găsește”(II, 621); ,,Moartea fără jale, ca o nuntă fără cântare”(II, 625); ,,Nu e moarte fără râs și nuntă fără plâns”(II, 622); ,,Nu-i nuntă fără plâns, nici comândare fără râs”(X, 270); ,,Nuntă fără minciună și moarte fără bănuială nu s-a mai auzit”(II, 621); ,,Când are să fie o nuntă, caii plâng cu trei zile înainte”(IX, 344);

certuri și neînțelegeri: ,,Se poate nuntă fără scurtă?”(X, 270), adică fără certuri, bătăi.

Efectele. Căsătoria schimbă radical viața celor doi. În proverbe regăsim aproape toate efectele căsătoriei, pe care le cunoaștem din studiile teologice, cât și altele în plus. Dintre acestea menționăm:

unirea desăvârșită întru legătura dragostei: ,,A fi un suflet în două trupuri”(II, 448); ,,Căsătoria cât de dulce, multe necazuri ne aduce, când unirea lipsește. N-o pierde din casa ta”(VIII, 267); ,,Ce a legat Dumnezeu omul să nu dezlege”(VI, 661); ,,Cei căsătoriți când într-o unire bine vor petrece amândoi până la sfârșit, cum unul moare îndată celălalt se duce după el”(VIII, 269);

redistribuirea muncii: ,,A casei greutate deopotrivă apasă pe toți în parte”(VIII, 229); ,,Mare jug la om jugul căsătoriei, dar cu dulceață îl purtăm”(VIII, 268);

revizuirea comportamentului: ,,Amar celor ce calcă datoriile nunții”(VIII, 425);

ajutorul reciproc: ,,Cămașa bărbatului, muierea se-nțelege”(VIII, 357); ,,La nevoie se cunoaște prietenul și la boală nevasta”(IV, 499);

înscrierea familiei în evidențele statului și ale cerului: ,,Căsătoriile sunt scrise în cer”(IV, 301);

nașterea de copii: ,,Creșteți și vă înmulțiți, zis-a Domnul către omul, când pe pământ l-a zidit. Seminția voastră fie ca nisipul mării. Celui ce aceasta nu-i place, ca pomul ce rod nu face se taie și-n foc s-aruncă dup-a Domnului poruncă. De-aceasta să te îngrijești”(VIII, 268); ,,Cu măritișul norodul îl înmulțești, dragostea o întărești și pe Domnul îndatorezi, că porunca Lui urmezi”(VIII, 380); ,,Din rea căsătorie, răi copii se așteaptă”(VIII, 269); ,,Precum pe tine altul te-a născut, naște și tu pe altul ca lumea să se ție”(VIII, 396);

creșterea și educația copiilor: ,,Ce e mai frumos la vedere? Decât a vedea pe mamă cu copilul în brațe și cu furca la brâu”(VIII, 372); ,,Dulceața căsătoriei – să-ți vezi pe copii împrejurul mesei tale”(VIII, 269);

fidelitatea: ,,Credința la căsătorie cum se smintește, toată dragostea lipsește. De asta mai mult să te îngrijești”(VIII, 268); ,,Măritișul te leagă de mâini și de picioare”(IV, 444); ,,Nu mi-s cununat cu el”(IV, 327); ,,Nu-s cununat cu nimeni”(IV, 327);

primirea de daruri de la oameni și de la Dumnezeu: ,,De la mine puțin, de la Dumnezeu mult”(VI, 679); ,,Mulți aleargă la nuntă, dar numai ginerele se folosește”(IV, 519); ,,O dată e nunta!”(IV, 529);

mângâiere și încurajare reciprocă: ,,La orice întristare muierea dulce mângâiere aduce”(VIII, 355); ,,Leac la rană muierea cea bună”(VIII, 354);

bucurie și fericire unanimă: ,,O nuntă posomorâtă e ca o babă gârbovită”(IV, 527);

maturizarea soților: ,,Omul când se însoară, își mai pune o doagă”(IV, 392); ,,Viața necăsătorită/ la bătrânețe e cea mai urâtă”(IV, 484);

împlinirea rânduielilor creștinești în caz de deces: ,,Nicicum să nu rămâi necăsătorit, ca să nu piei nepomenit”(VIII, 268);

fericirea: ,,Căsătoria, să te rogi la Dumnezeu cu fierbințeală, ca să-ți fie ție spre fericire”(VIII, 267).

Familia ideală poate fi conturată pe baza datelor furnizate de proverbele românești. Ea are o serie de trăsături specifice:

hărnicia soților: ,,La mama pe când eram/ De lucram, de nu lucram,/ Mamei tot dragă-i eram./ Iar de când m-am măritat/ Nici un bine n-am aflat./ De cu ziua mătur casa,/ Aprind focul, gătesc masa,/ Aduc apa din fântână/ Și furca n-o las din mână./ Lau copilul, îi dau țâță/ Și mulg vaca la portiță…”/(IV, 492); ,,Casa cu muiere niciodată nu piere”(VIII, 229); ,,Muierea bărbată – avuția casei”(VIII, 349); ,,Muierea bărbată e cu mult mai sus decât orice piatră scumpă”(VIII, 349); ,,Muierea bărbată mult tort ne arată”(VIII, 349); ,,Muierea bărbată, cu furca-n brâu, cu fusul în mână, c-un copil la țâță și cu altul în brațe”(VIII, 349); ,,Muierea bărbată, deși muiere, dar cu minte bărbătească”(VIII, 349); ,,Muierea bărbată scoate pânza lată”(VIII, 349); ,,Muierea casnică, când se deșteaptă, gândul la furcă o așteaptă”(VIII, 350); ,,Muierea cele dinlăuntrul casei să se-ngrijească, iar bărbatul, de afară, pururi s-aducă-n casă”(VIII, 363); ,,Muierea vrednică casa și-o păstrează și-o sporește și și-o îndestulează”(VIII, 349); ,,Muierea vrednică de casă, cu gândul la furcă, din somn se deșteaptă dis-de-dimineață”(VIII, 349); ,,Muierea vrednică și-n somn fuse, furci și mosoare visează”(VIII, 349); ,,Nu păpușe să te arăți, ci muiere bărbată, cu mult mai bine”(VIII, 349); ,,Nu poate fi tot mireasă,/Dacă vrea să ție casă”(X, 265); ,,Să-ți iei nevastă de casă,/ Nici urâtă, nici frumoasă”(IV, 500);

dărnicia și generozitatea: ,,Adapă tu casa ta îndestul, apoi din al tău prisos dă și la alții cât poți”(VIII, 229);

fidelitatea: ,,Bărbatul surd și nevasta oarbă, cea mai tihnită căsătorie”(VIII, 269); ,,Fericită căsătoria la toți să socotește, când dragostea la amândoi deopotrivă se păzește”(VIII, 269); ,,La credința căsătoriei cu turturica să te asemeni, ce pe creangă uscată șade, când de soție se desparte”(VIII, 268); ,,Legea muierii – bărbatul; credința muierii – bărbatul; desfătarea muierii – bărbatul; cine nu păzește aceasta nu e vrednică de a se numi nevastă, adică de-a dobândi numele cel mai cinstit”(VIII, 400); ,,Mai lesne un bărbat poate păzi credința sa către nevasta sa decât nevasta către bărbatul ei; de-aceea, cine a nimerit nevastă cinstită, acela este mai fericit”(VIII, 400); ,,Muierea cinstită, piatră neprețuită”(VIII, 353); ,,Muierea cinstită, podoaba casei”(VIII, 353); ,,Muierea mândră trebuie să fie, ca cinstea ei întreagă să și-o ție”(VIII, 351); ,,Nevastă în casă să-ți alegi pe cea mai cinstită, iar nu pe cea mai cu scule împodobită”(VIII, 400); ,,Nici aurul, nici argintul, nici pietre scumpe grămădite pe muiere nu-mpodobesc ca purtarea ei cinstită”(VIII, 354); ,,Nimic alt mai bine prinde la orice muiere, decât purtarea ei de cinste”(VIII, 354); ,,Trei lucruri nu se pot împrumuta: calul, nevasta și pușca”(IV, 493); ,,La căsătorie credința când vei călca-o, toate celelalte daruri întru nimic se socotesc”(VIII, 268); ,,La căsătorie curat și voinic să te arăți, ca sănătoși copii să scoți”(VIII, 268); ,,Cinstită căsătoria, când patul este nespurcat. Aceasta să păzești”(VIII, 269);

înțelegerea: ,,Bine este să asculți și sfatul unei neveste”(IV, 506); ,,Cei ce-au nimerit la căsătorie, la aceia viața dulce o să fie, iar la cei dimpotrivă dureri și necazuri lor o să le vie”(VIII, 269); ,,Muierea cea mai bună e ceea ce viață bună cu bărbatul ei petrece până ce prin lume trece”(VIII, 354);

bunătatea sufletească: ,,Ca muierea bună, nici un lucru pe lume nu e mai bun, dar și ca muierea rea, nici o fiară nu-i mai rea”(VIII, 354); ,,Muiere bună anevoie a nimeri, iar de cele rele prea lesne a găsi”(VIII, 354); Muierea bună este a casei cârmă bună”(VIII, 354); ,,Muierea bună este fericirea casei, iar cea rea dărăpănarea ei”(VIII, 354); ,,Muierea bună este viața sufletului, iar cea rea este moartea sufletului”(VIII, 354); ,,Muierea bună, bărbatului cunună”(IV, 464); ,,Nimic altceva mai bun pe lume decât o muiere bună și nimic altceva mai rău pe lume decât o muiere rea”(VIII, 354);

dragostea: ,,Ca să petreceți bine în căsătorie, trebuie și unul și altul să umblați după placul altuia”(VIII, 267); ,,Caută muiere să-ți placă ție, iar nu altora”(IV, 463, 506, 615); ,,Dacă moare nevasta mea, se duce lumea jumătate; dacă mor eu, se duce lumea toată”(IV, 510); ,,De vrei să te iubească nevasta, trebuie și tu mai mult să o iubești și pururi s-o cinstești”(VIII, 400);

armonia: ,,Casa fără conduri, adică fără muiere, întreagă pustietate”(VIII, 229); ,,Casa fără muiere, ca un trup fără suflet”(VIII, 229); ,,Casa fără tropăituri de muierești conduri nimic alt mai urât în cer și pe pământ”(VIII, 229); ,,Casa muierea o încălzește”(VIII, 229); ,,Casa unde nicicum nu miroase a muiere, cea mai spurcată casă, după lege, se-nțelege”(VIII, 229); ,,Muierii îi este cap bărbatul său”(IV, 464);

unirea: ,,Fericirea căsătoriei, unirea casnicilor”(VIII, 269).

înțelepciunea: ,,La căsătorie mai mult mintea să cercetezi decât frumusețea, că mintea de ce merge se sporește și înflorește, iar frumusețea de ce merge se vestejește”(VIII, 268); ,,Muierea fără nici o pată, aceea e mai înțeleaptă”(VIII, 349); ,,Muierea înțeleaptă – coroana bărbatului”(VIII, 349); ,,Muierea înțeleaptă casa ți-o împodobește cu însăși a ei cinste”(VIII, 348); ,,Muierea înțeleaptă cu mult mai înțelept pe bărbat îl arată”(VIII, 349); ,,Muierea înțeleaptă de la bărbat poruncă așteaptă”(VIII, 349); ,,Muierea înțeleaptă, aceea e mai frumoasă”(VIII, 348); ,,Nevasta cu mintea bună/ E bărbatului cunună”(IV, 508); ,,Pe muierea înțeleaptă rușinea o înfrânează”(VIII, 349); ,,De câte ori te închini, să te rogi la Dumnezeu să dea minte nevestii tale”(VIII, 400);

nașterea și creșterea copiilor: ,,Muierea blagoslovită (este) aceea care mai mulți copii în casă ne-aduce”(VIIII, 354); ,,Muierea când naște dă mâna cu moartea și după naștere veselie nespusă”(VIII, 396); ,,Sânul mamei la copil, liman de mântuire”(VIII, 372); ,,Muma după ce naște mult, mult se-nveselește, dar nu știe că de aici încep necazurile ei”(VIII, 372); ,,Muma mai lesne pe copii îi învață; de aceea mumele să fie mai învățate”(VIII, 372); ,,Muma, petrecerea ei, plimbarea ei, jocurile ei, cu fetele ei să le facă, ca să le deprindă la urmări cinstite”(VIII, 372);

credința: ,,Muierea credincioasă copii adevărați scoate”(VIII, 350); ,,Muierea credincioasă, cinstea casei”(VIII, 350); ,,Muierea credincioasă, jertfelnicul cel mai sfânt”(VIII, 350);

voia bună: ,,Muierea dulce viață-ți aduce”(VIII, 355); ,,Muierea dulce, veselă și voioasă la bărbat să se arate, ca pe bărbat să-l înveselească și bărbatul la muiere voinic să se arate, ca pe muiere s-o mulțumească”(VIII, 354); ,,Toate zilele căsătoriei tale să te rogi să-ți fie ca-n ziua nunții tale”(VIII, 269).

cumpătarea în toate, inclusiv în vorbă: ,,Muierea tăcută anevoie a găsi”(VIII, 351); ,,Muierea tăcută- cel mai mare dar”(VIII, 350); ,,Muierea tăcută înțelepciune arată”(VIII, 350);

respectul reciproc: ,,Nevasta nu e cârpă, să o descoși și să o lepezi”(IV, 498);

egalitatea: ,,Cine vrea să se căsătorească, soție de-o potrivă să poftească, ca să nu se căiască”(VIII, 269);

buna-cuviință: ,,Daruri și năravuri bune, iar nu frumusețe să găsești, când vrei să te căsătorești, c-acelea sunt statornice, iar aceasta trecătoare”(VIII, 269);

XI.Rănile familiei sunt numeroase și ele subminează familia, ducând cel mai adesea la destrămare. Dintre acestea, proverbele menționează următoarele:

infidelitatea: ,,Calul bun și nevasta frumoasă îți pun capul”(IV, 494); ,,Dacă m-am căsătorit,/Nu m-am și călugărit”(IV, 300); ,,Decât să-și păzească cineva nevasta, mai bine crângul cu iepuri”(IV, 509); ,,Muierea desfrânată, dărăpănarea și necinstea casei”(VIII, 356); ,,Nevasta frumoasă/Ii pârjol în casă”(IV, 494); ,,Nevastă peste nevastă nicicum să nu-ți aduci în casă, că rău peste rău îți sporește”(VIII, 400); ,,Numai muma cunoaște că copilul său este în adevăr al său”(VIII, 372); ,,Și muierea și bărbatul urâți ne sunt ca păcatul, când peste lege calcă și-n pat strein se aruncă”(VIII, 269);

prioritatea zestrei: ,,Decât cu argintul în ladă/ și cu nevasta neroadă,/ Mai bine cu lada goală/ Și cu nevasta marghioală”(IV, 492);

răutatea: ,,Decât muiere rea, mai bine fără ea”(IV, 464); ,,Leii și balaurii sunt cu mult mai blânzi decât muierea rea”(VIII, 351); ,,Muierea rea – izvorul răutăților”(VIII, 351); ,,Muierea rea – întreagă cățea”(VIII, 351); ,,Muierea rea – la bărbat scurtare de viață”(VIII, 351); ,,Muierea rea în casă – tulburare și ocară”(VIII, 351); ,,Muierea rea, ciuma casei”(VIII, 351); ,,Muierea rea, mai rea decât fiara cea mai rea, că fiara într-un minut te sfâșie, iar muierea rea în toată viața ta”(VIII, 351); ,,Muierea rea, război în casa ta”(VIII, 351); ,,Nu suferi în ochi fum și muiere rea, că te îmbătrânește de timpuriu”(IV, 464);

ticăloșia: ,,Dumnezeu să te ferească de muierea ticăloasă”(VI, 671);

egoismul: ,,Fugi de casa întunecoasă, de cea friguroasă, de cea pitulată și de cea fără aer ce vine de la răsărit, dar și mai mult fugi de casa fără muiere, că muierea casa ți-o îndestulează, muierea ți-o însuflețește cu cel mai dulce aer”(VIII, 229);

viclenia: ,,Fugi de muierea vicleană, că pe cel mai înțelept om, pe-mpăratul Solomon, muierea ce-a avut, la furcă să toarcă l-a făcut”(VIII, 349);

limbuția: ,,Mai bine cu mută, decât cu limbută”(VIII, 350); ,,Muierea cicală te scoate din casă afară”(VIII, 350);

lenea: ,,Muierea leneșă, pagubă aduce, că nici o ață în casă nu aduce”(VIII, 350);

lăcomia: ,,Orice căsătorie de bună se privește, dar niciuna nu ne mulțumește, că omul firește să schimbe pofte râvnește”(VIII, 267); ,,Vai de cel ce a nimerit nevastă leneșă și puturoasă”(VIII, 400);

neîndeplinirea obligațiilor părintești: ,,Vai de acele mame ce-și dau copiii pe mâinile altora, ca și cum nu le-ar fi dat lor Domnul lapte din destul”(VIII, 372); ,,Muma din fire lapte în țâțe a dobândit pentru al ei copil, de-aceea ea însăși pe-al său copil cu al său lapte trebuie să-l hrănească, după cum firea a orânduit”(VIII, 372);

alcoolismul: ,,Vinul bun și nevasta frumoasă sunt două otrăvi dulci la om”(IV, 494);

avortul: ,,Cu mult mai bine copil să nu faci, decât să-l lepezi după ce-l faci”(VIII, 372); ,,Vai de acea muiere ce-și pierde rodul pântecelui său. Ce răspuns va da Celui Prea Înalt?”(VIII, 356); ,,Vai de acele mume ce-și leapădă copiii lor, ca și când n-ar fi sângele lor”(VIII, 371).

XII. Rudele joacă un rol foarte important în viața familiei nou înființate, putând să contribuie la consolidarea acelei familii sau la destrămarea ei. În prim plan se situează părinții soțului și ai soției, socrii. Proverbele au o atitudine foarte binevoitoare și respectuoasă față de aceste rudenii. Se merge până acolo încât, contrar referatului biblic, conform căruia cel ce se căsătorește ,,își lasă pe tatăl său și pe mama sa și se unește cu femeia sa”, românul a socotit că părinții trebuie tratați cu toată cinstea și respectul ce li se cuvine: ,,Nevastă mai poți găsi, dar mamă ba”(IV, 465) sau ,,Mumă și tată nu găsesc,/ Dar muieri câte voiesc”(IV, 465).

Această atitudine are fundament religios. Ea se bazează atât pe puterea binecuvântării părintești, cât și pe puterea blestemului părintesc: ,,Binecuvântarea părinților,/Întărește casa fiilor”(IV, 542, 648); ,,Blestemul de tată,/ Ca stana de piatră”(IV, 648); ,,Blestemul părinților/ Risipește casa fiilor”(IV, 542); ,,Blestemul părinților/ E ca piatra munților,/ Cade greu copiilor”(IV, 543); ,,Ferește-te să nu mâhnești pe mama ta întru nimic, să nu te blesteme, că numai blestemul ei îndată se lipește”(VIII, 372).

Părinții sunt cei care le dau viață copiilor și se îngrijesc de creșterea și educația lor. Copii devin astfel adevărate oglinzi ale părinților, fie că e vorba de aspecte pozitive, fie negative: ,,De la mumă spânzură cele dintâi năravuri ale copiilor”(VIII, 372). Față de mamă trebuie să existe un respect desăvârșit, motivat de numeroase cauze: ,,Muma-n pântecele ei ne-a zămislit, în pântecele ei ne-a încălzit, în pântecele ei ne-a crescut, în pântecele ei ne-a hrănit cu însuși sângele său, țâța ei ne-a dat-o de am supt-o toată până ne-am îndopat ca o lipitoare, în lume când ne-a arătat mâna cu moartea a dat. Pentru ea să ne silim, pentru ea să ne îngrijim, pentru ea să ne jertfim, precum și ea s-a jertfit, când în lume ne-a născut”(VIII, 372).

Există situații, când părinții se amestecă în mod brutal în viața copiilor, ei fiind cei care tratează încuscrirea, neținând cont de voința copiilor: ,,Până nu ne potrivim,/Amândoi nu ne-ncuscrim”(IV, 391).

Autorul anonim nu exclude situațiile când nora nu se înțelege cu soacra sau ginerele cu socrul. A devenit chiar proverbială expresia ,,Ca soacra cu nora petrece”(IV, 609) sau ,,Nora cu soacra, ca șoarecele cu pisica”(IV, 516), când este cazul să ne referim la situații tensionate, conflictuale, imposibile. Mai mult chiar: ,,Soacra n-așteaptă pe noră la masă”(IV, 609); ,,Soacră, soacră,/ Poamă acră,/ De te-ai coace cât te-ai coace,/ Poamă bună nu te-ai face”(IV, 610). Un sfat înțelept al creatorului anonim nu întârzie să vină: ,,Când soacra din soacră în mumă s-ar schimba, și nora gura mai mult și-ar păzi-o, iar bărbatul răbdarea mai mult ar suferi-o, atunci căsătoria în pace și în liniște mai mult ar petrece”(VIII, 268). Sunt, de asemenea, situații, când unul din socrul este imposibil: ,, Drac socru”(VI, 615).

O altă rudă întâlnită în proverbe este mama vitregă, care, de cele mai multe ori este lipsită de dragoste față de copiii vitregi și de nurorile sau ginerii vitregi: ,,Muma vitregă mai rea decât orice fiară rea”(VIII, 372).

Sunt puține cazurile, când înrudirea bazată pe cuscrie persistă cu tărie și după dispariția unuia din soți: ,,Muri nevasta, s-a dus cuscria”(IV, 511).

XIII. Divorțul. Vrem nu vrem, ne place nu ne place, divorțul este o realitate în viața de familie. Românul are un respect profund față de căsătorie, de caracterul său sacru, acceptând fără ezitare cuvântul Sfintei Scripturi ,,Ce a legat Dumnezeu, omul să nu dezlege”(VI, 661); ,,Măritatu-i lucru mare,/ Nimeni nu-l poate stricare, / Nici popa, dar nici birău,/ Numai singur Dumnezeu”(IV, 443), dar, cu un realism impresionant, el acceptă divorțul ca pe o soluție ultimă într-o situație imposibilă. Cauzele care-l determină sunt multiple. A se vedea numai cele de mai sus, menționate în subcapitolul Rănile familiei, dar, cu siguranță sunt și altele. Acestea îi dau dreptul omului din popor să afirme: ,,Aduci pe dracul cu lăutari în casă și apoi nu-l poți scoate nici cu o mie de popi”(VI, 579). În trecut, divorțurile se pronunțau la Mitropolie în București sau de către ierarhul locului. De aceea întâlnim în proverbe expresii precum: ,,A urca Dealul Mitropoliei”(VI, 75); ,,Duminică cununie/ Și luni la mitropolie”(IV, 328; VII, 42), când este vorba de divorț.

Divorțul presupunea multe greutăți și cheltuieli: ,,Lesne a se-nsura/ Și greu a se dessura”(IV, 396). După observațiile de pe teren ale omului din popor, ,,Mai adesea muierile decât bărbații vor să se despartă, ca să scape de supunerea ce sunt datoare la bărbați”(VIII, 357). Așadar, iată că din vechime, între celelalte cauze ale unui divorț, era și aceea, mai mult sau mai puțin exprimată fățiș, a emancipării femeii.

XIV. Recăsătorirea este iarăși o realitate în societatea românească încă din cele mai vechi timpuri. Ea se regăsește și în proverbe: ,,A doua căsătorie se-nțelege că mai bună o să fie, când cea dintâi a fost rea. Nu te depărta de ea”(VIII, 267); ,,A doua căsătorie, tocmai ca pe mare a doua călătorie”(IX, 74); ,,Cel ce s-a ars la cea dintâi căsătorie și merge spre a doua căsătorie, același numai cunoaște în adevăr dulceața căsătoriei. Aceluia să te asemenea”(VIII, 269); ,,Mai bine să te-nsori de două ori, decât să mori o dată”(X, 261); ,,Odată, de două ori sau de mai multe ori, de face trebuință, negreșit să te căsătorești, ca să scapi de hula omenească și mai ales de nazurile muierilor”(VIII, 267).

Recăsătorirea este o reintrare în normalitatea și firescul vieții și al societății: ,,Cine de trei ori s-a însurat, acela a arătat că căsătoria este cea mai dulce viețuire”(VIII, 269). Ironia și hazul nu lipsește nici în acest caz: ,,Trecui balta,/Luai alta”(IV, 500). Recăsătorirea este o necesitate biologică și socială, ea relevând optimismul și dinamismul în fața existenței.

Există, ce-i drept, și îndemnuri la văduvie, precum: ,,Să nu te mai căsătorești a doua oară”(X, 270).

Obiceiuri legate de nuntă sunt numeroase. Găsim și în proverbe câteva, dintre care amintim: ,,Când zestrea unei fete mari cade așa de la sine, e semn că în curând se va mărita”(IX, 344); ,,Când se ia zestrea miresei, se pune în ladă o păpușă; e pentru ca să fie mirele mut ca păpușa și să n-o bată pe tânără cât vor trăi”(IX, 337); ,,În timpul legatului miresei, ea trebuie să plângă, ca să aibă vacile lapte”(IX, 337); ,,Mirii înainte de cununie să nu mănânce nimic în ziua aceea”(IX, 337); ,,Când se întâlnesc două nunți, unul din soți va muri”(IX, 344); ,,Dacă în timpul cununiei se va trece mai repede lumânarea mirelui, e semn că el are să moară mai degrabă; dacă se va trece a miresei, mireasa va muri mai degrabă. Dacă însă lumânările sunt trecute tot una, atunci tinerii la vremea lor o să moară odată”(IX, 327); ,,Din lumânările de la cununie nu e bine să aprinzi țigara, că iei din focul tinerilor”(IX, 327); ,,Lumânările de la cununie, de se trece una mai mult, este semn că și acel soț, către care s-a ținut acea lumânare va trăi mai puțin”(IX, 327); ,,Lumânările rămase de la cununie e bine să se păstreze”(IX, 327); ,,Mireasă cu mireasă să nu se întâlnească la biserică. Dacă se întâlnesc, să se dea după biserică una din două”(IX, 337); ,,Nunta să nu se întoarne de la cununie tot pe aceași cale, că le merge rău tinerilor”(IX, 344); ,,Când vine mireasa de la biserică, șade pe vatră pe o șea, ia un băiat frumos în brațe și se uită pe coș, ca să facă copii frumoși”(IX, 337); ,,Miresei după cununie, i se pune în brațe un copil, ca să facă și ea copii”(IX, 337); ,,Când, după cununie, se arde toată lumina, îi semn că omul cununat nu va trăi mult”(IX, 327); ,,Mirii, după venirea de la cununie, să mănânce amândoi dintr-un ou, ca să trăiască în înțelegere, să se lase unul după altul”(IX, 337); ,,La nuntă când te duci, trebuie să zici ,,bună dimineața” ori pe ce vreme ar fi, ca să le meargă bine tinerilor în viață”(IX, 344); ,,La nuntă, când bei vin sau rachiu, să bei două pahare, căci altfel nu trăiește unul din cei doi tineri”(IX, 344).

Taina Sf. Hirotonii

Taina Sfintei Preoții este destul de bine reprezentată în colecția de proverbe a lui Iuliu Zanne, dar nu la nivelul Sfintei Cununii sau al Sfintei Spovedanii. Preotul a fost întotdeauna o persoană publică, cunoscută de comunitate prin natura misiunii sale. Preotul a botezat pe noul-născut, l-a învățat cele dintâi taine ale scrisului și cititului, l-a inițiat în învățăturile creștinești, l-a împărtășit la marile Sărbători. Pe tânăr l-a spovedit și l-a împărtășit, l-a îndrumat în problemele mai delicate ale vieții, l-a cununat și i-a fost alături la toate evenimentele ce i-au marcat viața. Pe adult și pe bătrân l-a însuțit pe cărările vieții la bine și la rău, s-a bucurat și s-a întristat alături de el, l-a pregătit pentru viața de apoi și după Marea Trecere preotul a rămas să-i oficieze cele cuvenite pomenirii. Pentru toți membrii comunității preotul a oficiat slujbele cuvenite în biserică în duminici și sărbători și ori de câte ori a fost cazul, preotul le-a predicat cu timp și fără timp, ajutându-i să înțeleagă rostul vieții pe pământ. Preotul a sfințit viața credincioșilor și obiectele, a binecuvântat viețuitoarele, pământul și holdele. Preotul a fost modelul de viață morală al enoriașilor din parohie. Multe au fost permise oamenilor de rând în mentalul popular, dar preotul întotdeauna a avut un statut special. El a fost judecat de comunitate cu alte unități de măsură față de restul oamenilor. Orice abatere, cât de mică, a preotului de la normele de conduită socială și morală a fost judecată cu mult mai mare asprime de comunitate în general și de fiecare în special. El a trebuit să fie etalonul, modelul, îndreptarul. Preotul a fost cel mai învățat din cadrul comunității. El a fost cel ce a citit cărțile, a scris jalbele și scrisorile, a eliberat actele de stare civilă, a citit actele de proprietate, hrisoavele, decretele, poruncile și legile. Tot el le-a comentat și le-a explicat pe acestea, ca unul care avea cunoștințele necesare. Era imposibil ca preotul să nu fie prezent în folclorul românesc în general și în universul paremiotic în special.

Așadar, asemenea arheologului, vom încerca să reconstituim, din câteva cioburi risipite, vasul, cât mai aproape de forma originală. Nu ne propunem, așa cum am mai spus, să facem un studiu dogmatic sau pastoral despre Preoție, ci doar să vedem în ce măsură Taina Sf. Preoții și misiunea preoțească a fost receptată în popor.

I.Întemeietorul este Însuși Dumnezeu, preotul fiind ,,unsul lui Dumnezeu”(VIII, 85), ,,după rânduiala lui Melchisedec”(VIII, 457). Preoția este misiune sfântă: ,,Preot și arhiereu după rânduiala lui Melchisedec să fii, fără nici o spurcăciune, fără nici o răutate și fără nici un interes”(VIII, 457).

II.Săvârșitorul este arhiereul, episcopul: ,,Știe vlădica pe cine popește”(VII, 217);

III.Primitorul este creștinul care îndeplinește mai multe condiții obligatorii, el fiind ,,Unsul lui Dumnezeu sfânt lucru se-nțelege; cine pune mâna pe unsul lui Dumnezeu, vinovat de moarte este. Ferește-te de-o asemenea vină”(VIII, 85). El trebuie să împlinească o serie de condiții precum:

– Vocație pentru preoție, ,,A călca a popă”(VII, 109), ,,A călca popește”(VII, 116), ,,Parc-am fost popă”(X, 377), ,,Parcă-i popă”(VII, 115), ,,Carte nu știe, dar calcă popește”(VII, 116), fiind proverbele care definesc cel mai bine această potență nativă a unui candidat. Se găsesc întotdeauna ,,cititori” ai acestor semne, predispoziții, încă de timpuriu, care-i prevestesc copilului că ,,Ai să te faci popă”(VII, 116).

– Studii teologice. Alături de vocația înăscută, candidatul la preoție trebuie să aibă și pregătirea teologică propriu-zisă: ,,Știe carte ca popa”(VII, 108). În mod obligatoriu, preotul trebuia să știe să citească: ,,Unde popa nu citește” (X, 377). Copiilor cu înclinații vădite spre studiu li se spunea de către părinți și cunoscuți: ,,N-o să te faci popă”(VII, 115). Din cauza studiilor, preotul era socotit ,,cu patru ochi”(VII, 101). De obicei, aspirantul la preoție se pregătea în prima fază prin practică pe lângă preotul bătrân din satul său. El era apoi susținut de parohie în școlile teologice, cu condiția ca după absolvire să se întoarcă în sat și să slujească cele ale preoției. Era o cutumă încetățenită în mediul rural mai ales, ca fiul unei localități să slujească acea localitate, ci nu alta: ,, Nu te face popă în biserică străină”(VII, 93). Erau excluși de la preoție cei cu comportament religios-moral necorespunzător, infractorii și toți cei ce nu aveau ,,chemare” pentru această misiune. Verdictul era categoric: ,,Văzut-ai un drac popă?” (VI, 566)

Forma în care se săvârșește această Sfântă Taină nu este suficient de clar exprimată în proverbe. Întâlnim câteva proverbe cu această temă: ,,A preoți pe cineva”(VII, 123); ,,A pune potcapul pe cap”(III, 317), în opoziție cu ,,A pune potcapul în par”(III, 317), care echivalează cu caterisirea. Din istoria literaturii române a rămas celebră figura făcută de Ion Creangă când a fost caterisit. S-a dus lângă un par, s-a lipit cu spatele de el și a potrivit ca vârful parului să îi preia potcapul de pe cap. Când i-a reușit operația, Creangă s-a adresat potcapului cu cuvintele: ,,Nici nu te-am pus, nici nu te-am luat!”. I-l pusese pe cap episcopul când îl hirotonise diacon. În Țara Românească se dăduseră niște înlesniri fiscale pentru preot, în sensul că preoții erau scutiți de anumite biruri. Din cauza aceasta, tot mai mulți români căutau să obțină dovadă de la un ierarh legiuit că sunt hirotoniți, chiar dacă n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu preoția. Acela era cel de la Vidin. Găsim între proverbele din colecția lui Zanne și unul care face referință la vremea când mulți olteni treceau Dunărea la Vidin, îi duceau mitropolitului de acolo un peșcheș și erau hirotoniți. Se spune că trecuseră mai mulți cu o sanie peste Dunărea înghețată. Mitropolitul a hirotonit câți a hirotonit și apoi, văzând că nu mai vine nici unul, a întrebat: ,,-Mai sunteți?” Noii preoți au răspuns: ,, – Mai este cel de la cai!” ,, – Să vină și el!” a zis mitropolitul și astfel l-a hirotonit preot și pe acela. Faptul că hirotonia se oficia cu vădită ușurință, fără pregătirea necesară, ci doar pentru obținerea unei hârtii, a rămas expresia, când s-a făcut referire la un preot slab pregătit din punct de vedere teologic, că e ,,preot de la Dii!” , ,,Se face popă la Dii”(VI, 77), adică preot hirotonit la Vidin.

Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

– De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile. De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte: ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85).

VI.Treptele Preoției.

Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta

Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).

Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație, de la domnitor până la cel mai de jos om al societății. Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219). Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

VII.Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378) este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie, sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.

IX.Chipul preotului. Putem împărți materialul documentar de care dispunem în două părți distincte. Într-o grupă de proverbe se conturează portretul pozitiv al preotului, iar în altă grupă portretul negativ. Iată-le:

– Portretul pozitiv, ideal: Preotul este propovăduitorul învățăturii lui Dumnezeu și sfințitorul oamenilor, naturii și obiectelor. El este ,,cu Dumnezeu în sân”(VI, 679). El reprezintă pe Hristos în lume, este ,,Mielul lui Dumnezeu”(VI, 684), ,,Omul lui Dumnezeu”(VI, 677). Chipul preotului trebuie să iradieze bunătatea, să fie ,,pâinea lui Dumnezeu”(VI, 677). Lucrarea preoțească este inconfundabilă. Un proverb precum ,,Fă ce zice popa, să nu faci ce face popa”(VII, 96) a fost folosit cel mai adesea în societatea noastră în perioada comunistă în mod peiorativ, vrând să compromită preotul, preoția, respectiv Biserica. Conform acestei interpretări, preotul era exemplul clasic de fățărnicie: vorbea ca la carte, ca la Sfânta Evanghelie, dar comportarea lor era complet contrară. Am mai avut prilejul să propunem o altă interpretare și o vom susține ori de câte ori va fi cazul, o interpretare care poate viza tocmai unicitatea lucrării preoțești. În cazul acesta, conform proverbului, credinciosul de rând, mireanul, este sfătuit să respecte și să urmeze îndemnurile preotului, fiindcă ele sunt conforme cu învățătura creștină, dar să nu facă ce face preotul, fiindcă nu are harul Preoției, nu este preot. Cel care imită pe preot, nefiind preot, încalcă cele mai elementare norme de conduită creștină, este un sectar, un eretic, fiindcă numai ereticii și sectarii se consideră pe ei înșiși preoți, fără a fi. Așadar, ,,Hopa!/ C-a zis popa”(VII, 93). Preotul duce o permanentă luptă cu diavolul, ispitele și uneltirile lui, mult mai mult decât omul de rând: ,,Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic”(VI, 562). Tocmai de aceea diavolul îl urăște cel mai mult pe preot și caută, pe toate căile, să-i facă rău: ,,A trăi ca dracul cu popa”(VI, 611); ,,Se ține după… ca dracul după popa”(VI, 612); ,,Se uită ca dracul la popă”(X, 368; VI, 611). Preotul trebuie cinstit și respectat de credincioși, fiindcă el este slujitorul lui Dumnezeu pe pământ: ,,Cine pe preot necinstește, pe Domnul necinstește, Căruia el slujește”(VIII, 457); ,,Fie bine, fie rău,/Nu supăra pe popa-l tău”(X, 376). Preotul este îndatoritor. Din dorința de a păstra unitatea familiei sale și a parohiei, preotul face mai mult decât i s-ar cuveni în mod normal, potrivit demnității sale. Poate fi în astfel de cazuri ,,El popă, el preoteasă”(VII, 103).

– Portretul negativ: Preotul are uniformă specifică, care-l deosebește de ceilalți oameni. De multe ori, însă, oamenii respectă la preot uniforma, ci nu destoinicia acestuia. Sub reverendă se poate ascunde un om păcătos, un purtător de reverendă și atât, forma și formalismul înghițind fondul: ,,Ca cel cu rasă îmbrăcat, după rasă se cinstește, iar nu după destoinicie”(IX, 136); ,,Când s-a pus dracul pe rasă/ Ori o taie, ori o lasă”(VI, 566). Purtarea uniformei nu este o garanție, așadar, a unei vieți îmbunătățite, de adevărat preot. Pot fi și cazuri, când avem ,,Drac îmbrăcat în rasă”(VI, 566); ,,Nu tot ce poartă rasă și camilafcă e călugăr”(III, 335); ,,Rasa nu te face călugăr”(III, 334). ,,Rasa te cinstește”(III, 334), ,,Sfințenia nu stă-n port și-n haine lungi”(VII, 186) în măsura în care comportamentul tău este într-adevăr comportament de preot. Preotul poartă barbă și plete sau coadă și, în funcție de acestea este respectat. Ca o reacție la abuzurile clerului romano-catolic din Transilvania, cler la care barba și pletele nu erau obligatorii, românul a concluzionat: ,,De aia nu mai dă Dumnezeu bucate, că au început popii să se radă”(VII, 91); ,,Ferească-te de popă spân și fără nevastă”(VII, 91). Nici purtarea bărbii nu este o garanție a vredniciei preoțești, fiindcă sunt cazuri, când ,,Dracul se ascunde-n barba popii și-n haia muierii”(VI, 574). Cu toate acestea, ,,Popa fără de barbă nu trebuie crezut”(VII, 91); ,,Să te ferească Dumnezeu de popă tuns”(VII, 105); ,,Să te păzești de el ca de popă tuns”(VII, 105). Tunderea părului la preot era una din pedepsele ce le aplica episcopul și consistoriul eparhial. Primirea unei asemenea pedepse de către un preot era caz rar și despre el se ducea vestea cu repeziciune în întreaga parohie și chiar dincolo de marginile ei: ,,Îi merge vestea ca de popă tuns”(VII, 105). Preotul poate cădea ușor în fățărnicie, când una spune, alta face, îndeamnă la post, dar mănâncă de dulce: ,,Ca preotul cu de dulce”(X, 378); ,,El zice așa, dar nu face cum zice”(VII, 97); ,,Uite popa, nu e popa”(VII, 103); ,,Nu-i nici popă, nici preoteasă”(VII, 104); ,,Omul lui Dumnezeu cu coarne”(VI, 678); ,,Omul lui Dumnezeu cu gândul dracului”(VI, 677); ,,Omul lui Dumnezeu și cu năravul dracului”(VI, 678). Preotul pregătește pe alții pentru mântuire, pentru viața veșnică, pentru a fi locatari ai raiului, dar el este departe de toate aceste valori: ,,Cât o sta un popă-n rai”(X, 378), ,,Câți popi în rai”(VII, 110); ,,Popa, dacă moare de moarte bună, merge în iad; dacă moare de moarte rea(năpraznică), merge în rai”(IX, 358). Preotului nu i se permit jumătăți de măsură. La el vorba trebuie să fie conformă cu fapta: ,,Cu două nu poți/ Și popă și hoț”(VII, 94). Chiar în relațiile dintre preoți de multe ori se află o doză de fățărnicie: ,,Preotul cu preot de se întâlnește, unul la altul va râde”(VII, 122). Alcoolismul este o plagă grea în viața unor preoți: ,,Gâtul popii, litră dreaptă” (VII, 85) și el a fost criticat fără menajamente de creatorii populari. Violența unor preoți a atras întotdeauna atenția credincioșilor și aceștia au consemnat-o și în proverbele românești: ,,Nu te juca cu năravul popii”(VII, 93). În fața lui Dumnezeu, preoții vor da răspuns pentru faptele, vorbele și gândurile lor, pentru felul cum și-au împlinit sau nu misiunea preoțească: ,,Fieștecare pentru slujba sa răspunde, iar nu pentru a altuia, ca cismarul pentru cisme, iar nu și pentru nădragi” (IX, 158). În fața oamenilor, s-ar putea să se mai găsească o justificare a unor abateri de la comportamentul normal: ,,Și popa-i om”(VII, 98); ,,Și popii i se pleacă cu ,,Doamne miluiește!” de – o sută și de mii de ori”(VII, 94).

Familia preotului. Este firesc ca și familia preotului să fie în atenția comunității. Fiecare membru al ei este judecat și cântărit de opinia publică, iar aprecierile se răsfrâng, fără doar și poate și asupra preotului: ,,Unuia-i place popa, altuia preoteasa, altuia fata popii”(VII, 88); ,,Unul iubește pe preot, altul pe preoteasă”(VII, 120).

-Preoteasa avea un statut special în societate, ca model pentru celelalte femei de cinste, corectitudine, credincioșie și moralitate. Se poate vorbi chiar de vocația de a fi preoteasă: ,,A nu călca a preoteasă”(VII, 123). Lipsa acestei ,,vocații” se traducea printr-un comportament imoral, nepotrivit pentru demnitatea unei familii de preot. Sentința poporului nu întârzia să vină: ,,Lucrul dracului în casa popii” (VI, 597);

– Copiii preotului erau, cel mai adesea școliți pe la școli mai înalte decât ai credincioșilor de rând, dată fiind starea materială mai bună a preotului: ,,Fecior de popă, știe carte”(VII, 103). De multe ori fii preotului concurau pentru funcțiile publice cu feciorii de boieri sau de oameni simpli și nu întotdeauna aveau câștig de cauză: ,,Ajung unii boieri mari,/Iar eu sunt fecior de popă/Și-ajunsei să bat la tobă” (IV, 280). Răsfățul de care se bucurau unii fii de preot, cât și lipsa de interes a familiei preotului de a se îngriji de educația lor, făcea din ei oameni cu moralitate îndoielnică: ,,Fecior de popă, om cinstit nu e”(VII; 103) sau ,,Să te ferească Dumnezeu de fată de popă”(VI, 675).

Obiceiuri și superstiții legate de preot și preoție sunt multe în folclorul românesc. În colecția lui Zanne întâlnim următoarele: ,,Când îți iese popă în cale, să arunci în urma lui cu paie, ori să înnozi o batistă”(IX, 358); ,,Când îți iese un popă în cale, scuipă jos”(IX, 358); ,,De-ți iese popă în cale, nu-ți va merge bune”(IX, 358); ,,I-a ieșit un popă înainte”(VII, 111); ,,Îți iese înainte un preot sau un iepure, întoarce-te, că nu-ți merge bine”(VII, 122).

Acestea sunt, deocamdată referințele la Sfintele Taine și sperăm că cercetarea noastră va continua.

Concluzii.

Studiul nostru dovedește următoarele aspecte, pe care le socotim deosebit de interesante:

– Învățătura creștin-ortodoxă a prins rădăcini adânci în spiritualitatea poporului român și s-a transmis, în primul rând, prin viu grai. Pentru a putea fi receptată, depozitată și vehiculată în cadrul mentalului popular, ea a fost îmbrăcată în haina creațiilor populare, precum colindele, proverbele, povestirile, legendele etc.;

– Proverbul a sintetizat în câteva cuvinte sâmburele sapiențial, dar, iată, și pe cel teologic. Există numeroase proverbe în zestrea culturii populare românești cu tematică religioasă. Studiul de mai sus dovedește cu prisosință acest lucru;

– Sfintele Taine au constituit întotdeauna, alături de Sf. Liturghie și Sfintele Ierurgii, prilejurile cele mai potrivite, în cadrul cărora învățătura creștină a fost propoveduită;

– Constatăm că învățătura ortodoxă a rămas nealterată în proverbe. Dacă uneori proverbele fac apel și la umor, la superstiții sau la alte aspecte de viață, nu trebuie să ne mire. Ea a fost semănată în mase, a fost propoveduită unor oameni simpli, – în majoritate neștiutori de carte -, și a trebuit să recurgă la mijloacele cele mai practice pentru a fi înțeleasă, reținută și transmisă mai departe;

– Preoții noștri au făcut o lucrare catehetică extraordinară, reușind să traducă în și pe limba poporului adevărurile de credință exprimate în greacă sau slavonă în cărțile de cult;

– Alături de Sfintele Icoane, creațiile populare care au îmbrăcat în haina lor specifică învățătura cretină-ortodoxă, au fost adevărate Biblii nescrise ale sufletului românesc;

– Etnoteologia românească este în stare incipientă în cultura românească, dar abordarea ei sub forma unei cercetări sistematice, competente și constante, ar putea valorifica o latură aproape necercetată a Sfintei Tradiții păstrate pe pământul românesc de sufletul și conștiința românească. Este o parte din zestrea noastră culturală și merită cunoscută și valorificată.

[1] Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia, vol. I, București, Editura Socec, 1895, 782 pag.; vol. II, 1897, 940 pag.; vol. III, 1899, 764 pag.; vol. IV, 1900, 780 pag.; vol. V, 1900, 742 pag.; vol. VI, 1901, 776 pag.; vol. VII, 1901, 956 pag.; vol. VIII, 1900, 772 pag.; vol. IX, 1901, 740 pag.; vol. X, 1903, 426 pag.

Sfintele Taine reflectate în proverbele românești

Autor:

Cuvinte cheie

Rezumat