Sfîntul Cuvios Pafnutie

Celebrat odată cu mult mai bine cunoscuta Sfîntă Cuvioasă Teodora de la Sihla,  Sfîntul Cuvios Pafnutie se află încă-n umbră pentru majoritatea creştinilor, deşi au trecut trei ani de la decizia Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a-l canoniza.

Mărturisesc a mă fi aflat pînă de curînd în aceeaşi impardonabilă ignoranţă, întrucît numele ales de sinodali în baza tunderii sale în monahism spre sfîrşitul vieţii (a trecut la Domnul la şaptezeci şi şase de ani, în 1735), nu-mi spunea nimic. Anul acesta contorsionat de criză m-a făcut să zăbovesc ceva mai mult asupra Vieţilor Sfinţilor şi asupra calendarului ortodox (iată unul dintre avantajele nenorocirii globale abătute, cu voia Domnului, asupră-ne!). Aşa am realizat asocierea acestui nume cu antroponimul Pîrvu / Pîrvul / Pârvu Mutu, zugravul celebru în toată România, printre realizările lui numărîndu-se şi acelea din Biserica Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur – din localitatea Filipeştii de Pădure, sfînt lăcaş supranumit „Voroneţul Munteniei“ tocmai datorită conservării remarcabile a picturilor.

Omul s-a născut la 12 brumărel 1659, ca fiu al preotului Ioan Pîrvescu (1623-1702) din mahalaua Vişoiului a oraşului Cîmpulung Muscel, hirotonit în Mitropolia Tîrgoviştei, după cum s-a descoperit într-un manuscris lăsat de acesta: 1659, 12 oct. s-a născut fiul mieu sîmbată spre duminecă, de pe naşi mieu jupîn Pîrvu Aninoşanu numindu-l cu numele său Pîrvu.[1] Avea, spun unii cercetători ai biografiei sale, un defect înnăscut în articularea cuvintelor. S-ar părea însă că Sfîntul nu vorbea înadins, legămîntul tăcerii fiind, de altfel, una dintre formele curente de manifestare ale aleşilor lui Dumnezeu. O lumină de accedere raţională la această ciudăţenie o datorăm Patriarhului Daniel care a anunţat canonizarea la 22 florar 2017 cu ocazia Congresului Internaţional de Teologie, precizînd în finalul festivităţii de deschidere:  i s-a zis „Mutul“ nu pentru că era mut, ci pentru că picta numai în stare de rugăciune a minţii sau a inimii şi, dacă se întîmpla să vorbească, oprea lucrarea pînă în ziua următoare. El a fost în atenţia noastră pentru canonizare nu doar pentru că era un mare artist, ci în primul rînd pentru că era un rugător[2].Un argument lingvistic în favoarea acestei afirmaţii ar fi acela că în graiul muntean există lexeme destule care desemnează diferite probleme ale rostirii, porecla atribuită nefiind însă, de pildă, gîngavul, pelticul, sîsîitul, bîlbîitul ş.a. ci Mutu, care o cred semnificativă pentru omul chemat la devenirea întru fiinţă[3], atestată fiind şi paremiologic („tace, tace, dar le face“; „tăcerea e de aur“ etc.).

Artistul de excepţie care a fost Pîrvu Mutu-zugravul[4] s-a format mai întîi sub îndrumarea preotului Evghenie, zugrav la Mînăstirea Negru Vodă din Cîmpulung Muscel. Cînd tatăl său i-l dase-n grijă, fiind singurul rămas în viaţă dintre cei şase copii pe care-i avusese, băiatul împlinise şase ani şi deja îi murise mama. Talentul copilului i-a uimit pe călugări şi îndeosebi pe primul său dascăl în meşteşugul „zugrăvirii“, aşa încît, sfătuindu-se cu tatăl şi cu naşul lui, clucerul Tudoran Vlădescu[5], au hotărît să-l trimită spre învăţătură mai înaltă la un zugrav rus din Bucovina, unde a rămas pînă prin 1677, cînd, întorcîndu-se, îşi începe cariera glorioasă.

Este epoca de mare înflorire culturală şi economică a Ţării Româneşti sub domnia excepţionalului domnitor, Sfîntul Constantin Brâncoveanu. Aşa se explică numeroasele construcţii de lăcaşuri de cult creştin ortodox înscrise în palmaresul tînărului zugrav: Mînăstirea Negru Vodă (al treilea rînd de frescă; pierdută la cutremurul din 1802); Biserica Mînăstirii Cotroceni (primul rînd de frescă, la dorinţa lui Şerban Cantacuzino. A fost demolată sub regimul comunist); Biserica Mînăstirii Aninoasa, zidită pe la 1677-1678 (transformările suferite de clădire în 1724, cu refacerea picturii din 1743 de către grupul de pictori Dima, Mihai şi Badea au menajat îndeajuns pentru a putea fi recunoscută mîna lui Pîrvu Mutu-zugravul, îndeosebi în tabloul votiv înfăţişîndu-l pe binefăcătorul său naş, clucerul Tudoran Vlădescu, ctitorul lăcaşului, împreună cu soţia, înconjuraţi de cei unsprezece copii); Biserica din Filipeştii de Tîrg; Biserica din Filipeştii de Pădure; Biserica din Călineşti; Biserica din Măgureni, ctitorită în 1671 (pictura realizată în 1694 se păstrează); Biserica Mînăstirii Lespezi, din satul Posada, judeţul Prahova (idem). Mînăstirea Mărgineni, Prahova (al doilea rînd de frescă, lucrare din 1687, din care nu s-a mai păstrat nimic); Biserica Adormirea Maicii Domnului a Mînăstirii Poiana, ctitorită de Toma Cantacuzino (circa 1690 – de asemenea pierdută); Biserica Mînăstirii Sinaia (din 1695); Biserica Adormirea Maicii Domnului a mînăstirii din Rîmnicu Sărat (din 1691); Mînăstirea Trisfetitele (Colţea) din Bucureşti (circa 1700; frescele s-au pierdut); Mînăstirea Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti (lucrare terminată în 29 cireşar 1707).[6]

O uşurare a muncii biografilor a venit datorită însemnărilor recuperate de la meşterul zugrav. Astfel, la căsătoria lui cu jupîneasa Tudora (în gerar 1700), el notează ce zugrăvise pînă atunci: 1) Mănăstirea lui Negru V. Cîmpulung a 3 oară; 2) M. Cotroceni a lui Şerban V. Contacuzino întîi; 3) M. a naşului Aninoasa; 4) M. Mărgineni a doua oară; 5) M. Poiana a jupînului Toma Cantacuzino; 6) M. Lespezile a Pîrvului Cantacuzino; 7) M. Sinaia a Spătarului Mihai Cantacuzino; 8) M. Rîmnicul Sărat, idem; 9) M. Trisfetitele (Colţea), idem; 10) M. Sf. Gheorghe Nou a lui Constantin Voievod Brâncoveanu; 4. biserici: Filipeşti de Tîrg, idem de Pădure; Călineşti a 2-a; Măgureni. Icoane în multe biserici.[7]

După căsătoria cu jupîneasa Tudora (împreună vor avea doi fii: Pîrvu şi Gheorghe), Pîrvu Mutu-zugravul va împodobi alte sfinte lăcaşuri şi va picta icoane.

Nobleţea îndeletnicirii acestui incontestabil maestru al artei decorative murale bisericeşti s-a concretizat şi didactic – calitate rară la artiştii tuturor timpurilor, căci presupune un cumul de alte harisme fără de care pedagogia devine doar o vorbă-n vînt. E îndreptăţită presupunerea că Pîrvu Mutu-zugravul dispunea de răbdare, tact, generozitate, jertfelnicie. La acestea, adăugîndu-se darul rugăciunii, care devenea continuă în timpul lucrului, dragostea şi dreapta credinţă, canonizarea despre care deja am amintit este deasupra oricăror speculaţii raţionale (aşa cum s-au tot făcut, în privinţa altor decizii similare).

Numărul ucenicilor sfîntului-zugrav nu ne este cunoscut, dar dintre aceştia vor urca spre treptele desăvîrşirii, precum maestrul lor, Radu, Marin, Andrei, Stan, Neagoe şi Nicolae. De bună seamă, practica fiind dintotdeauna în pedagogie cea mai sigură metodă de învăţare-evaluare, aceşti elevi l-au însoţit la multe dintre realizările pe care le-am enumerat parţial. Se ştie sigur, de pildă, că Radu l-a ajutat să zugrăvească, aşa cum deja am precizat, Biserica din Bordeşti, Focşani. Îndrăznesc aserţiunea că ar putea fi chiar înfăţişat alături de magistru în ceea ce au numit cunoscătorii cel mai reuşit autoportret al lui Pîrvu Mutu […] decupat mai apoi şi aşezat în Muzeul de Artă Naţională din Bucureşti[1]. Lucrarea a fost descoperită în ambrasura uşii, maestrul avînd braţul drept înălţat şi ţinînd ferm cu mîna penelul, iar în stînga, ocrotind parcă la piept, o scoică – la vechii  zugravi aceasta fiind echivalentul paletei actuale. Ucenicul îl secondează, gata să-i vină în ajutor cu o unealtă tipică. Feţei mature, cu mustăţi lungi, cu linia gurii hotărît conturate, sugerînd o încordată rugă (a i se observa şi ochii înălţaţi) a zugravului deplin format îi corespunde un chip juvenil, ascultător, numai ochi şi urechi. E o tăcere înălţătoare în acest duet activ, realizat în tonuri stinse de roşu-albastru pe un fond gălbui, învăluit într-un tainic legămînt, care mi se pare o mărturie pilduitoare peste vremuri a relaţiei maestru-discipol…

Cu Marin, Andrei, Stan, Neagoe şi Nicolae va lucra la Filipeştii de Pădure, iar unora dintre învăţăceii săi le va încredinţa în 1725-1726 zugrăvirea Bisericii Negustorilor din Bucureşti – adevărată lucrare de diplomă, cum am zice astăzi.

Trecerea la cele veşnice a soţiei, Tudora, în 1718 îl va determina pe bărbatul trecut de cincizeci de ani să se dedice şi mai mult împlinirii duhovniceşti. Astfel, împreună cu fiii săi Pîrvu şi Gheorghe ajunge la Ierusalim spre închinare pe urmele Mîntuitorului, iar apoi, întors în ţară, hotărăşte să se retragă cu unul dintre fii la Mănăstirea Mărgineni, fiind tuns în monahism şi primind numele Pafnutie, aşa cum figurează în calendarul ortodox. Adormirea sa din 1735 îl va fi aşezat dinaintea Tronului Ceresc spre a da socoteală Stăpînului despre cheltuirea cu mare dobîndă a talanţilor încredinţaţi.

Ca iconar, Pîrvu Mutu-zugravu este și autorul icoanei Sfînta Treime, care se găsește în muzeul Mînăstirii Sinaia. Lui  Nicolae Iorga i se datorează aprecierea: Un mare pictor a lucrat aici şi va trebui ca opera lui, bine reprodusă, să se găsească în toate casele noastre[2]. Chiar dacă nu știu să se fi efectuat vreodată o competiție pentru a se lua în seamă aprecierea superlativă postată pe site-ul indicat în nota mea de subsol că aceasta ar fi cea mai frumoasă icoană din România,  ea este, cu siguranță, o capodoperă care mă obligă să o pun în paralel cu celebra lucrare similară datată în 1410 a lui Andrei Rubliov (circa 1360-1370 – circa 1427-1430), canonizat și el de Biserica Ortodoxă Rusă, a cărui viață a fost atît de tulburător imaginată cinematografic de Andrei Tarkowski. Visez la clipa cînd un regizor român se va apleca asupra vieții Sfîntului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul / Pîrvu Mutu-zugravul, abandonînd tentațiile abordării temelor „corect politice“ și degrabă înscrise pe afișele marilor festivaluri…

Pînă atunci, amintesc cititorilor articolul publicat în numărul 9 / 2016 în revista noastră Scurt istoric al ctitoriei brâncoveneşti Biserica Adormirea Maicii Domnului din urbea Râmnicului Sărat datorat pr. Bivolaru Gheorghe, în care este inserată, între altele, și semnătura lui Pîrvu Mutu-zugravul, pe care   mi-am permis a o relua în galeria de imagini a acestui articol[3].

Fiind unul dintre cei mai mari pictori bisericeşti ai românilor, cu siguranță inspirat de Duhul Sfînt în tot ce a creat, totodată pedagog de seamă pentru vremea lui, se cuvine a-l propune patron spiritual al Uniunii Artiştilor Plastici.

(București, 8-10 gustar 2020)

Notă: Alăturat, spre comparație cu icoana la care m-am referit în rîndurile mele, postez imaginea Icoanei Sfintei Treimi de Andrei Rubliov.

 

[1] Ibidem. Nota însoțitoare este: pictură murală a fresco, 105 x 104 cm, 1699, Inv. 1513. Galeria de Artă Veche Românească.

[2] Cf. https://www.facebook.com/Manastirea-Sinaia-955992631136285/?__tn__=kC-R&eid=ARD3Z5W57gg1Y688ttNBIdnHeRdOo6kBQlSsJAKVljFLwL6QFGa0fw7sexyKeEsKQXDnxsbEM17GRvDj&hc_ref=ARRwKoJ4T9fMVL8J9dGQpmCmbfXRAjbOVifu5jEma-2Us7thdR3Lz_wY9_9-eQU1q7c&fref=nf

[3] Cf. https://limbaromana.org/revista/scurt-istoric-al-ctitoriei-brancovenesti-biserica-adormirea-maicii-domnului-din-urbea-ramnicului-sarat/

[1] Cf. https://www.crestinortodox.ro/religie/pirvu-mutu-zugravul-69344.html

[2] Cf. https://basilica.ro/un-nou-sfant-roman-pictorul-parvu-mutu-va-fi-canonizat-in-iulie/

[3] Sintagma aparţine lui Constantin Noica. Oamenilor comuni filosoful le atribuia „devenirea întru devenire“.

[4] Am optat pentru această formă a desemnării mireanului devenit spre sfîrşitul vieţii călugăr şi apoi canonizat bazîndu-mă pe un înscris transliterat actual astfel: „Pîrvu Mutu zugravul, văleatul 7200“ (adică 1692). El a fost aflat împreună cu un autoportret pe peretele dinspre miazăzi al scării turnului din biserica localităţii Filipeştii de Pădure, ctitorită de Toma Cantacuzino şi de mama sa, Bălaşa, în 1688.

[5] Mare boier, ctitor de biserici, acesta apare zugrăvit de finul său în tabloul votiv păstrat pînă în zilele noastre al bisericii Mînăstirii Aninoasa, alături de soţia sa şi de cei unsprezece copii.

[6]Cf. https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/parvu-mutu-128111.html

[7] Cf. https://www.crestinortodox.ro/religie/pirvu-mutu-zugravul-69344.html

 

Galerie de imagini cu semnătura zugravului sfînt, cîteva dintre lucrările sale (mulțumiri speciale realizatorilor site-ului viatalatara.wordpress.com) și de la Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, articol publicat de Sorin Ionițe la 06.08.2017 pe basilica.ro cu ocazia slujbei arhierești de la Mînăstirea Robaia.