După ce am ales cuvintele din lexicul ‘nuclear’ al latinei care par să se fi moştenit în al idiomurilor romanice şi apoi am inventariat pe cele din ‘vulgară’ care s-ar fi putut transmite prin intermediu roman, făcând şi proiecţii statistice, am dedus, fireşte, că restul soluţiilor latiniste propuse de savanţi (împreună cu câteva „canonizate”) formează o a treia categorie, problematică, asupra căreia merită să ne aplecăm mai cu atenţie.
Este cazul unui număr de aproximativ 112 unităţi implicând 85 de noţiuni. Iată tabloul lor, obţinut prin despuierea sistematică a informaţiilor din Sala & colab., Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (1988), controlate, completate şi uneori corectate cu ajutorul lui I. Fischer (în tratatul de Istoria limbii române [TILR] vol. II, ed. Acad., 1969, pp. 110-173), Ovid Densusianu (Histoire de la langue roumaine, tome 1, Paris, 1901 – în Opere II, ed. Minerva, 1975, pp. 185-229) şi al unor dicţionare curente (provensal, catalan, spaniol, portughez, francez, italian) sau etimologice (francez, italian):
„soare”: *soliculus ~ RET, FR, OC, CAT
„inimă”: anima („suflare, suflet”) ~ RO / *coratione ~ CAT, SP, PG
„coadă”: rapum („gulie, nap”) ~ PG
„nas”: naricae ~ SP, PG
„femeie”: familia („familie”) ~ RO / dom(i)na („stăpâna casei > doamnă”) ~ IT, CAT
„bărbat”: barbatus („bărbos”) ~ RO
„picior”: petiolus („picioruş, peduncul”) ~ RO / gamba (camba) („partea dinapoi a genunchiului, jaret”) ~ SD, IT, RET, FR, OC, CAT
„a zbura”: *exvolare ~ RO, RET
„pământ”: pavimentum („podea, pavaj”) ~ RO
„cenuşă”: *cinisia ~ RO, SD, SP, PG
„mare” (adj.): mas (-ris) („bărbătesc”) ~RO
„mic”: micus ~ RO / pitzinnus (*pettitus) ~ SD, FR, OC, CAT, SP, PG
„rădăcină”: radicina ~ RO, SD, FR, OC
„piept”: *pectorina ~ FR
„a arde”: *brusiare ~ IT / ustulare („a da prin foc, a pârli”) ~ FR
„a merge”: mergere („a scufunda”) ~ RO / ambulare(„a umbla”) ~ RET, FR / ambitare (andare) ~ IT, OC, CAT, SP, PG
„roşu”: roseus („trandafiriu”) ~ RO
„rece”: recens („recent”) ~ RO
„pasăre”: passer („vrabie”) ~ RO, SP, PG / aucellus ~ IT, RET, FR, OC, CAT
„gură”: gula („gâtlej”) ~ RO [Sensul „gură” e atestat şi în unele dialecte FR, OC.]
„a muşca”: *muccicare ~ RO
„a curge”: currere („a alerga”) ~ RO, SP, PG / excurrere („a alerga afară, a porni”) ~ IT, PG / colare („a strecura”) ~ SD, RET, FR, OC
„gaură”: *cavula ~ RO / *traucum ~ FR, OC
„a atinge”: toccare ~ IT, FR, OC, CAT, PG
„a ridica”: eradicare(„a smulge din rădăcini”) ~ RO / *altiare ~ IT, RET,
OC, CAT, SP, PG, eventual FR
„a vorbi”: parabolare ~ IT, FR, OC, CAT, SP
„drum”: camminus ~ IT, RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„munte”: *montanea ~ IT, RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„galben”: galbinus („verde spălăcit, gălbui”) ~ RO, FR, OC
„acel(a)”: eccum ille ~ RO, IT, FR, CAT, SP, PG
„copil”: *ninnus ~ CAT, SP
„a suge”: *suctiare ~ RET, FR
„larg”: largus („copios”) ~ RO, SD, IT, RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„zi”: diurnum („raţie etc. zilnică”, „zi” la C. Aurelianus sec. V e. n.) ~ IT, FR
„aripă”: alapa („lovitură cu palma”) ~ RO, PG (?)
„stâng”: *stancus ~ RO [cf. IT “obosit”]
„spate”: spatha („spadă”) ~ RO / spatula („spată de animal, omoplat?”) ~ IT, CAT, SP, PG [în FR, OC „umăr”]
„rău”: reus („împricinat, acuzat, vinovat”) ~ RO, RET
„a arunca”: eruncare („a smulge buruienile”) ~ RO
„a săpa”: sappare (atestat într-un text din Anglia, sec. XII, dar sappa ar fi cuvânt ilir) ~ RO, IT [există marginal şi în FR]
„a tăia”: taliare („a tăia, a crăpa” în Gromatici veteres [agrimensori]) ~ RO, SD, IT, RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„şi”: sic („aşa”) ~ RO
„frate”: *fratellus ~ IT
„ac”: acucula ~ RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„a apuca”: aucupare („a prinde păsări”) ~ RO
„a tremura”: tremulare ~ RO, SD, IT, RET, FR, OC, CAT, SP, PG
„a aluneca”: lubricare („a face, a fi alunecos” în Vulgata) ~ RO
„uşor”: *levius+or ~ RO / *leviarius ~ RET, FR, CAT
„tare”: talis („asemenea, atare”) ~ RO
„a înghiţi”: ingluttire („a da pe gât, a bea, eventual a înghiţi” la Isidor sec. VI-VII e. n. ) ~ RO (sensul vizat este şi în SD, IT, RET, FR, OC, CAT)
„a urca”: *oricare ~ RO / *montare ~ IT, RET, FR, OC, CAT
„fată”: feta („care a fătat, eventual prăsilă, rod, vlăstar”) ~ RO, OC [fetum, în SD, SP]
„a vărsa”: versare („a întoarce, a răsuci”) ~ RO, SD, IT, RET, FR, OC, CAT, PG / vertere („a întoarce”) ~ SP
„a rade”: *rasare ~ SD, RET, FR, OC
„a apăsa”: *appensare ~ RO, eventual OC / pressare („a presa, a strânge”) ~ FR, OC
„a spăla”: *experlavare ~ RO
„a strânge”: *serrare ~ IT, FR, OC, PG
„unde”: unde (de unde) ~ RO, IT, FR, CAT, PG
„ceaţă”: *caecia ~ RO
„a îmbrăca”: *imbracare ~ RO [ar fi fost moştenit şi în IT (cf. imbracare „a înfăşa”), FR, OC]
„a amesteca”: *(a)mixiticare ~ RO, RET / misculare ~ FR, OC, CAT, SP, PG
„pădure”: palude (padule) („mlaştină”) ~ RO
„lumină”: luminare, -aria („ochi de fereastră, luminător”, „sfeşnic, lumină, astru” în Vulgata) ~ FR
„după”: de post ~ RO, IT, SP, PG / ad pressum ~ FR / de ad pressum ~ CAT
„a alerga”: *allargare ~ RO
„a căuta”: cavitare (*cautare) ~ RO / circare ~ IT, FR, OC, CAT, PG
„a găsi”: *tropare ~ IT, FR, OC, CAT / afflare („a atinge cu suflul”) ~ RO („a afla”), RET, SP, PG
„a striga”: *strigare ~ RO
„a urî”: *horrire (horrescere „a fi zbârlit, a se zbârli; a se îngrozi”) ~ RO
„a scutura”: *excutulare ~ RO, SD
„aşa”: eccum sic ~ IT / *al(id)sic ~ RET, FR / adsic ~ RO, CAT, SP, PG
„încet”: quietus („calm, liniştit”) ~ RO
„suflet”: *sufflitus ~ RO
„a se uita”: oblitare ~ RO [ar fi dat şi „a uita”, şi doar pe acesta în RET, FR, CAT, SP] / mirari („a se mira, a admira”) ~ SD, OC, CAT, SP, PG [în RO „a mira”]
„râu”: riparia ~ FR, OC
„tulbure”: *turbulus ~ RO, RET, OC, eventual SD, FR, CAT
„orb”: orbus („lipsit de”) ~ RO, RET, CAT [Sensul „orb” ar fi atestat la Apuleius – cca 125-170 e.n.- în expresia saeva et orba fortuna.] / ab oculis ~ FR
„a scăpa”: *excappare ~ RO, IT, RET, FR, OC, CAT, SP
„a sparge”: spargere („a împrăştia”) ~ RO / *brisiare ~ FR, OC
„a vindeca”: vindicare („a revendica; a elibera, salva; a pedepsi, răzbuna”) ~ RO
„a scoate”: tirare ~ SD, IT, eventual FR, CAT, PG
„a vătăma”: victimare („a înjunghia, sugruma un animal de sacrificiu [o victimă]”) ~ RO
„a speria”: *expavorere (expavere) ~ RO, IT, OC, SP, PG / expaventare ~ IT, RET, FR, FR, CAT, SP
„bucată”: *buccata ~ RO, PG (?) / *pettia ~ SD, IT, RET, FR, OC, PG (Dicţionarele etimologice italiene şi franceze îl consideră cuvânt galic.)
„a scula”: *excubulare ~ RO
Analizând lista de mai sus, constatăm că este un conglomerat de: 1) cuvinte latine principale: a) din nucleu (ambulare, anima, currere, sic, spargere, vertere); b) din vocabularul fundamental (domina?, familia, largus, mergere, mirari, quietus, recens, reus, versare, vindicare); 2) elemente secundare, neesenţiale, marginale (alapa, aucupare, barbatus, colare etc. etc.); 3) elemente târzii, îndoielnice, suspecte (acucula, ambitare, aucellus, camminus, cavitare, circare, micus, misculare, naricae, oblitare, parabolare, pitzinnus, radicina, riparia, sappare, tirare, toccare, tremulare); 4) forme „reconstituite” (*allargare, *brusiare, *cinisia, *exvolare etc. etc.). Ele se plasează pe o gamă largă, de la (cvasi)identitate de sens la similitudine, mai mare sau mai mică, până la incompatibilitate cu al presupusului urmaş: de pildă, ingluttire traduce aproape exact romanicele vizate, versare „a întoarce, a răsuci” merge pentru „a vărsa”, dar talis „asemenea, atare” devine absurd când e coborât în rom. tare. Lexemelor tardive şi dubioase, notate în tabloul meu fără lămurire semantică şi pe care eu le-aş numi „fantomatice”, li s-a atribuit (găsit?) un înţeles identic cu al cuvântului latin standard şi al corespondentului său romanic: de exemplu, radicina [= lat. radix] = fr. racine. În fine, schemele „restitutive” s-au lăsat, evident, confecţionate drept còpii semasiologice perfecte – *soliculus = fr. soleil –, condiţia lor fiind să aducă şi o asemănare formală cu radicalul unui element vehiculat de romani (cf. sol). Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva latina era un idiom şi debitor limbilor romanice în devenire, nu numai creditor.
Să lăsăm însă desluşirea acestei idei mai încolo şi să aruncăm o privire exterioară asupra apariţiilor (engl. occurence) unităţilor lexicale ale fiecărei limbi romanice sub umbrela etimoanelor repertoriate. Dintr-o simplă numărare, observăm poziţia excepţională a românei. Ea ocupă locul întâi, cu 21 de puncte înaintea următoarei clasate, franceza (RO 65, FR 44, CAT şi OC 35, IT 32, PG 31, RET 27, SP 26, SD 16). Este posibil ca rezultatul să fie grevat de unghiul meu de cercetare, fatalmente românocentric, şi de nedepistarea tuturor cazurilor. Totuşi, distanţa dintre română şi celelalte membre ale familiei e atât de mare, încât mă îndoiesc că noi identificări ar putea s-o anuleze. Şi atunci? Ori limba noastră are o specificitate romanică foarte accentuată (ca şi cum Dacia ar fi fost prima cucerită, nu ultima), ori învăţaţii s-au străduit mai cu sârg s-o tragă / împingă în albia romanităţii.
Această impresie de puternică discrepanţă creşte când remarcăm că 38 (39) de etimologii implică exclusiv româna şi doar 5 franceza, 3 italiana, câte 1 catalana, spaniola, portugheza. (Pentru a ne înţelege corect, precizez că savanţii semnalează uneori participarea la etimonul în cauză şi a anumitor dialecte din celelalte romanice, a albanezei, şi adesea comasează sensuri diferite: v. gula şi oblitare, unde am menţionat extinderile. Or, problema este de a cădea peste acelaşi sens şi peste acelaşi statut, de cuvinte aparţinând măcar vocabularului fundamental, dacă nu ‘nucleului’.)
Cât despre formele „reconstituite”, ele sunt 40, dintre care 20 implică româna şi 14 (din cele 20) exclusiv româna, faţă de 2 „exclusivităţi” italiene şi 1 franceză. Vasăzică, jumătate din „reconstituiri” s-au ivit din necunoaşterea etimologică a lexicului elementar român, cealaltă rămânând în comun rudelor romanice. Iar o treime servesc numai iluminării misterului nostru, în timp ce două treimi se împart la restul de (opt) „fraţi-surori”.
Aş lăsa cu dragă inimă latinei ori ‘vulgarei’ cele mai plauzibile dintre etimoanele înşirate, dacă aş afla suficiente motive. Astfel, largus, reus, versare, vertere au încă şanse să fi fost moştenite în limbile romanice numite, dar prezintă un tip de degradare – au decăzut de la înţelesul „nobil” la unul concret – ce nu pare să caracterizeze soarta cuvintelor transmise direct. Moştenitorii procedează mai degrabă invers: a se vedea înălţarea lui caput la rang de «şef» şi însuşirea concomitentă a unui alt «cap» (testa), din antestrat sau din rezervorul secundar al neostratului. Schimbarea s-ar fi putut produce în limbajul „părinţilor”, însă (vai!) nu e atestată şi nu există semne că romanii au renunţat vreodată la latus, malus, fundere – cu care, dimpotrivă, i-au dotat pe (unii) urmaşi.
În aceste condiţii, este de formulat supoziţia că lexemele în discuţie erau vechi-latine, fuseseră „înnobilate” de timpuriu la Roma, îşi păstraseră sensul originar în vorbirea populară şi de acolo au fost reluate prin sec. I e. n. şi propagate în Imperiu. Într-adevăr, largus, versare – care sunt ‘panromanice’ – şi altele – mai puţin răspândite dar ocupând o arie centrală – se pretează la o asemenea interpretare, deoarece au o distribuţie continuă şi aşteptată, pornind din zona italo-retică. Însă multe se opun. Vertere „supravieţuieşte” marginal, în Spania, iar reus „indică” o direcţie de răspândire ciudată, trunchiată spre Occident. De fapt, conturează o unitate ladino-dalmato-română cu săgeata – de la concret la abstract – către Italia, de parcă ar vrea să sugereze traseul pătrunderii protolatinilor în Peninsulă!
Totuşi, şi îngăduind unor vocabule autentic-latine dreptul de a fi făcut un ocol prin ‘vulgară’ nu suntem feriţi de surprize. Largus – considerat bază a lui a alerga din română şi a unor cvasiomofone din italiana dialectală, sardă, catalană, spaniolă cu înţelesul „a se depărta, a pleca”, „a lungi, a lărgi” – oferă un raport nescontat (nelatinist) cu un idiom dinafara familiei: cf. alb. larg „departe”. E mai sănătos, deci, să pariem pe ipoteza că cele mai complicate cazuri semnalează romanoide – cuprinzând latinoide, italoide, vulgaroide – în limbile romanice şi să ne gândim că latina târzie s-a putut aproviziona din „dialectele” sale lăturalnice, mai exact din substratele graiurilor locale pe care le acoperise, regăsind uneori ceva ce pierduse demult.
Câteodată, specialiştii au simţit nevoia de a invoca eventuale suprapuneri sau contaminări (încrucişări) pentru a explica refracţia sensurilor şi alterarea formelor. Dar nu şi-au închipuit că erau multe şi, în general, n-au încercat să le documenteze. Când le-au notat pe ultimele – fiindcă celelalte sunt practic imposibil de surprins – le-au socotit influenţe între elemente ale aceluiaşi sistem: roman. Aşa s-a ajuns să se identifice dacorom. a curge cu lat. currere „a alerga”, cu preţul unei deformări datorate lui a merge, care la rândul său ar fi de origine latină, probată (!) de mergere „a scufunda”. Aceasta, în timp ce romanicele apusene ar fi perpetuat importantul verb latinesc fără mari schimbări fonetice şi l-ar fi îmbogăţit semantic („a alerga” + „a curge”).
Numai că situaţia etimonului nu e deloc mai îmbucurătoare în Vest; e chiar mai gravă. Dedublarea nu reprezintă o evoluţie firească, ci o schizofrenie pe care limbile, ca şi oamenii, caută s-o evite. Iată de ce franceza a instituit cuplul courir / couler (unde al doilea ar continua perifericul lat. colare „a strecura, a scurge”) şi italiana a inventat perechea correre / scorrere (ultimul cf. lat. excurrere). Însă, răscolind şi celelalte limbi occidentale, rezultă o învălmăşeală… ştiinţifică, în care trebuie să distingem între: a) idiomuri ce au păstrat sensul „a alerga”, b) cele ce i-au adăugat pe „a curge”, c) cele care l-au ridicat în grad pe colare, d) care l-au lăsat cum era, e) l-au împins în sus pe excurrere, f) l-au subordonat titularului. Încât, de oriunde am viza spre a descâlci fenomenul, am da dovadă de strabism. O privire corectă ar trebui să constate veritabila moştenire a lui currere (în toate romanicele care au menţinut înţelesul latin) şi eşecul său (în română), pe de o parte, iar de cealaltă intersectarea sa, în Occident, cu un element al antestratelor locale – având aspect similar şi însemnând „a curge” – şi parţiala lui acoperire, în paralel cu funcţionarea neperturbată a acestuia, în zona noastră. Poate că, la origine, acest cuvânt ‘peri-roman’ va fi fost totuna cu colare şi va fi circulat cu sensul major şi pe teritoriile italice, dar acolo fusese afectat de fluere.
Oricum, meditaţii de felul acesta trezesc destule latinităţi respectabile: cel puţin levis „uşor” (atras în context de aşa-zisele derivate ale sale *levius- şi *leviarius, care i-au limitat răspândirea la sardă, sursilvană – un dialect al retoromanei – şi portughează); anima (în legătură cu lexemele pentru „suflet” şi „inimă”); sic (cu cele pentru „aşa”, „da”, „şi”); quietus; vindicare…
Există etimologii confecţionate cu o nonşalanţă uluitoare. Fr. aller e interpretat ca reducţie „mal expliquée” a lat. ambulare, cu împrumuturi din vadere la prezent şi ire la viitor şi condiţional, iar it. andare drept continuare a unui lat. *ambitare – formă intensivă a lui amb-ire „a merge în jur” – ori, în alternativă, ca provenind din annare „a înota spre mal”! Fr. bruler ar fi o alterare a v. fr. usler, din lat. ustulare, sub influenţa v. fr. bruir (din germ. *brojan), pe când it. bruciare ar veni din *brusiare, de la *brusa de origine mediteraneeană, cu înţelesul de „arsură de frunze”. Se ignoră în aceste cazuri raporturi mult mai simple: cu rădăcina verbelor de tip a alerga, allargare (totuşi e amintit un „bunic” al lui aller, din sec. VIII, alare), respectiv cu a lui vadere însuşi (alternanţă d / nd), cu substantivele fr. braise, it. brace (bragia) „jăratec”, ce au în fundal inuzitatul vb. lat. burere „a arde”, etc. Evident fiindcă, prin asemenea paşi, s-ar depăşi sfera strict-latină şi s-ar produce o catastrofă în castelul cărţilor de joc al foneticii istorice.
Unele etimologii sunt false, deoarece lexemul latin prezintă o pură aparenţă de potrivire cu cel(e) pe care se pretinde să le explice. Mai mult decât probabil, alapa nu are nimic de-a face cu aripă, aucupare nimic cu a apuca (radicalul nostru se află şi în hittită), barbatus este străin de bărbat (care e rudă cu alb. burre şi cu getul Burebista!), eradicare altceva decât a ridica (dar compatibil cu fr. arracher), quietus diferit de încet (nu şi de cat. quiet) ş. a. m. d. După mine, intră în această categorie până şi familia şi dom(i)na, deşi nu pare verosimil.
Primul ar fi dat femeie din dacoromână, întrucât forma din româna comună trebuie să fi avut un –l– afectat de muiere, cum dovedesc aromâna (fumeal’e) şi megleno-româna (fumel’a / fămel’ă). Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, varianta noastră ar fi putut descinde din femina ori s-ar fi apropiat sensibil de ea, câştigându-şi totodată privilegiul de a ancora mai plauzibil în universul latinofon. Întrebarea mea este de ce nu s-a preferat raportarea la celălalt reper roman(ic), femella. Probabil (în afară de tendinţa subconştientă de a căuta o ascendenţă cât mai ilustră), pentru că se opuneau niscai reguli fonetice. Care, însă, fuseseră deduse sub premisa derivărilor din „mama-latină”. Cine ne asigură că faţă de o altă „lege”, în funcţie de o altă matrice, cuvântul nu este mai ascultător?
Din această perspectivă, şi combătând în treacăt atribuirea unor concepţii ultraidealiste omului de rând romanic („femeia” = cea care ţine familia /sau/ stăpâna-doamna prin excelenţă!), îmi permit să pun la îndoială şi etimologia it. donna, cat. dona (poate şi v. fr. dame). Lat. domina (de la domus „casă”, se zice; în realitate de la o sursă orientală, cf. semit adon „domn”, etr. athumic– „nobil”) o fi responsabil de sp. duena, rom. doamnă ş. a., dar în rest va fi ocultat – şi parţial influenţat – o *domina autohtonă, „verişoară” cu latinizata femina (scoasă din IE *dhe-).
Între conexiuni inevitabile, raporturi stabilite superficial şi artificii, apar şi relaţii evocate cu oarecare raţiune: anima ~ inimă; petiolus ~ picior; gamba ~ fr. jambe etc.; pavimentum ~ pământ; passer ~ pasăre; gula ~ gură; diurnum ~ it. giorno, fr. jour; spatha ~ spate; spatula ~ it. spalle etc.; feta ~ fată; orbus ~ orb ş. a. Sunt însă uneori atât de afunde, de absconse, că a trebuit să se construiască întregi poveşti… hermeneutice. Vă amintesc cum se presupunea că strămoşii noştri se obişnuiseră aşa de mult cu pavajul din oraşele romane încât, ajunşi să trăiască la ţară, li se părea că mai calcă încă pe dale! (Tot ei, din cauza reliefului, se scufundau mereu – în vale – cu sentimentul că asta înseamnă „a merge” pur şi simplu, şi – descopăr acum – nu cunoşteau inima nici măcar la animale, ci doar suflul, suflarea!)
Totuşi, problema acestor relaţii este serioasă, deoarece ne pune pe o cale bună, a comparaţiei latino-romanice la un nivel mai adânc, ajutându-ne să accesăm rădăcini latine şi italice cu care comunică, paradoxal (adică normal), nişte graiuri „surori” convertite în „fiice”. Să reflectăm:
Probabilitatea ca elementele acestui cerc să fi fost transmise romanicelor e minimă. Ele au trăsături arhaice sau străine, ce trădează poziţia lor la limita acceptabilităţii. Spatha ar fi împrumut din greacă (spáthe „spatulă”), dar la origine IE (şi numai?), fiind prezent şi în alb. shpate, basc (!) izpata „spadă” şi cu alte sensuri în anglosax., isl., germ. Semnificaţia radicalului (cf. sanscr. sphâ) fiind „a întinde”. În schimb, spatula – aparent un diminutiv – nu mai e grec, ci ‘vulgar’. Ca şi petiolus, aucellus, *turbulus, gula, acula etc. etc. Ultimele două vorbind – într-un soi de „înşiră-te, mărgărite!” – de o şovăială c/g în preluarea elementelor „mediteraneene” (cf. crassus / grassus, cattus / gattus, camba / gamba ş. a.). De ce? Păi, lat. collum ~ vulg. gula, vulg. acula ~ fr. aiguille (de unde necesitatea confecţionării „fantomei” acucula). Care ezitare reaminteşte că etrusca nu avea sonore… Şi iată, pavimentum – prin nt – aduce un alt aer «tyrrhenian» (şi anatolian), ca alimentum, elementum, monumentum (considerate de obârşie etruscă), iar diurnum – prin rn – nu se lasă mai prejos. Galbinus trimite la vocabulele ‘italice’ dialectale gilvus şi helvus, care sugerează şi ele numita şovăială (v. şi rom. călbează / gălbează) plus existenţa unui h real (pronunţat) în acel substrat. Horrescere (-esk-) îndreaptă atenţia spre spaţiul traco-ilir şi cel ligur. Spargere este tipic – prin vocala radicală a – pentru cuvintele IE cu etimologie neclară, pe când anima e mai mult decât IE (toh., iran., celt., lat.); are legături dravidiene, semitice, altaice, africane…
Coroborând astfel de semne cu datele geografiei lingvistice romanice şi având permanent în minte vitalitatea superioară a entităţilor presupuse „urmaşe”, cred că trebuie să ne decidem să lăsăm în zestrea antestratelor (getodac, iberic, galic, italic ş. cl.) cea mai mare parte din elementele băgate în haloul romanităţii de o cercetare ştiinţifică plafonată şi adeseori interesată.
Consecinţele care decurg, din această dezbatere, pentru limba română sunt impresionante. Ea nu mai apare, cel puţin în lexic, ca o romanică năzuroasă, permiţându-şi o mulţime de infidelităţi, ci ca un sistem cu un puternic fond romanoid ce i-a prefigurat existenţa. Misterul ei începe să se reveleze, desigur celor pregătiţi să-l suporte. Nu e vorba să fie împrăştiat – de altminteri, el se adânceşte. Necesitatea primă este de a-l accepta şi contempla. Apoi, dacă suntem vrednici şi experienţa se dovedeşte autentică, se poate petrece şi ridicarea sa în conştiinţă.
Voi încerca să văd cât mai clar ce se întrezăreşte din poziţia în care am ajuns după ultimii paşi. Mai întâi un grup de elemente căpătând straniul statut de „unicate” româneşti în interiorul unui cerc peri-roman, de analogii cu ceea ce reprezintă propriu-zis romanitatea:
– a alerga, a aluneca, a apuca, aripă, a arunca, bărbat, bucată, a căuta, ceaţă, femeie, gaură, gură, inimă, a îmbrăca, încet, mare, a merge, mic, a muşca, pădure, pământ, picior, rece, a ridica, roşu, a scula, a sparge, spate, a spăla, stâng, a striga, suflet, şi, tare, a se uita, a urca, a urî, uşor, a vătăma, a vindeca.
Avem dreptul să le declarăm autohtone, adică genetic dacogete (sau daco-moesiene, cum preferă mai modern lingviştii)? Romaniştii ar zice că nu – la urma urmelor, nu toate etimologiile latiniste sunt excesiv forţate (ci doar vreo 23!). Însă tendinţa pe care o manifest aici s-a declanşat demult şi deja unele cuvinte din această listă (cele subliniate) au fost atribuite argumentat de măcar un cercetător – om de ştiinţă, nu diletant – „substratului”. Mare a întrunit până acum „voturile” a 6 învăţaţi (Rosetti, Russu, Reichenkron, Georgiev, Poghirc, Brâncuş) – şi încă figurează în repertoriile moştenirii latine! Mă aştept ca noi probe să se adune şi pentru celelalte şi, în acelaşi timp, să se adopte o atitudine mai relaxată în comparaţia cu latina şi albaneza. Căci, de pildă, eu n-aş mai pune în balanţă tare cu talis, ci cu durus, a merge nu cu mergere, ci cu meare, rece nu cu recens, ci cu rigens şi aş îndrăzni să avansez câte o ipoteză simplă şi surprinzătoare (!), precum pământ = pă + mânt, unde am avea un prefix autohton (cf. G. Reichenkron apud TILR II, p. 364) şi o bază comparabilă cu mundus „univers, lume” şi (între altele) „suprafaţa pământului”, lexem de origine etruscă. Pe de altă parte, observ că albaneza pare să fie solicitată greşit prin segregarea între ceea ce ar putea fi fondul ei traco-dac şi ce ar fi împrumutat din latină. (Însă, chiar şi respectând această discriminare, vreo 14 dintre elementele româneşti regrupate mai sus au repere albaneze greu de explicat ca influenţe latine.)
După părerea mea, operaţia de etimologizare „dacică” nu va întârzia să atingă şi al doilea grup, format din cuvinte ce întreţin relaţii bilaterale, trilaterale etc. în marginea latinităţii:
– a amesteca, a apăsa, aşa, cenuşă, a curge, fată, galben, a înghiţi, larg, orb, pasăre, rău, a săpa, a scutura, a speria, a tremura, a zbura.
Deocamdată, doar acel(a), după, rădăcină, a scăpa, a tăia, tulbure, unde, a vărsarămân mai îndepărtate de această perspectivă, dar şi ele…
(Capitol din cartea Rătăciri esenţiale II. O apropiere de misterul limbii române, Ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2006. © Ioan Dumitru Denciu)
