Și Chin și Amin

Un film pentru neuitarea noastră a reușit să ne dăruiască Toma Enache: Între Chin și Amin.

A pornit, împreună cu scenarista Elena Enache, de la o îmbrățișare peste ani, ca o paranteză inspirată de Atoateiertătorul Dumnezeu, dintre un fost torționar, Teodor Stănescu, ajuns monah la Mînăstirea Petru Vodă și victima sa, Tache Rodas.

Am copiat această imagine, ca punct de plecare și pentru articolul de față, gîndind-o ca pe o adevărată pildă de reconciliere națională, ce-ar fi trebuit să deschidă noua cale politică României scăpate printr-un scenariu hollywood-ian în finalul lui 1989 din ghearele regimului experimental instaurat cu tancurile „prietenului de la Răsărit“ de păpușarii lumii. N-a fost să fie: diavolul are încă prea mulți adepți în această parte a Europei…

Într-un interviu, regizorul mărturisea: Secvența aceea a fost scînteia care a aprins imaginația ca să facem un film despre asta. După aceea am citit și m-au impresionat foarte multe cărți pe care le-am citit despre subiect, scrise de supraviețuitorii „Experimentului Pitești”. Una dintre ele este cartea scrisă de Mihai Buracu, Tăblițele de la Ipșetip, Pitești scris invers… Sînt mai multe cărți și aș nedreptăți pe autori dacă pe unele le-aș menționa și pe altele nu, dar menționez totuși cîteva:  Crucea reeducării, În subterană cu Dumnezeu, Masacrarea studențimii române și multe alte, alte cărți. Am intrat adînc în subiect și apoi ne-am apucat să scriem scenariul, la care am colaborat foarte bine cu Elena Enache – ea este scenaristul principal și am făcut o poveste captivantă, inspirată din foarte multe lucruri reale ce s-au petrecut atunci.[1]

Am parcurs și eu memorialistica publicată după 1990, alcătuind pentru elevii mei de clasa a XII-a un manual despre „fenomenul Pitești“ și „literatura arestată“, sperînd că ei, reprezentanți ai tinerei generații, vor înțelege valoarea recunoașterii vinei, a iertării, pentru a alcătui o societate nouă, întemeiată pe creștinism. Din păcate, n-am reușit încă să generalizez experiența, forțe obscure izolîndu-mă și înăbușindu-mi avîntul.

Filmul Între Chin și Amin ar avea mult mai multe șanse de a deschide ferestre de acest fel către sufletele românilor (dar la vizionarea mea din 23 brumărel 2019 în sala 17 a cinematografului erau aproximativ doar zece spectatori, în timp ce marele mall AFI Cotroceni gemea la ora aceea a după amiezei de petrecăreți, cumpărători și gură-cască…).

Spre a pătrunde în miezul mesajului cinematografic lăudabil al lui Toma Enache, voi prelua un pasaj din cartea lui Nicolae Purcărea Urlă haita (București, Editura Fundația Sfinții Închisorilor, 2012):

Ne obliga Țurcanu să facem blasfemie și noi trebuia să executăm. Ne obliga. E greu de povestit. Noi trebuia să acceptăm toate blasfemiile. Pentru că ultima și cea mai grea încercare era dacă mai crezi sau nu în Dumnezeu […]

Nu rănile dureau, ci adîncurile noastre sufletești, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei. Credința era ultimul resort al rezistenței noastre sufletești. Cu o insistență diabolică eram întrebați: „Mai crezi în Dumnezeu?“ Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriați începeau iar bătăile și torturile. Erai făcut în fel și chip: idiot, nebun, bou prost… Toate epitetele înjositoare erau aruncate în capul tău. Cîte scîrboșenii, cîte abjecții, cîte insulte erau născocite! Tot ce pentru noi era sfînt, în mintea bolnavă a torționarilor devenea prilej de blasfemie. […]

Un preot a fost obligat să mănânce și să bea ceea ce făcuseră alții în gamelă, iar apoi să dea cu lingura și celorlalți și să-i șteargă la gură. Această ultimă scîrboșenie trebuia să zdrobească orice rezistență morală, să ducă fie la căderea noastră totală, fie la nebunie […] Au trecut și Paștile. Demascarea nu s-a terminat […] (Cf. pp. 96-97).

Simt că aceia dintre cititorii acestor rînduri n-au înțeles ce înseamnă „demascare“ în mărturisirea fostului deținut politic pe care am reprodus-o. Mă grăbesc să o definesc: termen inventat de torționari; atitudine de abandon spriritual, specifică „reeducării“ (alt cuvînt inventat) prin care orice i se cerea cuiva să spună ori să facă era acceptat și executat fără crîcnire, chiar în flagrantă opoziție cu adevărul, încălcîndu-i credința, profesia, valorile. O asemenea stare experimentează în film și Iancu Caraman, fratele protagonistului Tase Caraman: își bate sălbatic tovarășii de nenorocire întemnițați fără vină ca și el, exercițiu de supunere (el îl considera, în orbirea lui, de „supraviețuire“) culminînd cu maltratarea chiar și a fratelui său ca și cu a preotului din celula acestuia (căci îl influența să reziste „reeducării“, după cum observase Ciumău, comandantul închisorii care se angajase dinaintea mai marilor lui să aplice experimentul).

Din distribuția acestei reușite pelicule artistice de lung metraj pe tema „experimentului Pitești“ fac parte: Cezara Dafinescu, Victoria Cociaș, Constantin Cotimanis, Ion Dichiseanu, Petrică Moraru, Vali Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi, Csaba Ciugulitu, Kim Ciobanu, Laurențiu Stan, Dragoș Stoica, Mircea Taiss, Bogdan Sălceanu, Remus Stănescu, Teodora Calagiu Garofil, George Stanca (trecut la cele veșnice între timp).

Muzica și oglinda (sugerată prin imaginile răsturnate), ambele cu valoare de laitmotive, alături de credință, fac din protagonist un învingător. Din perspectiva lui Tase Caraman (Vali Popescu), aș afirma că filmul este, prin deznodămîntul fericit (deși la el conduce un scenariu cu nuanțe comercial-lacrimogene), o replică pămîntesc-artistică a victoriei sfinților încununați prin martiraj. Mesajul filmului este mărturisitor la nivel planetar: „reeducarea de la Pitești“ a eșuat, prevestind eșecul întregului sistem comunist conceput în laboratoarele „ocultei“ de păpușarii lumii pentru Europa de Est.

Desigur, deși credincioși, eroii sînt oameni obișnuiți, nu sfinți; cu patimi (dragostea consumată trupește, încă nepermis creștinește, înainte de cununie, dintre Tase și Lia), spaime (Iancu devine, pentru o vreme, torționar) și căderi (Tase îi declară preotului că nu mai poate rezista, simțind că Dumnezeu l-a părăsit; de aici tentativa lui de suicid). În aceste slăbiciuni stă trama verosimilă, la nivelul de înțelegere al omului comun, căruia i se adresează, de fapt, scenariul Elenei Enache secondată de Toma Enache. Fapta bună, milostenia contrastează (oarecum moralizator) cu atrocitățile profesionist regizate – de altfel, atingînd acest aspect, trebuie menționat că ne aflăm dinaintea unei echipe de profesioniști; uimitor e că și sunetul (veche carență a filmelor românești!) este ireproșabil în versiunea vizionării pe marele ecran. Tot pe contraste e concepută acțiunea: prezent – trecut, închisoare – libertate, tortură – evadare în reverie, mediu carceral grețos, insalubru – peisaje magnifice înflorate, urlete de durere – acorduri muzicale sublime etc. E o formă de respect față de spectatorii neavizați, de menajare a imaginației lor, fără a renunța la neorealismul pe alocuri cu tușe apăsat naturaliste. În interviul citat, regizorul mărturisea: cred că am reușit să păstrăm un echilibru, nici să zică ceilalți că „asta a fost la Pitești? Înseamnă că nu ați citit nimic“, dar nici să fie de nesuportat și să pleci din sală.

Muzica – revin la ea întrucît e un fel de coloană vertebrală a scenariului – poate fi considerată un modus vivendi al protagonistului, rațiunea de a fi a compozitorului școlit la Viena și întors printre ai lui dorind cu ardoare să compună o odă lui Dumnezeu. Aceasta ar fi cauza arestării lui de către reprezentanții regimului satanic. Muzica, așa cum e ea inspirat inserată în pasta imaginilor grație genialității a doi compozitori europeni ai secolului al XIX-lea – norvegianul Edvard Grieg și românul Ciprian Porumbescu – capătă, la un moment dat, uimitor-stupefiant, o replică negativă teribilă (mi-a fulgerat o clipă prin minte să scriu, pentru a mă face mai bine înțeles: antimuzică), satanică, dureros-insistentă auzului, pusă pe seama torționarului-șef, comandantul iadului carceral, Ciumău (nume evocînd fatala infecție care l-a inspirat cîndva și pe Albert Camus). Ea definește magistral sufletul acestui om decăzut iremediabil, după chipul și asemănarea tatălui minciunii bolșevice (felicitări sincere lui Constantin Cotimanis!). Văduvit de muzicianul cu har, contrabasul își lasă corzile în voia odiosului personaj posedat demonic, urlînd-gemînd-scrîșnind-frisonînd contorsionat-înfricoșător în ecoul tenebrelor închisorii un timp care mi s-a părut dureros dilatat. Sînt, după opinia mea, imagini vizual-auditive antologice, de adevărtă artă cinematografică.

Jocul contrastelor continuă. Prăbușirile protagonistului în umilințe, în torturi felurite și mai ales în pericolul deznădejdii sînt compensate salvator de rugăciuni, de strădania de a-și desăvîrși mental compoziția „Odă lui Dumnezeu“, de refugiul în reverii, de iubirea pentru Lia și, de la un timp, de flacăra inimii sale aprinse pentru fiica născută după arestare (vestea e primită de la Iancu, înștiințat la rîndul lui de sora lor, prinsă în preajma închisorii unde venise să afle vești de la ei, surprinzînd manevrele criminalior desfășurate noaptea, după regulile bolșevice bine deprinse – trec peste însăilările îngroșate dubios în aceste puncte ale scenariului).

În genere, verosimilitatea creației Între Chin și Amin rezultă și din faptul că filmările   s-au desfășurat în satul Corbu, din județul Constanța și la Închisoarea Jilava, Fortul 13.

Încă un merit important al filmului este punerea în surdină a apartenenței politice a deținuților, ceea ce sugerează că oricui i se puteau întîmpla nenorocirile aduse de ideologia bolșevică în România cu dezlegare de la centru… Etnic însă, numele eroului și cîteva rugăciuni ale lui Tase Caraman trimit la aromâni; se știe însă că rezistenți la „reeducare“ s-au dovedit realmente și românii ori evreii (în cazul celebrului Nicolae Steinhardt, de exemplu, închisoarea i-a prilejuit botezarea în ortodoxie, grație preotului Mina Dobzeu, după cum mărturisește în Jurnalul fericirii).

Schimbul telefonic de replici finale dintre Ciumău și o oarecare trăgătoare de sfori din înalta ierarhie politică neocomunistă sînt de o actualitate amețitor-sarcastică, vizînd duplicitatea, impostura și batjocura nemeritată de români: torționarii de odinioară se află tot la putere…

Holocaustul roșu – preiau aici sintagma foarte potrivită a lui Florin Mătrescu – are în acest reușit lung metraj artisic românesc o reprezentare veridică remarcabilă care merită continuată, după modelul evreiesc (există deja sute de filme pe tema suferințelor acestei nații, grație, de bună seamă, apartenenței etnice a pricepuților industriași americani de la Hollywood!). Curajos, Toma Enache se alătură tematic cineastului Șerban Marinescu, inspirat de romanul lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni, Luciei Hossu Longin, realizatoarea serialului Memorialul durerii și lui Nicolae Mărgineanu, regizorul neuitatelor filme Binecuvîntată fii, închisoare, Poarta Albă ș.a. Îi mulțumesc și-l felicit bucuros.

București, 24 brumărel 2019

[1] Cf. https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Toma-Enache-regizorul-filmului-%e2%80%9eIntre-Chin-si-Amin-Sfintenia-celor-care-au-patimit-in-inchisori-exista-si-va-fi-indiferent-cand-va-fi-recunoscuta-158072