Cartea primită recent de la Sergiu Ciocârlan – cel mai drag mie scriitor român creștin – se intitulează „Fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții“: mărturii despre Sfîntul Arsenie de la Prislop[1]. Voi începe prezentarea de față citînd o notă nesemnată de pe ultima pagină a cărții 256 (ea e redactată integral cu majuscule fără grija cratimelor despărțitoare ale cuvintelor de la capătul rîndurilor!) fiind potrivită și ca rezumat al scrierii mele:

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cartea intitulată „Fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții“, care conține mărturii despre Sfîntul Arsenie de la Prislop, canonizat de Sfîntul Sinod al Bisercii Ortodoxe Române în data de 12 iulie, anul de la Hristos 2024, a fost dată la tipar în luna septembrie a aceluiași an. Cartea trudită de scriitorul Sergiu Ciocârlan vede lumina la Editura Chiliei Sfîntului Ipatie din Sfîntul Munte Athos, locul care l-a găzduit pe Sfîntul Arsenie în urmă cu 85 de ani, în 1939. Volumul este precedat de un cuvînt al Preasfințitului Siluan, episcopul ortodox român al Italiei, care a și binecuvîntat ediția. Cartea s-a tipărit și legat cu grijă în tipografia Accent Print din Suceava.

Eleganta apariție editorială are pe coperta întîi o icoană realizată de Răzvan-Lucian Bădescu, inclus în lucrare cu o mărturisire pe care o reproduc fără comentarii:

Vă spun ce am trăit noi […] cînd am dus icoana Sfîntului Arsenie de la Prislop la Patriarhie, pentru proclamarea canonizării. Aceasta era ultima icoană și mai era[1] nevoie de cîteva detalii la ea. Toate icoanele, în afară de aceasta, erau deja luate de o mașină venită de la Patriarhie. Știind că trebuie să intre în Sinodul Mitropolitan[2] care începea la orele 18:30, am plecat de acasă, din Buftea, [pe la][3] 17:45. La nici 200 de metri de casă, fiind în depășirea unei autoutilitare, aceasta mi-a tăiat fața fără să semnalizeze; am tras de volan dreapta, dar șansa să ies pe cîmp cu mașina era foarte mare, din experianța mea de șofer. Cînd am tras de volan, icoana aflată în portbagajul mașinii s-a dus în partea dreaptă, lovind zona respectivă cu un zgomot puternic. Din lovitură s-a modificat traiectoria mașinii în mod minunat, spatele mașinii ajungînd să se îndrepte și să fiu paralel cu drumul. S-au zgîriat jantele pe partea dreaptă a mașinii de la bordură, dar nu am ieșit de pe șosea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Apoi, cînd am ajuns în București, deodată cerul s-a întunecat și a început o furtună mare. Nu vedeai la trei metri în față; copaci rupți, inundație, pompieri, poliție, accidente… Abia am reușit să ajungem pînă la Patriarhie. Așa am văzut că s-a luptat vrăjmașul să nu fie icoana la Sinodul Mitropolitan, știind că trebuia să intre în seara respectivă pe ordinea de lucru (p. 247).

Pe ultima copertă e tipărit un text al Arhiepiscopului Justinian Chira al Maramureșului. Mi se pare semnificativ să-mi continui eseul de față sub simetria acestor două mărturisiri pe care le redau integral, fiindcă ele includ răspunsuri la care au de meditat în primul rînd toți aceia care mai tăgăduiesc sfințenia protagonistului cărții lui Sergiu Ciocârlan:

A venit un grup de creștini din Suceava să-mi ceară sfatul în legătură cu Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca are o harismă deosebită ce-l face vrednic să primească cununa de Sfînt al Bisericii lui Iisus Hristos. Credincioșii din Suceava, care au venit azi la mine, mi-au cerut să le dau un răspuns în legătură cu Arsenie Boca și s-au bucurat și s-au luminat pentru răspunsul primit. Au plecat împăcați. Mi-au spus că au fost în Sfîntul Munte Athos și un călugăr le-a spus că Arsenie Boca nu este sfînt. M-am întristat gîndindu-mă cîți sfinți au canonizat grecii și rușii, și nimeni nu s-a îndoit că trecerea acestora în rîndul sfinților nu s-a făcut cu vrednicie. Tot așa, și sfinții din România, cei care s-au născut din sămînță românească, fii al Bisercii Ortodoxe, au fost și sînt plini de har și de sfințenie.

Grafica hieratică a volumului preia elemente dintr-unele schițe inedite concepute de Sfîntul Arsenie de la Prislop, (re)cunoscut dar încă insuficient înțeles artist vizionar.

De pe aceeași pagină tehnică aflu numele corectorilor: drd. Sorin-Gabriel Pomană și drd. Nicolae-Toma Posa[4].

Celor care s-ar întreba, cunoscînd numărul impresionant de scrieri dedicate deja acestui nou canonizat Sfînt al Ardealului, ce-ar mai fi de scris despre el, scriitorul le argumentează: Avînd, astăzi, la dispoziție o serie întreagă de surse, am socotit că ar fi folositor să întocmim o biografie duhovnicească, referindu-ne la întîmplări din viața Părintelui care scot la lumină virtuțile și harismele sale (p. 11). Mai mult decît o hagiografie obișnuită pentru cunoașterea vieților sfinților, demersul ingenios al celui mai bun cunoscător al operei și al vieții Sfîntului Cuviosului Mărturisitor Arsenie de la Prislop – cum îl consider pe Sergiu Ciocârlan știindu-i cărțile – este o lucrare de sinteză care se înscrie în seria de scrieri care limpezesc personalitatea duhovnicească a Părintelui, rămasă multă vreme sub semnul controverselor. Principala dificultate a acestei scrieri a fost criteriul de selecție a mărturiilor, care vin din multe zone, formînd un hățiș greu de străbătut mai ales din cauza exagerărilor și a fabulațiilor care s-au întrețesut de-a lungul timpului. În delimitările pe care le-am făcut am păstrat doar mărturiile curate, fără devieri sau adăugiri, așa cum Părintelui Arsenie i-ar fi plăcut, evitînd interpretarea și dînd explicații minime doar acolo unde se impunea (p. 12).

Sinteza propusă are drept repere, așa cum rezultă din cuprins: virtuțile (desăvîrșita lepădare de lume și de sine; ascultarea; smerenia; lucrător și propovăduitor al pocăinței; asceza; noblețea sufletească; încredere în Pronia dumnezeiască; discernămîntul; iubitor de isihie; rugăciunea; dragostea jertfelnică), harismele (depășirea legilor firii, rugăciunea inimii; povățuitor harismatic; străvedere și înainte-vedere; tămăduitor al celor bolnavi; deplasări minunate; descoperiri sfinte; renașterea familiei și a neamului românesc) și alte fapte (reînvierea duhului Filocaliei; iertarea vrăjmașilor; verticalitatea părintelui Arsenie în raport cu autoritățile comuniste).

Abordînd subiectiv tematica propusă, încep prin a afirma că, pentru un creștin, cel mai greu este să-ți ierți vrăjmașii – știuți/declarați sau neștiuți/camuflați –, condiție sine qua non a pasului următor: iubirea lor, pe care (mă înclin smerit pînă la pămînt dinaintea Sa!) l-a putut face deplin doar Iisus Hristos și, probabil, premergătorul traco-get al Acestuia – ciobanul mioritic. Acest comportament copleșitor-definitoriu desprins evident din Împărăția Cerurilor nu l-au putut înțelege majoritatea zdrobitoare a contemporanilor; de aici înverșunarea de ieri și de azi a constestatarilor[5] sfințeniei acestui om al lui Dumnezeu ce s-a străduit să-L transpună în întreaga sa viață zbuciumată. La trecerea la Domnul a Părintelui Arsenie, Părintele Savian Bunescu a mărturisit: „I-a iertat pe toți, lăsîndu-mi mie, smerit preot, acest mesaj: «Spune-le, Părinte Savian, că i-am iertat pe toți». Doar singur Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: «Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac»; nu se putea ca ucenicul Lui atît de devotat să fi procedat altfel (din Cuvîntarea Părintelui Savian Bunescu la înmormîntarea părintelui Arsenie, cf. p. 237 ). Dealtfel, în Scrieri inedite, la pagina 365, după cum amintește Sergiu Ciocârlan, Sfîntul Arsenie scria: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi“ (Lc 6, 27). Pacea pe care a avut-o în timpul prigoanei dezlănțuite a fost de la Duhul Sfînt, fiindcă Părintele Arsenie s-a ferit să-i judece pe vrăjmașii săi, ba mai mult, i-a iertat și i-a iubit, rugîndu-se „pentru ei, pe nume, după cuvintele din Predica de pe Munte, că toți ne ajută să ne curățim de mîndrie, de iubirea de sine și de părere“ (pp. 237-238).

Numeroase portretizări memorabile i se fac și-n această nouă și binevenită carte, dar niciuna nu se înalță la nivelul aceleia inspirate de Sus aceluiași pr. Savian Bunescu: Te-am văzut în rugăciune […], te-am văzut la lucru, te-am văzut în suferință. În toate ai fost perfect, dar în suferință ai fost sfînt. Răbdarea și liniștea sufletească îți așezaseră de mult pe față aureola de martir. Ai fost de neegalat (p. 74, citat din aceeași cuvîntare la înmormîntare). Monahia Maria Suciu mărturisea: Părintele Arsenie […] a fost o icoană vie a Domnului. În bunătatea Sfinției sale am cunoscut ceva din bunătatea lui Dumnezeu, din asprimea Sfinției sale față de păcat am înțeles dreptatea lui Dumnezeu, din felul în care dădea sfaturi potrivite fiecăruia am priceput că era învățat de înțelepciunea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie a fost o icoană vie a Domnului Hristos, o dovadă vie că asemănarea cu Dumnezeu, căre care tinde viața monahală, este cu putință (p. 139).

Sfîntul își cunoscuse și-și asumase misiunea pămîntească, după cum rezultă și din declarațiile existente în dosarele securității: Despre această învățătură martori îmi sînt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viața curată, care face cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obîrșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pămînt, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pămînt, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sînt nevrednic. Pentru asta sînt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gînduri și rosturi sînt străin (cf. Părintele Arsenie Boca în dosarele Securității, vol. I, p. 75, citat de Sergiu Ciocârlan la p. 108). Dacă filosofic multora ni se pare un truism afirmația că viața pămîntească este o tranziție spre un plan superior, transcendent, puțini realizăm că vom fi chemați la continuarea misiunii; aceasta era însă o certitudine pentru sfînt, după cum reiese din spusele adresate mărturisitorului pr. Simion Todoran pe cînd, la Mînăstirea Sinaia, se pregătea să treacă la Domnul Iisus Hristos, cunoscîndu-și cu exactitate de Pateric ziua: Mă, de acolo unde mă duc, mai mult am să te ajut (cf. p. 103). Într-adevăr, pe peretele altarului Bisericii de la Drăgănescu figurează înscrisă dinainte de 1983 data morții sale (cf. p. 185). Pr. Crăciun Opre mărturisește, de asemenea, aflat la Prislop, că am văzut cu ochii mei, crucea de lemn pe care Părintele pusese să i se cioplească data morții, cu șase luni înainte de a muri (p. 185).

Înălțimea trăirii în trup a Sfîntului Arsenie de la Prislop reiese dintr-o rugăciune compusă de el, care a avut o largă circulație printre credincioșii ce l-au venerat și-l venerează (între aceștia se numără membrii și simpatizanții Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca);

textul e reprodus și în cartea lui Sergiu Ciocârlan:

Doamne, Cela Ce[6] vii în Taină între oameni, ai milă de noi:

că umblăm împiedicîndu-ne prin întuneric,

patimile ne-au pus tină pe ochiul minții,

uitarea s-a întărit în noi ca un zid,

împietrind inimile noastre

și toate împreună au făcut temnița în care Te ținem:

Bolnav, Flămînd și fără haină

și așa risipim în deșertăciuni zilele noastre,

umiliți și dosădiți pînă la pămînt.

 

Doamne, Cela Ce[7] vii în Taină între oameni, ai milă de noi:

pune foc temniței în care Te ținem,

aprinde dragostea Ta în inimile noastre,

arde spinii patimilor

și fă lumină sufletelor noastre.

 

Doamne, Cela Ce[8] vii în Taină între oameni, ai milă de noi:

vino și Te sălășluiește întru noi, împreună cu Tatăl și cu Duhul,

precum ai zis,

că Duhul Tău Cel[9] Sfînt Se[10] roagă pentru noi

cu suspine negrăite, cînd graiul și mintea noastră

rămîn neputincioase.

 

Doamne, Cela Ce[11] vii în Taină între oameni, ai milă de noi:

că nu ne dăm seama ce nedesăvîrșiți sîntem,

cît ești de aproape de sufletele noastre

și cît Te depărtăm prin micimile noastre.

Ci luminează lumina Ta peste noi

ca să vedem lumea prin ochii Tăi,

să trăim în veac prin Viața Ta,

Lumina și Bucuria noastră,

Slavă Ție! (pp. 103-104).

Identic nevoitorilor care sînt dați ca exemple în Pateric, Părintele Arsenie a dus tot timpul o viață ascetică aspră, nevoindu-se astfel ca un înger în trup […] Mînca o dată pe zi un pic de pîine și bea puțină apă. În rest, hrana Părintelui era rugăciunea (p. 52).

Cercetînd cu acribie arhivele securității și adunînd cu răbdare mărturiile celor care l-au cunoscut, Sergiu Ciocârlan ne pune dinainte o existență excepțională începută de tînăr: de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa, de pildă, mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac cunoștințe cu fete (extras din vol. I, pp. 71-72 al lucrării Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității – cf. p. 53). Mă abțineam de la „voia în oraș“ – își continuă autoportretul tînărul –, ci stam în curtea școalei cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decît dacă trebuia în interesul școlii, al vreunul profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu Reuniunea de muzică [„Gheorghe Dima“ din Sibiu, de sub conducerea dirijorului N. Oancea]. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire cînd eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva (idem, p. 54). Renunța la hrana obișnuită în institut, pregătindu-și singur mîncarea de post (predominau morcovii rași pe răzătoare, cruzi) (din vol. pr. Teodor Bodogae, În amintirea Părintelui Arsenie, p. 4 cf. – p. 55). Detașat la Mînăstirea Prislop, e vizitat o dată de arheologul Hristache Tatu, care scrie: Am fost primit de Părintele Arsenie în chilia în care locuia, unde se afla o masă cu două scaune, în încăpere nemaifiind altă mobilă […] Dar cum în dreapta mea observasem un sac așterunut pe podeaua de scînduri, la capătul căruia se afla și un pietroi, l-am întrebat: „Dar asta ce mai înseamnă, Părinte Arsenie?“ Mi-a răspuns simplu: „Acolo mă odihnesc eu“. În fața mea se afla deci un sihastru. (Hristache Tatu, Amintiri despre Părintele Arsenie, din „Altarul Banatului“, nr. 4-6, p. 135 – cf. p. 57).

După înapoierea de la Canal la Mînăstirea Prislop, neputînd să vorbească cu Sfîntul Arsenie, un informator nota: Dînsa [i.e. stareța] mi-a obiectat imediat că Părintele Arsenie, după 10 ani de pastorație, a ajuns la convingerea că cea mai potrivită cale de urmat e aceea a retragerii de lume, de aceea și-a însușit maxima Sfîntului Arsenie, al cărui nume îl poartă, care a zis: „Retrage-te departe de lume și te vei mîntui“. Ca urmare, de mult timp nu mai stă de vorbă cu nimeni. (Citat din Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, vol. II, p. 344 – cf. pp. 59-60). În Scrieri inedite, la p. 364 Sergiu Ciocârlan găsește și-un fel de profesiune de credință pe tema tăcerii: Cu cît vorbim mai mult și mai multe, cu atît ne păgubim de energia sufletească și ne scad[12] curajul, entuziasmul – necesare pentru fapte mai alese decît bibliotecile de vorbe. Așadar, nu-ți risipi sufletul cu vorbele, chiar bune să fie. Aceasta e o constatare străveche; dovadă, școlile antice în care, pentru a intra, se cerea proba tăcerii trei ani. Așa cineva dovedește că are stăpînire de sine și e om de nădejde în lupte sufletești mai grele. Tăcerea a ridicat sufletul la valori mai mari decît l-au putut ridica vorbele (p. 58).

Din înălțătorul și luminosul capitol al cărții lui Sergiu Ciocârlan Harismele (pp. 119-230), adevărate file de Pateric, multe mărturisiri ar fi de citat. Bunăoară, tămăduind trupuri și suflete, ca duhovnic și preot slujitor, Sfîntul Arsenie își consolidase renumele de vindecător chiar și printre torționarii regimului comunist. Un caz special este cel al medicului Octav Sonea, șeful Laboratorului de Analize Medicale din Brașov, arestat pentru o „mică declarație“ în vara lui 1948. După o ripostă violentă ca urmare a altercației cu un inchizitor, a fost bătut îngrozitor, după cum relatează dr. Nicolae Crăiuț:    I-au fost zdrobite toate vinișoarele și arterele de pe extremitățile trupului și-apoi a fost coborît de pe masă și silit să danseze konga (un dans la modă pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai că victima leșinase și a fost cărată pînă în celula din pivniță. […] Comandantul securității i-a îngăduit Părintelui călugăr Arsenie să doctoricească victima, reputația sa de vindecător fiind cunoscută și de superiorii gradați. Torționarii erau conștienți, de altminteri, că, dacă ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu puțini sorți de salvare a vieții (…). După o lună de zile, în noua celulă unde mă instalaseră, a fost adus de la Securitate și doctorul Octav Sonea. Era slab, șchiopăta, dar piciorul rănit părea vindecat. Ca medic, mi se părea incredibil și l-am întrebat ce s-a întîmplat. Fusese vindecat de Părintele Arsenie, care îl obligase să-și țină piciorul zdrobit, zi și noapte, în firul de apă ce curgea printr-o latură a temniței. În vremea asta, duhovnicul de la Sîmbăta se rugase necontenit, sfătuindu-și pacientul să facă la fel: „Dacă te rogi și crezi, Dumnezeu te va ajuta să te vindeci. Roagă-te!“ Ceea ce bolnavul a și făcut. Într-o lună, talpa piciorului a început să fie din nou sensibilă, începutul de culoare neagră, care definește apariția cangrenei, s-a transformat, încetul cu încetul, mai întîi într-un roșu aprins. Apoi a luat culoarea pielii, rămînînd doar tendoanele încă dureroase, iar articulațiile, umflate și anchilozate. Dar trăia și pășea, înfiorat de minunea care se întîmplase cu el. (Nicolae Crăiuț, Pe urmele Părintelui Arsenie Boca. În temnița de la Brașov, p. 21 – cf. pp. 191-192).

Nu există o explicație mai bună pentru situația dramatică excepțională povestită decît o pagină din Rostul încercărilor pe care îmi permit s-o pun dinaintea cititorilor mei:  Darurile cu care înzestrează Dumnezeu pe oameni – pe creștini la Botez – sînt lumina cunoștinței de Dumnezeu, lumina înțelegerii lumii și lumina dumnezeiască, în cei desăvîrșiți. Darurile sădite în om așteaptă vreme cu prilej, așteaptă împrejurări de tot felul, ca să se arate cele ascunse în firea omului, fie bune, fie rele, precum și lupta dintre ele. Toate întîmplările și împrejurările prin care trecem într-o viață – multe, de nu seamănă o zi cu alta – printre alte rosturi au și pe acesta: să vădească, să scoată la iveală cele sădite în ascunsul omului; și fiindcă în om sînt două înclinări: una către Dumnezeu și alta către sine împotriva lui Dumnezeu, încercările și ispitele pun omul fie într-o valoare, fie într-o negație. Cuvîntul: „Ca să se arate gîndurile ascunse ale inimii“ se află în Noul Testament spus prima dată de dreptul Simion Preasfintei Fecioare, cînd a adus pe Iisus prima dată în Templu. „Iată, Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora în Israil și spre semnul Căruia se va grăi împotrivă. Iar prin sufletul tău va trece sabie – ca să se dea pe față gîndul a multor inimi“. (Luca 2,34-35) (Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, Editura Charisma, 2006, p. 168).

Arestat și întemnițat în mai multe rînduri – una dintre cauze fiind „omisiunea de denunț“ a unor fugari precum Nicolae Bordașiu, cum a fost cazul în 19 răpciune 1955 –, a avut de suferit ulterior din partea informatorilor securității acuza că a devenit turnător. Din păcate, cum se știe, destui slujitori ai Bisericii deveniseră, într-adevăr, unelte docile ale regimului comunist fie din slăbiciune, fie din oportunism. Sergiu Ciocârlan atinge problematica realist: În anii ᾽50, încă se utiliza în anchetele din lagărul comunist scopolamina, un drog folosit și de alte servicii secrete ca un „ser al adevărului“. Efectul administrării scopolaminei erau anularea voinței, amnezia etc. (p. 126).

Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, pe care am cunoscut-o personal în locuința sa din Roman și aducea cu entuziasm vorba despre relația sa cu duhovnicul de la Sîmbăta, căci îi marcase decisiv existența, ne explică într-o înregistrare intitulată Aspazia Oțel Petrescu – O întîlnire cît pentru o viață, că Sfîntul stăpînea îndeosebi „rugăciunea cu care se mîntuiesc călugării“, cunoscută și ca „rugăciunea inimii“. Sergiu Ciocârlan transcrie din această memorabilă peliculă video-audio: La anchetă […], cînd l-au supus la scopolamină, nu au reușit să înregistreze decît Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Deci rugăciunea nu numai că se spunea, dar devenise un factor biologic ca să zic așa, ca și respirația. În ritmul respirației, rugăciunea se spunea. Dar nu numai că se spunea permanent în inima și în mintea Părintelui, dar era și un ecran. A fost un ecran, n-a dat voie metodelor de a obține prin drog declanșarea centrilor vorbirii și ai povestirii a tot ceea ce ascunde subconștientul, […] dincolo de cenzura conștientului. […] Era un ecran, mai puternic decît ecranul pe care l-a lăsat Dumnezeu între conștient și subconștient; pentru că, în stare de hipnoză sau în stare specială, în stare de extaz, de pildă, subconștientul vine în conștient. Dar rugăciunea n-a dat voie niciunui cuvînt din ceea ce era dincolo de acest ecran să ajungă pînă la cei care sperau ca, din vorbirile Părintelui, să afle foarte multe lucruri, știind că foarte mulți oameni politici certați cu comunismul se spovedeau la el. Deci ei ziceau: „Părintele e un rezervor de date pentru noi“. Așa, ei n-au putut să afle nimic [în afară de] rugăciunea inimii (de la 54:34 la 56:32, cf. pp. 126-127). Faptul concretiza minunat lucrarea stăruitoare a Sfîntului cu sine, după cum scrisese undeva, în Cărarea Împărăției, la pagina 194: Ne trebuie mai multă inimă în minte și mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna și inima, și mintea  (cf. p. 127).

Dintre cei salvați sufletește prin harismele Sfîntului Duh care se vădeau mereu prin Sfîntul Arsenie, cu siguranță Zamfira Constantinescu constituie cea mai strălucită exemplificare: din ființa obsedată de sinucidere care fusese a devenit o monahie destoinică. Îndelung și malițios comentata relație pur duhovnicească l-a urmărit întreaga viață, îndeosebi după interdicția de a mai sluji – a fost plata cerută de josnicia societății teribil afectate de mizeriile totalitarismului.

Multe mărturisiri ar mai fi de citat din capitolul menționat: luminarea prin furtună a drumului unor credincioși (Aspazia Oțel Petrescu), oprirea ploii pe durata predicii sale, sfătuitor providențial (ÎPS Daniil Stoenescu, mitropolitul Nicolae Mladin, pr. Ilie Moldovan, pr. Serafim Popescu, pr. Simion Todoran, pr. Nicolae Bordașiu, pr. Savian Bunescu, pr. Petru Moga, Valeriu Gafencu, Aspazia Oțel Petrescu, monahia Maria Suciu, monahia Arsenia Opriș, monahia Marina Lupou ș.a.), străvederea și înainte vederea (Dan Dumitru Lucinescu, Anica Opre, pr. Vasile Prescure, pr. Ilie Moldovan, pr. Crăciun Opre, pr. Răzvan Lucian Petcu, pr. Serafim Bădilă, pr. Romul Poparad, monahia Marta de la Hurezi, paznicul Dănilă Boianu de la Viforîta-Dealul, Vasilica Niculescu de la Drăgănescu, Aurelia Mihailovici ș.a.), tămăduitor (o paralitică de 16 ani, un orb, o bolnavă de cancer la ficat, îndrăciri etc.), deplasări minunate.

Cînd abordează dintre aceste harisme pe cea a deplasărilor minunate, Sergiu Ciocârlan nu menționează și pe cea care a cutremurat întregul regim carceral din epocă, despre care mărturisea și nepoata părintelui, Zoe Dăian, medic psiholog. Într-adevăr, în arhivele CNSAS cercetătoarea Carmen Ciornea găsise într-un dosar doar: În această perioadă, a murit Creştina, mama Părintelui (6 decembrie 1951) cauza: cancer. Părintele a mărturisit că a simţit momentul adormirii mamei sale. Ateismul declarat al funcționarilor regimului totalitar s-ar fi spulberat primejdios pentru statutul lor socio-profesional dacă s-ar fi consemnat și mărturiile celor care au participat la înmormîntare, după cum nepoata părintelui a povestit într-un interviu acordat agenţiei de presă AGERPRES: că mai mulţi oameni spun că l-au văzut la înmormîntarea mamei lui, care avusese loc la sute de kilometri distanţă faţă de locul închisorii. „A fost. L-am întrebat dacă a fost, cum a ajuns, iar el a confirmat că a fost. A spus: «Am fost. Cu ajutorul lui Dumnezeu!». Conducerea penitenciarului unde era reţinut a dat telefon la Poliţia din Hălmagiu care a confirmat că l-au văzut la înmormîntarea mamei, iar cînd unul dintre poliţişti a vrut să stea de vorbă cu el, s-a făcut nevăzut“, a mărturisit Zoe Dăian.[13] În mintea îngustată materialist-dialectic a cohortei torționarilor, anchetatorilor, informatorilor, securiștilor de atunci precum și a veselilor urmași ai acestora din zilele noastre asemenea fapte nu încap decît în neuronul „vrăjitorie“, căci toți acești ignoranți n-au catadicsit în toată viața lor nemernică măcar de a frunzări Patericul ori Viețile Sfinților care abundă în asemenea fapte suprafirești.

La fel de uimitoare pentru simțul comun e amintirea pr. Crăciun Opre: Eu eram la Canal […] cînd am aflat despre Părintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburător, o întîmplare povestită de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese închis pentru că făcea parte dintr-o asociație creștină a studenților și elevilor, ce promova cuvîntul lui Hristos și viața creștină. Povestea lui mi s-a încrustat ca o pecete în memorie și n-am uitat-o pînă în ziua de azi:

„M-au ridicat într-o noapte, la trei luni după ce pe unii dintre colegi îi arestaseră deja, iar alții apucaseră să fugă în munți, la partizani. Și întîmplarea[14] a făcut că m-au pus în aceeași celulă cu Părintele Arsenie Boca. Îl știam bine, cu mult dinainte, pentru că, pe atunci, noi, studenții de la Sibiu, mergeam des la Mănăstirea Sîmbăta (…) Și cînd m-am trezit într-o dimineață, numai ce îl văd pe Părintele cum se plimbă cu pași iuți prin celulă. Se ruga. Șoptea, neauzit, rugăciuni. Așa se făceau rugăciunile la pușcărie, pe tăcute, cu sufletul. Chiar în ziua aceea îmi venea și mie rîndul la anchetă și, cu puțin înainte de a fi scos de gardieni din celulă, Părintele Arsenie a rămas nemișcat ca o stană de piatră, lîngă ușă. Mi-a zîmbit, ocrotitor. Atît. Am trăit apoi cinci ore înfiorătoare de anchetă, iar cînd m-au băgat la loc, în celulă, Părintele Arsenie era în aceeași poziție în care îl lăsasem cînd am[15] plecat. Stană de piatră! După o vreme, a urmat judecata, la Tribunalul Militar. Pe masa judecătorului se aflau dosarele cu declarațiile noastre. Eram pierit! Aflasem că toți tovarășii mei declaraseră sub torturi și ce făcuseră, și ce nu făcuseră. Fuseseră bătuți sălbatic! Așa că urma să fiu condamnat pe măsură, la 25 de ani de pușcărie. Ei bine, atunci s-a întîmplat o minune! Judecătorul, cînd a început să-mi răsfoiască dosarul, nu a putut dezlipi două foi. Și nici nu  și-a dat seama de asta. Și în alea două foi erau acuzațiile cele mai grave la adresa mea. Și, uite-așa, am scăpat, pe o cale miraculoasă, cu numai doi ani și jumătate de pedeapsă. Sînt sigur că salvatorul meu fusese Părintele Boca și tăria rugăciunilor lui“ (pp. 109-110).

În Introducerea volumului, Sergiu Ciocârlan precizează pentru toți cei care cu aroganță și micime l-au judecat și-l judecă în continuare pe Sfîntul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop:

Sfîntul Apostol Pavel și Sfîntul Maxim Mărturisitorul au fost repere fundamentale în viețuirea monahală a Părintelui Arsenie. […] Nu-l putem înțelege astăzi pe Părintele Arsenie decît apropiindu-ne mai mult de acești doi uriași Sfinți ai Bisericii, care, în esență, arată prin înseși viețile lor cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, pentru a restaura firea omenească cea căzută. Spunea Părintele Arsenie, în duhul acestor Sfinți: „Mîntuitorul, omenește, a mers și merge înaintea noastră, făcîndu-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămîne decît uimiți de dragostea pentru înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul“ (citat din Cărarea Împărăției, p. 35 – cf. pp. 13-14).

Paralela o face scriitorul cu îndrăzneală în continuare: Asemenea Sfîntului Apostol Pavel, Părintele Arsenie nu a voit să calce porunca iubirii, indiferent de condițiile urgisite în care a viețuit. S-a arătat pe sine ca un al doilea Pavel, răbdînd ocărîrea, hulirea și prigonirea pînă la sfîrșit […] Sfîntului Maxim Mărturisitorul i s-au[16] tăiat limba și mîna dreaptă, fiind torturat și exilat în cîteva rînduri. Deși i s-a oferit de mai multe ori chiar scaunul de patriarh, Sfîntul Maxim nu a renunțat la opoziția sa față de monotelismul susținut de politica imperială. Tot astfel, Părintele Arsenie, așa cum mărturisesc mulți, a avut, pe întreaga durată a dictaturii comuniste, o atitudine demnă, ireproșabilă, păstrîndu-se curat de orice compromis. Cele patru arestări, surghiunul la Prisplop, apoi îndelungatul exil de trei decenii și definitiva marginalizare au constituit prilejuri în care Părintele și-a arătat desăvîrșita sa dragoste față de prigonitorii săi. Și Părintele ar fi putut obține o reabilitare cu condiția anumitor cedări. Însă el nu a renunțat niciodată la opoziția față de ceea ce conștiința sa monahală socotea a fi compromițător (pp. 15-16).

Personal, atras de „fenomenul Arsenie Boca – Sfîntul Ardealului“ manifestat minunat la mormîntul de la Prislop, însuflețit fiind de chemarea și de creștineștile intenții ale unor oameni care l-au cunoscut precum Dan Dumitru Lucinescu, am luat parte la cîteva dintre activitățile cultural-misionare ale fundației deja menționate (al cărei nume s-ar cuveni modificat, în urma canonizării din 2024). Dintre aceste acțiuni inspirate din viața Sfîntului Arsenie am salutat cu precădere implicarea membrilor și simpatizanților fundației care-i poartă numele în sprijinirea material-misionară a lucrării extraordinare săvîrșite de Părintele Nicolae Tănase la Valea Plopului și la Valea Screzii din județul Prahova. Socotesc, de asemenea, volumele datorate Sfîntului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop Cuvinte vii, Cărarea Împărăției, Scrieri inedite și Practica vieții monahale cărți de căpătîi ale Ortodoxiei.

În privința activității artistice a Sfîntului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, am întreprins prin 2015 un pelerinaj particular la Biserica Drăgănescu unde am avut, pe lîngă trăirile de simplu mirean privitor al remarcabilei și întrutotul revelatoriei picturi, și plăcuta surpriză de a afla două dvd-uri realizate de către S.C. ALCAS CONT IMPEX S.R.L. cu binecuvîntarea P.S. dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, intitulat 28 noiembrie 2009 Pomenirea P. Cuv. Pr. Arsenie Boca.

Ca orice bucureștean, am admirat și eu icoana Maicii Domnului cu Iisus în zeghe din Biserica Sfîntul Elefterie – mărturie a trăirii îndurerate a autorului (ce era ajutor pe la sfîrșitul anilor ᾽50 al pictorului Vasile Rudeanu) alături de Sfinții și Mărturisitorii din închisorile comuniste.  

În 2023 mi-am procurat de la Mînăstirea Sîmbăta o reproducere după o splendidă lucrare aflată în muzeul Sfîntului lăcaș destinată de Sfîntul pictor ca antimis, pe care cititorii o pot admira în mica suită de fotografii însoțitoare ale articolului meu.

Mulțumind Proniei pentru noul prilej de a scrie despre Sfîntul Ardealului, subscriu opiniei avizate a excelent docmentatului și fără îndoială de Sus inspiratului Sergiu Ciocârlan: Părintele Arsenie [din 2024 canonizat drept Sfîntul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop] a fost un atlet al lui Hristos, un monah de o uluitoare înălțime duhovnicească, ajuns la treptele cele de sus ale desăvîrșirii printr-o aspră și bărbătească nevoință împotriva patimilor și prin iubirea față de chinuitorii săi (p. 16).

Se știe că la Catedrala Patriarhală marți, 4 făurar 2025, s-au oficiat Sfînta Liturghie și proclamarea publică a canonizării celor șaisprezece sfinți duhovnici și mărturisitori români din secolul al XX-lea, între care și a Sfîntului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop. În timp ce-mi finalizam textul mi-a parvinit în chip oportun o însemnare subiectivă reportericească pe marginea memorabilului moment: Poate că cea mai impresionantă dovadă a Sfințeniei a fost cea a Sfîntului Arsenie Boca a cărui icoană a strălucit ca soarele în timpul transmisiei în direct a evenimentului, atunci cînd preoții au ieșit cu icoana Sfîntului în fața Catedralei. Menționăm, după cum se poate vedea în clipul original la minutul 3:20:48, că cerul era înnourat iar umbrele erau difuze (vedeți la persoanele din cadru) semn că soarele nu strălucea puternic. Dincolo de asta, menționăm că transmisia era în direct cu mai multe camere și deci este miraculos cum icoana a fost orientată exact către camera care era camera principală în acel moment astfel încît să vadă toată țara acest semn al Sfințeniei Sfîntului Arsenie Boca. [17]

Ca încheiere potrivită a articolului de față se cuvine a reda închinîndu-ne cu evlavie Troparul Sfîntului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop:

Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, mărturisitorul dreptei credințe, povățuitor înțelept al credincioșilor pe cărarea împărăției și de minuni făcătorule cel ce în vremuri grele ai strălucit, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mîntuiască sufletele noastre.

București, 10 făurar 2025

 

Anexă

ATITUDINI – Mănăstirea Paltin

Sf. Arsenie Boca știa dinainte data morții sale | Pr. Crăciun. De Redactor pe 1 februarie

Ascultați o altă mărturie importantă, din partea unui distins preot, mărturisitor în temnițele comuniste, Părintele Crăciun Opre, despre darul înainte-vederii și sfințenia Părintelui Arsenie Boca. SF. ARSENIE BOCA ȘTIA DINAINTE DATA MORȚII SALE | PR. CRĂCIUN

Întîlnirea cu Pr. Arsenie Boca

În 1958, după ieșirea din pușcărie, m-am dus la Mănăstirea Prislop, într-o sîmbătă de Florii, împreună cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care îl cunoștea din Vața de Sus, satul natal al părintelui Arsenie Boca. Deși ne-a văzut și știa că îl căutăm, n-a vorbit cu noi nici sîmbătă, nici duminică, pentru că tot timpul, în urma lui, roiau cel puțin trei securiști, pîndindu-l ce vorbește și ce predică.

Luni, însă, cînd ceilalți credincioși au plecat, noi ne-am găsit dinadins de lucru, la tăiat de lemne și părintele Arsenie ne-a chemat în biserică și am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus să nu mă călugăresc, iar celuilalt i-a spus: „Tu nu te însori!“. Și într-adevăr, a ajuns călugăr la Mănăstirea Lainici. Părintele îți citea viața ca-n palmă. Dobîndise o putere atît de mare prin rugăciune, încît străbătea cu privirea și mintea pînă în cele mai adînci tainițe sufletești.

Părintele Arsenie își sculptase data morții pe cruce

Cu vremea, devenisem destul de apropiați, mai ales că soția mea îl cunoștea și ea, încă din tinerețe. Cu un an înainte de a muri, de pildă, părintele Arsenie m-a chemat la Prislop, împreună cu preoteasa mea, ca să schimbăm pe îndelete o vorbă. Atunci, am văzut și eu cu ochii mei, crucea de lemn pe care părintele pusese să i se cioplească data morții, cu șase luni înainte de a muri. Știuse exact cînd va merge la Domnul, iar cînd a murit, copiii mei s-au numărat printre cei care i-au săpat groapa.

La Cinciș, părintele Arsenie venea după 1958, cînd se reînființase Mănăstirea Prislop care nu-i așa departe de noi. Era cu trei ani înainte de a se face lacul de acumulare pe rîul Cerna, cînd nu bănuia încă nimeni că biserica satului va fi înghițită de ape. Biserica aceea era un monument istoric extraordinar de valoros. Fusese înălțată la 1459, pe vremea lui Ioan Corvin. Ei, bine, părintele Arsenie a știut cu mult înainte ce se va întîmpla.

Profeția de la Cinciș

Urcînd el pe dealurile Cincișului, cu soția mea și alte credincioase, se oprește brusc în fața bisericii din Cinciș. Întinde bîta pe care o ținea pe un umăr și zice: „Pînă aici va fi apa peste zona asta!“ „Cum, părinte, vom muri toți?“, l-au întrebat credincioasele. „Nu moare nimeni. Biserica moare“, a zis părintele.

După ce biserica a fost înghițită de ape, părintele Arsenie Boca a continuat să vină la Cinciș și ne-a poruncit: „Voi să faceți un muzeu unde să se păstreze frescele care s-au evacuat din biserică! Sînt de neprețuit!“ Și ne-a mai zis părintele că atunci cînd facem muzeul, să aibă și un etaj, unde să fie chilii pentru călugări. „O mănăstire mică, însă care să respecte cu strictețe rînduiala Bisericii noastre ortodoxe. Încît să mai ridice satul și ținutul acesta, sărăcit în ideal și credință”. Și cum a zis părintele, așa s-a întîmplat!

(Mai multe mărturii și argumente aflați în Nr 88 al Revistei Atitudini)

Notă: Mulțumesc responsabililor de la Mînăstirea Paltin pentru acest articol primit prin e-mail. Am îndreptat ortografia, punctuația și micile erori stilistice. (Mihai Floarea).

 

Imagini conexe

NOTE:

[1] În text eronat „erau“ (v. p. 247).

[2] Am eliminat de aici virgula pe care o consider inutilă (idem).

[3] Am înlocuit aici sintagma nepotrivită stilistic în jur de fiindcă blancul nu mi se pare a salva conotația clar injurioasă a cuvintelor subliniate…

[4] Lor li se datorează puținătatea erorilor tehnoredacționale (cu puțin peste zece) și de limbă (circa treizeci). Spre a nu încărca textul critic de față, în afara celor deja semnalate în notele precedente, voi menționa și altele cînd va fi cazul tot sub forma aceasta, fiind gata să pun la dispoziția autorului toate observațiile mele filologice în eventualitatea unei reeditări a cărții.

[5] Printre cei mai vocali și neobosit e ciudatul Matei Vulcănescu, despre care aflu că Parohia Ortodoxă Liverpool „l-a depus din treapta preoțească la statut de laic“ (cf. prnStosdoee64ai50ichateit29 277ggmudrm 3fb67591829afe0at9306 ). Pentru luminarea minții și a inimii lui am înălțat de curînd o rugăciune Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și chiar Sfîntului de la Prislop pe care încă-l prigonește, prelungind anacronic atitudinea oficialităților dinainte de 1989!

[6] Tipărit eronat cu literă mică!

[7] Idem!

[8] Idem!

[9] Idem!

[10] Idem!

[11] Idem!

[12] În text, eronat „scade“.

[13] Cf. https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/intrebarea-care-a-innebunit-securitatea-a-fost-1796220.html#google_vignette

[14] Desigur, n-a fost vorba despre o întîmplare, ci de o împrejurare proniatoare!

[15] În text, dintr-o eroare, „a plecat“.

[16] În text, eronat, „s-a“.

[17] https://www.chilieathonita.ro/2025/02/05/semn-minunat-al-sf-arsenie-boca-la-canonizarea-sa-si-alte-detalii/

[1] V. Cărarea Împărăției, p. 194.