Simpozionul Sat și stat – de la entitate spirituală la realitate politico-socială, ediția a VIII-a, Tîrgu-Jiu, 30 brumărel

Organizator: Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“

În anul omagial al satului românesc hotărît de Sinodul Bisericii Ordodoxe Române am fost desemnat ca reprezentant al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ (www.limbaromana.org) la această a opta ediție a simpozionului din orașul aflat sub protecția spirituală a lui Constantin Brâncuși. Cu această ocazie, mi-am notat cîteva dintre ideile vorbitorilor chiar pe carnețelul dăruit în mapa pregătită de organizatori[1], urmărind cu interes tema propusă: Sat și Stat – de la entitate spirituală, la realitate politico-socială. Inevitabil, în cele următoare destinate cititorilor revistei noastre se va fi strecurat subiectivismul.

În ziua următoare, am vizitat Muzeul de la Curtișoara, Schitul Crasna și casa artistei populare (modelaj în lut) Ana Lupu, din Bălănești. Gorjul (unde s-a născut mama mea – mai exact în satul Bulbuceni, aparținînd de comuna Poiana), mi-a devenit astfel și mai drag.

Revin la firul cronologic al întîlnirii culturale. Vicepreședintele Consiliului județean Gorj, Gheorghe Nichifor, în calitate de gazdă, ne-a urat zîmbind bun venit. Constatînd apoi cu amar că „satul tradițional românesc a devenit de multă vreme istorie“ și că disciplina Istorie este în prezent marginalizată în Școală, a menționat titlul cărții sale recente Voluntariatul în Gorj pînă la N. Ceaușescu, perioada vizată fiind 1948-1965.

Coordonatorul simpozionului, Albinel Firescu, a înmînat apoi diplome de excelență celor care au contribuit sau au luat parte la edițiile anterioare ale manifestării găzduite la Tîrgu-Jiu. Și revistei noastre i s-a acordat una; de aceea mulțumesc și pe această cale domnului director Dumitru Hortopan și lui Albinel Firescu, sperînd în continuarea colaborării.

Sesiunea de dimineață a fost moderată de Mihaela Albu

Din expunerile vorbitorilor: notițe de ascultător completate și dezvoltate subiectiv

Dr. Mihaela Albu, Nostalgia originilor: Vintilă Horia și locurile copilăriei.

Tematica, a început vorbitoarea, se încadrează în acea istorie care nu se învață la școală: a exilului românesc. Deși mulți ne-au făcut fală în țările unde au ajuns, printre ei numărîndu-se mari oameni de cultură ai lumii, ei rămîn necunoscuți. Printre aceștia Vintilă Horia (Caftangioglu Vintilă, n. 1915, Segarcea – d. 1992, Collado Villalba, Madrid), care după 1989 nu s-a mai întors în țară (explicabil, adaug eu, căci în 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: „s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român“. Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din: președinte: Al. Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului“, 2 învățători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat“, 1 grefier, 1 acuzator public și unul singur magistrat.[2]) a trăit mereu cu nostalgia copilăriei. În memorii, jurnale satul românesc este păstrat în permanență. Ca motto al însemnărilor prezentate de Mihaela Albu am reținut poetica frază: „O ramură de măr pe malul unui rîu românesc tremură către tine“. Poporul de poeți ne trimite la Eminescu. Vintilă Horia știa, printre altele, franceza și spaniola, dar zicea „româna e limba în care visez“. În românește și-a scris și literatura: romanele, poeziile, precum și memoriile. Printre localitățile românești evocate în scrierile sale sînt Segarcea, Albești, Chișinău, Bălțați, Rîmnicel – locuri unde a trăit. Figura țăranului de la Dunăre apare și-n romanul Dumnezeu S-a născut în exil. Avea opt luni la refugierea în Moldova, în Izvoare, județul Bacău. Apoi familia a ajuns în Albești și Rîmnicu Sărat – locuri descrise în scrierile sale. Conacul familiei Cristoveanu e spațiul mioritic din Albești din perioada 1922-1923. De lîngă Escorial cu Rîmnicul în gînd este cartea scrisă în colaborare cu Dan Anghelescu. Un personaj fascinant al scriitorului este Moș Maimăduc. Carnea amintirilor este și a sufletului. Memoriile depun mărturie despre ordinea socială și politică stricată de năvălitorii ruși. Țara din gînd, poeziile scrise numai în românește se regăsesc în Culorile tăcerii – antologie poetică. Fiica sa, Cristina, vorbește și scrie în românește – cf. Jurnal de copilărie, 1958.

Dan Anghelescu, Satul și dimensiunea identitară în literatura exilului românesc.

Ștefan Baciu (n. 29 brumărel 1918, Brașov – d. 6 gerar 1993, Honolulu, SUA). Ideea de locuire – omul e locuitor al pămîntului – implică ocrotirea (trăsătura fundamentală a locuirii, după Heidegger). Satul este locul, o esență specială. Dacă gîndim locul (spațiul) și relația omului cu el (locuirea), ea s-ar putea odihni în poezie (cf. Holderling). Satul e un spațiu de ocrotire a dimensiunii identitare a românismului. Lipsa de patrie a omului din veacul al XX-lea, cum observa O. Spengler, aparține semidocților, marxiștilor, avînd ca urmare exacerbarea culturii citadine și generarea cosmopolitismului, care va pulveriza ideea de patrie și imposibilitatea de a mai locui undeva. Literatura exilului este a celor jefuiți de patrie. Satul reprezintă o locuire în spirit. Lipsa de locuri afectează memoria, tradițiile, cultura pîndită de neantizarea totală. Limba română este o patrie, după cum spunea poetul. În exil s-a creat o lume nouă românească: ziare, biserici etc. Estetica „nonlocului“ amenință tradițiile cu dispariția. Se remarcă o incandescență mistică în literatura exilaților. Ștefan Baciu, ajuns în Honolulu, în Brazilia comentator politic, a fost apoi intelectual mare în America de Sud. De pildă în Psalm de supunere: Mi-ai dat, stăpîne, viața s-o trăiesc. / Nevrednic sînt de marea-Ți bunătate. / Trec anii toți se risipesc / În inima mustind singurătate. // Mai bine / Doamne de m-ai fi ținut / Să mă tîrăsc netrebnic salahor în ceruri / Să șterg de praf al îngerilor scut / Și Precistei să-i văd de giuvaeruri. // Seara scoteam pe boltă luna / Dimineața, / Ieșeam cu oile / Prea Bunătății / Tale / Și pruncilor le-aș fi adus dulceața / Și lui / Sîn Petru îi coseam sandale. // Dar poate ăsta-i rostul meu, / Stăpîne: / Să robotesc la oameni pe pămînt / Mereu s-aștept ziua de mîine / Ca pe o altă piatră de mormînt.[3] La Ștefan Baciu tăcerea murmură o rugăciune, morții tac, aerul amiroase a coarnă. Proza lui e un discurs despre o toamnă melancolică – imagine a satului românesc. El scrie pentru a-și salva fragilitatea ființei balada omului care n-a ajuns ce-ar fi vrut. Realul este ruptura de patrie, de propria identitate, depărtarea, „uitarea ființei“ cum formulează Heidegger, care nu anulează dimensiunea misticii, tetrada: pămîntul, locuitorii, cerul și dumnezeirea.

Camelia Zabava, Imaginea satului în scrierile lui C. S. Nicolaescu Plopșor. În absența autoarei (profesoară la Veliko Tîrnovo), lucrarea a fost prezentată de Mihaela Albu. O scurtă biografie a lui C. S. Nicolaescu Plopșor: a locuit într-un sat oltenesc; preocupat de arheologie, a călătorit mult și a notat din discuțiile cu bătrînii obiceiuri și tradiții precum armindeni, pițărăii (în Ajunul Crăciunului), prăjini (de 1 mai), gurbanele (praznic al rudarilor din Baia de Aramă și din alte zone din Mehedinți, preluat și de români) etc. A fost supranumit „un Creangă al Olteniei“ pentru eposul popular cules, pentru umorul țărănesc. A elaborat un Dicționar folcloristic, cu un Cuvîntar (glosar) cuprinzînd 220 de cuvinte regionale din Dolj, dovedindu-se un lexicograf veritabil. A publicat lucrări în revista „Suflet oltenesc“.

Rusalin Ișfănoni, Satele din Ținutul Pădurenilor și colectivizarea. Ne prezintă fotografii comentate. ♦ Pădurenii se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Păstoritul local asigura prin gunoiul de la oi, vite îngrășarea naturală a pămîntului, „gunoiet“ – cum se zice; metoda e simplă: trei nopți se lasă oile pe un loc, apoi se mută. ♦ În 2014 a văzut ultima arătură cu plugul tras de boi. ♦ Satul Cireșov mai are 70 de gospodării. Prin 2013 locuitorii mai purtau straie țărănești / populare. ♦ Există toponimicul La Copită, în relație cu legenda lui Alexandru Macedon, preluată din cartea populară Alexăndria, sau atribuită calului lui Gruia. ♦ Prin 2015 am fotografiat simbolul PCR – secera și ciocanul. ♦ În satul Leleșe e o carieră de dolomită și de marmură. Proprietarii C. Leu, boxerul, sau Videanu nici n-au trecut vreodată prin zonă. În perioada colectivizării, din pricina cotelor impuse, pădurenii au plantat pomi, pentru a nu mai da cotele. ♦ Apa este o problemă; se cară de la distanțe destul de mari – de regulă de către femei. Cînd ploua, se aduna în bazine: pentru spălat, pentru adăpatul vitelor ba chiar și al oamenilor. ♦ O casă din 1970, cu troiță – denumită local „rugă“ – ridicată pentru cei morți în război sau în mină. ♦ Un preot trebuie să parcurgă o cale timp de cinci ore dintr-o parte în alta a locurilor, pentru diferitele nevoi ale oamenilor. ♦ O nuntă, în 2013. Obiceiurile s-au păstrat. Durează trei zile, ritual după ritual, menite consacrării celor doi tineri. Zestrea fetei e expusă la vedere. ♦ Un alai de nuntă. Grupul femeilor deschide cortegiul. Familia are patru copii: doi în Spania, doi în Anglia. Se nasc în Occident. În sat au venit în schimb pakistanezi. ♦ Mocănița a circulat pînă în 1990. Se cărau dolomita și altele.

Despre colectivizarea zonei, cu întovărășirile și cotele, ne relatează cum a început îndoctrinarea sătenilor. Au văzut că nu reușesc să-i convingă, au decis: dacă nu se înscriu, cei angajați la mină vor fi dați afară. Odată – era copil, veșnic curios, de aceea știe bine – au venit cu un camion cu butoaie de bere, le-au rostogolit într-un loc mai larg, cu iarbă, au scos apoi grătare pentru preparat mici. Sătenii nu mai băuseră bere pînă atunci; unora nu le-a plăcut („are gust de pișat“ – ziceau aceia). După ce le-au dat gratis celor care au vrut să bea și să mănînce, i-au chemat la școală, într-o clasă, la ședință. Cînd au îneput să le vorbească despre colectivizare, cîte doi-trei, doi-trei au început să se scuze: ba treburi pe la grădină, pe la vite… Din 30-40 de oameni cîți se adunaseră, au mai rămas doi-trei inși săraci… După un timp, a venit primul secretar. De data asta, lucrurile au degenerat: s-au luat la bătaie. Au plecat cu mașina fără niciun rezultat. Pe malul rîului, mașina n-a mai putut înainta. Ca să nu se răstoarne, au cerut ajutor. Au venit cîțiva oameni, au încercat cu un lanț, s-a rupt și s-a răsturnat mașina. Cu mare greutate, au izbutit pînă la urmă să plece… Ș-au rămas satele pădurenilor necolectivizate…

Cornel Boteanu, Alexandru M. Popescu – personalitate reprezentativă pentru plaiul Cloșanilor. Se face biografia pe scurt a lui Alexandru M. Popescu[4]: plecat de la Baia de Aramă la liceul „Traian“ din Turnu Severin, devenind premiant, apoi ajunge în București, la liceul „Gheorghe Lazăr“, urmînd în fine, concomitent, Facultatea de Matematică și Teologie. Se preoțește în 1915, la Cozia și devine paroh la Biserica Sfinții Voievozi din satul Buseșci, din județul Mehedinți. Are familie, copii – „intrasem în grosul lumii și mă tăvăleam în nevoile ei“ – avea să noteze. Îi moare un copil. Se hotărăște să-și continue studiile la Paris, pentru cheltuieli arendîndu-și o moșie. Obține doctoratul în medicină. Nicolae Basarabescu din Costești, la 94 de ani, își amintea că lucrase pe moșia lui Alexandru M. Popescu: „era bogat și deștept“ – menționa nonagenarul. Pe atunci avea 15 ani, numărîndu-se printre cei o sută cincizeci de săpători angajați. Au primit colaci la Ispas… Adevărata viață petrecută în sacrificii și lipsuri reiese însă din însemnările preotului-matematician; astfel, el supraviețuiește, la un moment dat, trei zile cu cincizeci de bani, mîncînd brînză și praz… Ține o conferință la Liga Culturală Română în 1911, scrie cărți – de pildă „Omul și rostul lui în lume“ –, dezvoltînd idei despre „energia materială, vitală și psihică“, despre relația știință-religie, despre armonia socială, despre viața în lumină și adevăr. Crede că religia creștină va evolua, inventînd „teosidismul“. Ca medic, este uimitor că poate înființa la Balta, județul Mehedinți, un „sanatoriu științific“ denumit „Soarele Chiciora“… Pasionat, pe lîngă matematică și medicină, și de astronomie, preotul intră oficial în conflict cu omul de știință, episcolul Vartolomeu nedîndu-i aprobarea pentru sanatoriu… Mereu pe drumuri, sfîrșește tragic în 1943, din cauza unui viscol… Pe crucea sa există epitaful: „Pulbere de trei atomi / Pumn de praf ce arde-n sfeșnic / Licărești cîteva zile / Ca apoi să neguri veșnic“.

Nicoleta Constantin, Patrimoniul imaterial – de la tradiție la reglementare. Se referă la activitatea sa de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ (generalități).

Irinel Cănureci, Un vechi monument de arhitectură: Casa Poroineanu din Craiova. Vorbește despre legenda familiei Poroineanu (strădania legalizării unei căsnicii între copii din alte căsătorii etc.) și despre imobilul situat pe Drumul Gării – „gingaș model de arhitectură românească“, din păcate distrusă…

Somicu Cornel, Meșterul Antonie Mogoș – reper al arhitecturii și artei lemnului. O scurtă biografie: tatăl pîrcălabul Nicolae Mogoș din Ceauru, Gorj, mama Stanca, dar de fapt Păuna; rămîne orfan. Se căsătorește și-i moare soția la 40 de ani; recăsătorit, e cîntăreț bisericesc. Casa o construiește din 70 de copaci, în patru ani (terminată în 1878). Fotografiile grăitoare[5], între care și cele cu regele Carol al II-lea și cu regina Maria, sînt postate pe internet. Casa meșterului de la Muzeul Satului, Curtişoara, Gorj, cumpărată de către Arethia și Gh. Tătărescu în 1934, refăcută de arhitectul I. Trăjănescu după modelul casei meșterului gorjean o vom vedea mîine, conform programului. Ea a fost expusă la Muzeul Țăranului Român din București. Construcția a avut destinația de casă de oaspeți. Ulterior a fost demontată și în 2009 a ajuns la Muzeul de la Curtișoara. Tzigara Samurcaș, descoperitorul lui Antonie Mogoş, afirma că el exprima „arta curată, necorcită de înrîuriri străine“.

Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, Teza istoriografică de la sat la stat. Contrar adevărului promovat şi de revista noastră, susține romanitatea poporului nostru, după răsștiutele „argumente“ încă oficiale… Rețin doar cîteva idei valabile: Moșia era denumirea pămîntului stăpînit de comunitate. Popoarele migratoare pun la grele încercări satele, care totuși își continuă viața cu trăsăturile ei: colectivă, devălmașă și individă (sic!). Demografia: 9-11 locuitori pe kilometrul pătrat. Pămîntul mult mai întins necesita munca în comun, solidară, căci existau pericole din afara satului. Oamenii buni (apărători) și bătrîni (înțelepți, care la nevoie împărțeau dreptatea) constituiau temelia satelor. Pe cracii munților, prin ravenele județului Gorj s-a remarcat traiul sătesc „cel mai moșnenesc din România“ (sic). Boierii cu moșii de vatră, puternicii locurilor, au rămas pînă prin secolul al XVII-lea. Craiova și București au fost cele mai importante centre ale Țării Românești. Calitatea de teritoriu era stabilită de hotare, moșie, vecini. Obiceiuri precum strigarea peste sat. Satul a avut calitatea de construct politic și social asigurînd statornicia viețuirii.

Angelica Necșulea, Portretul unei meserii: moașa satului în epoca modernă în Oltenia. Moașa / baba satului pricepută la descîntece și în medicina empirică, știa că există un anume timp pentru procreație (nu în posturi). I se atribuia puterea de a alunga strigoii sau de a comunica cu morții. Cei născuți cu handicap reflectau păcatele mamei. Copiii din flori nu erau acceptați în sat. Copilul prelua imoralitatea mamei. Se recurgea la infanticid. Ascunderea pruncului ucis, aruncarea la animale, îngroparea pentru a atrage fecunditatea. Statul și Biserica refuzau aceste practici. În 1830 Institutul sătenilor înființat în scopul înlăturării practicilor de acest fel n-a avut succes. Ascunderea copilului mort după ușă (cf. Ghinoiu – a se vedea tinda, soba). Sterilitatea era văzută ca handicap. Moașa practica ritualurile, le îndrepta spre Biserică. Sătenii țineau posturile. Bolile le tratau cu leacuri: în Vîlcea zeamă de trandafir alb, liliac alb; incantații pentru a păstra sarcina, interdicții (femeile însărcinate nu puteau tăia păsări, le era interzis să mănînce cu polonicul ca pruncul să nu aibe gura mare), femeile căsătorite să nu mănînce fructe îngemănate, să nu nască gemeni. Constantin Caracaș: moașele să fie recunoscute prin studii – 1842. Moașa ar fi trebuit să primească 100 de lei salariu de la stat etc. După 1848, revoluția, a zădărnicit inițiativele de acest fel. Moașa a rămas în lumea rurală baba satului. Acum există facultate de moașe…

Gerard Călin, Două case din Paloș, Brașov, salvate de la distrugere. Una adusă la muzeul din Bran – o casă cu cîrciumă din zona Brașov. Descoperirea unui paloș aparținînd unui membru al unui ordin călugăresc [ori cavaleresc?] pînă prin 1526 a dat numele satului Paloș. Pe la 1882 exista o biserică de zid, ocupația locuitorilor era zootehnia. După 1890 au început să emigreze în America, să lucreze, să adune bani și să se întoarcă, să facă locuințe ca ale sașilor. După întoarcere, arborau steagul american. Se vorbea limba americană în cîrciumă. Cîte un bărbat din familie pleca în America. În 2005 satul mai avea două sute de locuitori. Optzeci erau romi. Toți copiii din sat sînt acum romi. Există 808 hectare în proprietatea fermierilor – chiar primarul este unul dintre ei. Mulți au vîndut pămîntul. La 1848 au fost date loturi revoluționarilor. Gheorghe Cernea, folclorist din zona Tîrnavelor, deține asemenea informații. În 1918 satul a delegat reprezentanți la Alba Iulia. Gheorghe Cernea, fost țărănist, a fost arestat în 1955. Casa cu cîrciumă a aparținut familiei Sascu. În 2020 se va organiza o expoziție memorială. Cantina Golescu deținută de fata lui Iordache Golescu.

Costin Scurtu, Dr. Ion Răducanu – susținătorul cooperativelor în România interbelică (punctuația și ortografia îmi aparțin!). Școlit în Franța, ofițer participant la campania din Bulgaria, ministru al Muncii, cooperației și ocrotirii sociale în 1930, Ion Răducanu a fost îndepărtat din guvernul legionar, apoi a fost întemnițat la Sighet și eliberat în 1964 stingîndu-se în anonimat – (concluzia îmi aparține: încă un om de valoare care ar fi putut contribui la progresul societății, dar a fost jertfit pe altarul ideologic al secolului al XX-lea).

Adrian Lupaș citește dintr-un roman al lui Ioan Misir dedicat bătăliilor de la Doaga, Mărășești și Oituz…

După masa de prînz, a urmat a doua sesiune de comunicări.

Dumitru Gălățan Jieț, Cine sînt momîrlanii? O comunitate a Văii Jiului „de vatră“, proveniă din dacii locului rămași după plecarea romanilor. Organizați în obști / sate, cu sfatul bătrînilor, întotdeauna cu număr impar, nepărtinitori, pînă pe la 1700. O libertate a locuitorilor, crescători de animale, fără frică, puternici. Familiile erau constituite din peste douăzeci de membri: bunici, strănepoți etc., fiecare cu sarcini multiple. Jienii, vechi locuitori ai Văii Jiului cunosc un nou mod de trai: în 1840 începe exploatarea cărbunelui devenind muncitori în mină. Așa au apărut momîrlanii / barabe. Petru Buha a mărturisit că pe vremea italienilor aduși să lucreze pentru pregătirea locurilor de exploatare le-au zis că seamănă cu marmolanii de pe la ei, îmbrăcați cu vechile straie țărănești, bărădești, în alb cu negru. Din crescători de animale, unii au devenit mineri. Portul li s-a schimbat în salopete. Dicționarul explicativ nu menționează denumirea momîrlan. Unele scriu că e peiorativă, de la mîrlan. Personal am făcut demersuri la Academie. Sala mi-a zis: „atît se cunoștea în 1968“. Am scris monografia despre momîrlani, am explicat că ei se consideră urmași ai dacilor liberi, că făceau transhumanță. Statuile de la Roma îi înfățișează demni; ținuta cu pileus era a nobililor (tarabostes) și a celor cu capetele descoperite pileații (cu părul vîlvoi). Momîrlanii nu poartă capetele descoperite decît la masă și cînd intră în Biserică. La poză, zic și azi: „stai să mă tocmesc“ și iau exact postura statuilor dacilor din Roma! Sala mi-a zis că la viitoarea ediție a dicționarului se va corecta… Am scris douăzeci și opt de cărți despre ei pînă în 2019…

Janeta Ciocan, Troițe și cruci în nordul Transilvaniei. Ne arată fotografii și comentează: Troița se pierde în prezent, căci nu se mai știe rolul ei. Există o lucrare importantă în domeniu: Troițe românești, de I. Oprișan. Pe mai toate obiectele țărănești figurează crucea. Meșterul de case avea semnătura săpată la grindă. Troițele nu aveau scop artistic. Troița înlocuiește copacul ancestral unde veneau bătrînii care se sfătuiau asupra problemelor comunității. Ea apăra cimitirul, biserica, satul; apărea la intrarea-ieșirea din sat, la hotar. Mai cu seamă, apăra vatra satului și pe locuitori. Crucea este o graniță, apare și pe porți, alungînd spiritele rele, și pe pragul casei, alungînd spiridușii cu rele intenții. Pe hotarul satului nu se făceau tranzacții. Fîntînile erau și ele străjuite de troițe, căci făceau legătura cu subteranul de unde veneau izvoarele. (Apa a fost a tuturor pe planetă. Cum e posibil să se vîndă apă astăzi?). Cele mai vechi troițe sînt din secolul al XVII-lea în nordul Transilvaniei, cu influență reformată. Între fotografiile prezentate aici cea mai veche e din secolul al XVIII-lea, găsită în șanț. Am găsit și altele, dar nu am putut să le cumpărăm pentru muzeu. Explicația: lemnul sau piatra sfințit(ă) nu se pot transfera; să „moară“ pe locul unde au fost sfințite. Troițele stricate, prăbușite nu se ridicau de jos, se lăsau acolo… Din satul Giulești ar fi plecat Dragoș… După 1918 au fost înălțate troițe dedicate eroilor… Crucile de mormînt – la fel: nu vor să le dea pentru muzeu. Sufletele noastre la judecata finală se vor lega de crucea de la mormînt; ele trebuie să se găsească să fie prezentate la judecată. E cutuma pămîntului… La Săpînța e kitsch. Dacă ar vedea inițiatorul, Stan Toader Pătraș!… Crucile nu erau pictate – românul nu picta lemnul… Mediatizat kitschul de la Săpînța, acum li se pare normal… Crucile solare, înscrise în cerc ar proveni de la celți. Și crucile de la Ierusalim sînt asemănătoare… Cînd trec pe la cimitir, cel mai mult mă impresionează înscrisul simplu: „Aici odihnesc Mihai și Sabina“… Crucile pictate pot fi interpretate ca influențe de la iconari… Crucile de jurămînt erau răspîndite, acum sînt pe cale de dispariție în Aninoasa, către lunca Gilortului… Erau ridicate pentru toți cei care au făcut pact cu Aghiuță în timpul vieții. Erau ridicate la răscruci… Crucea de punte sau de podeț… (Reflecția mea: Prezentarea îmi amintește de inspirata expoziție de pe vremuri „Crucea peste tot“ organizată la Muzeul Țăranului Român din București de vrednica de pomenire Irina Nicolau).

Ileana Cioarec, Relațiile de muncă pe moșiile boierilor Glogoveni din județul Dolj. Valea Muierii, Răcari, Melinești sînt localitățile unde își aveau moșiile boierii Glogoveni. Există documente din 1849 care atestă nemulțumiri față de obligațiile clăcășești precum: n-au vrut să are proprietatea moșierului pînă n-au lucrat pămînturile lor; islazul proprietarului încălcat; au prășit din proprie inițiativă… În conflict cu clăcașii se aflau Hristofor Ivanovici administrator și Costache Glogoveanu proprietar.

(Urmarea în numărul viitor al revistei)

București, 20 brumar 2019.

[1] Printre cele aflate în aceasta am găsit CD-ul Pasul Vâlcan. Mai aproape de Unire, editat în gustar / august 2017 de Genu Tuțu și Gabriel Dacian Popescu; publicația Pe urmele lui Constantin Brâncuși a Asociației culturale internaționale ARS – „laborator de idei dedicat artei contemporane“, cum se autorecomandă în primul paragraf, avînd ca președintă pe artista Elena Ducu; două pliante: Savantul român Ion Popescu Voitești și Sat și societate 1918-2018.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia

[3] Cf. http://www.poeziile.com/autori/Stefan-Baciu/psalm-de-supunere.php

[4] V. https://scoalaponoarele.ro/cine-a-fost-dr-alexandru-m-popescu/

[5] V. link