„A respecta”, adică: „a aprecia”, „a cinsti”, „a considera”, „a onora”, „a prețui”, „a stima”… „Respect”, adică „apreciere”, „cinste”, „cinstire”, „considerație”, „onoare”, „prețuire”, „stimă”, „condescendență”, „reverență”, „prețuială”, „seamă” sau „urbanism”. Formule ca „Respectele mele!”, „Vă salut cu respect!”, „Cu tot respectul” sunt extrem de rare în lumea contemporană. De cealaltă parte, „tutuiala” își extinde sfera de utilizare de la relațiile familiare („a tutui – a te adresa cuiva în mod familiar, ca unui prieten”) la orice tip de raport – prin extrapolare „tu” îl reprezintă pe celălalt, fie el părinte, dascăl, vecin, client, conducător al unui partid sau președinte al unui stat. Există, desigur, limbi în care această diferențiere (ce ține de ierarhizarea după anumite criterii a societății) nu se realizează. În limba noastră strămoșească, reverența se constituie drept valoare transmisă din generație în generație, oglindită și la nivelul exprimării.
Am crescut în spiritul respectului. În satul meu, părinților ne adresam cu „dumneata”, vecinilor le spuneam „tanti”, „nenea”, „lele” sau, dacă făceau parte din comunitatea maghiară, cu numele urmat de termen generic ce releva politețea („Roji-néni”, „Pista-bácsi”). Îi salutam pe toți cu „Săru’mâna”, mai rar, cu „Bună dimineața/ziua/seara”, care suna cam protocolar pentru relațiile stabilite între copii și adulți. Punțile acestea dintre oameni se conturau, în cei șapte ani de acasă, sub semnul esteticului („Așa e frumos”) și al balanței morale („Așa se cuvine!”). Singurul căruia îi spuneam „pe nume” era „Moșulică”. Așa îi spunea toată lumea! Moșulică era fratele bunicului, dar părea să fie bunicul tuturor copiilor – umplea căruța cu elevi și îi ducea până în capătul celălalt al satului. Ba mai mult, pe cei mai vrednici (ne întreba ce note am luat în ziua respectivă), îi lăsa „la cârmă”, cu biciul în mână. Nimeni nu urca în „mijlocul de transport” și nici nu cobora fără a spune „Mulțumim, moșulică! Săru’mâna!”. Plecam spre casă cu urări de tipul „Să fiți sănătoși, copii!”, „Doamne, ține-vă!”.
Schimbarea de paradigmă de astăzi implică o surprinzătoare (și, aș îndrăzni să spun, revoltătoare) egalizare a indivizilor, prin cultivarea unor relații pe orizontală: toți suntem la fel, toți trăim alături/ împreună într-o imensă ogradă. Nu contează vârsta, sexul, profesia, nivelul de educație, statutul. Nu are nicio importanță dacă ne cunoaștem sau nu. În mare parte, celălalt este „tu”, indiferent de context. De câte ori primesc notificare cu privire la trecerea în catalogul electronic a notelor copiilor mei, programul mă tutuiește fără drept de apel, printr-o formulă de contact situată în sfera amiciției: „Salut, Cristina Hanț! Elevul… a primit nota… la disciplina…”. Nici echipa Sodexo nu se situează departe de acest tip de raport: „Salut! Îți scriem cu vești bune!”. Parcă-parcă îi mai ierți intimizarea fără acord, atunci când îți urează „O zi bună!”. Serviciile de curierat manevrează cu abilitate imperativele la singular: „Verifică!”, „Confirmă!”, „Prezintă!”, „Accesează!”. Reclamele propun cu dezinvoltură asemenea raportări ale comercianților/ furnizorilor de servicii la beneficiar/ cumpărător. Îmi amintesc de panourile publicitare ale unui magazin binecunoscut („Noul TU trăiește altfel”, „Noul TU pune bunătate în bucate!”, „Noul TU trăiește fresh!”, „Tu cum economisești în 2023?” …) care parcă mă trăgeau de mânecă agresiv pentru a merge la cumpărături. Nici celelalte magazine nu fac excepție: „Meriți să fii surprins!”, „Suntem alături de tine…”, „Economisește și bucură-te…”, „Treci pe proaspăt!”„ „De ce să îți iei cafea de la noi?”, „Îți permiți ce e mai bun!”. Mass-media românească operează direct cu numele personalităților fără a le asocia vreun termen care să indice funcția sau statutul. Răsfoiesc câteva pagini ale televiziunilor pentru a citi știrile recente: „Ciolacu propune…”, „Ciucă își va da demisia…”, „Johannis a venit de la Sibiu cu elicopterul”, „Carmen Johannis a purtat bijuterii de peste 12.000 euro”, „Zelenski recunoaște pentru prima dată că…”.
Răsfoiesc (tot virtual) câteva publicații din urmă cu 100 de ani. Titlurile spun multe despre raportarea la celălalt: „Declarațiile d-lui Duca”, „D. maior Răutu, comisar regal la Chișinău, dezgustat și revoltat se retrage din armată”, „Maestrul Enescu în Statele Unite”, „D. dr. Lupu la rege”, „Discursul ministrului Angelescu”, , „D. general Averescu și chestia Argetoianu”, „Discursul d-lui Maniu și replicile d-sale date d-lor miniștri Sassu și Duca”. Reclamele din 1923 mizau pe respectarea receptorului prin modalitatea de adresare: „La cinematografele SELECT și APOLLO, colosal succes… N.B. Onor. Public este rugat a se grăbi să asiste la acest spectacol…”, „Purtați numai pingele Berson! Convingeți-vă singur ce plăcută e purtarea lor. Observați înainte de toate că talpa Berson e mai ieftină decât piele, deci este o economie parte pentru d-v. purtarea lor…”.
Goethe scria că „nu există un gest normal de politețe care să nu implice și o idee morală profundă”. Mă întreb ce îi lipsește unei societăți care șterge granițele dintre indivizi, propunând uniformizarea sub semnul lui „tu”… Adresarea de la egal la egal se generalizează pentru a arăta că suntem firești, spontani, apropiați, prietenoși. Suntem conectați. „Trasul de șireturi” – folosit ironic altădată cu scopul de a atrage atenția cuiva că a încălcat limitele bunului-simț, că s-a dovedit lipsit de politețe – a devenit loc comun. E cool. E la modă. De ce mă simt atunci stânjenită în cadrul acestei tutuieli generalizate????!!! Poate că, pentru mine, politețea rămâne semnul unei educații autentice, bazate pe principii și valori, care au ghidat multă vreme relațiile interumane.
