| | |

Sorin Grecu povestind românilor care mai au memorie

Florian Pop, Vasile (Găvrilă) Roba, Mihail Cuc, Ion Dodu, Ioan Crișan, Emil Ungur, Gheorghe Laghin, Emil Gherman, Zoltan Blum, Mischael Suder, Liviu Șăulean, Marinel Nemeș, Gavril Mircean, Traian Merca, Grigore Pepene, Vasile Cenan, Todor „Fugaru“, Radu Marin, Ion Bozdog, Gheorghe Cârțan, Iacob Prodan, Mihai Dan, Victor Maghear, Marin Giurgiu, Floarea Baica, Alexandru Grigore Pisoschi, Gheorghe Mușat, Radu Țermure, Ioan Pop – „Poetu᾽“…

Cîți dintre noi am auzit aceste nume sau am citit despre purtătorii lor?…

Grație prietenului Lucian Mihai Marin, coleg de liceu cu autorul cărții, mi-a parvenit volumul de peste trei sute de pagini „Ați venit să munciți… nu să trăiți!“. Povestiri din lagărele de muncă și pușcăriile comuniste– Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2018.

Ca publicist și profesor de literatură, autor al unui auxiliar dedicat „literaturii arestate“ sau a închisorilor comuniste[1], mă preocupă fenomenul concentraționar din România, unic în Europa. Din această perspectivă, mă bucură mult demersul lui Sorin Grecu, ziarist de vocație din „vechea gardă“ a întemeietorilor presei românești din anii ᾽90, veteran al presei clujene de școală veche – în sensul bun al cuvîntului, un adevărat artist al reportajului – după cum ni-l prezintă prefațatorul volumului Marius Oprea, el însuși un admirabil profesionist pasionat de adevărul istoric.

Aflu cercetînd, publicațiile on line[2], că ne aflăm dinaintea celei de-a șasea dintre cărțile de reportaje (a douăsprezecea din opera sa) semnată de Sorin Grecu (n. 1962), care a fost lansată la 31 cuptor 2018,în Sala „Ioan Mușlea“ a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“, în prezența și cu participarea istoricului clujean Virgiliu Țârău și a lui Gabriel Cojocaru, directorul Editurii „Grinta“.

Pe coperta a patra, autorul notează cu dreptate: Observ cu nedumerire cum în ultima vreme apar, cu mare pompă, o groază de cărţi de ficţiune având ca temă universul concentraţionar românesc al anilor ᾽50-᾽60!  De parcă autorii lor n-ar avea habar un lucru binecunoscut, acela că REALITATEA DEPĂŞEŞTE ORICE FICŢIUNE şi un fapt lăudabil ar fi fost să facă doar pe „grefierii“ unor asemenea evenimente, încă relatate de puţinii supravieţuitori ai puşcăriilor şi lagărelor de muncă din comunism. În opinia mea o scriere de ficţiune despre un asemenea subiect, când realitatea acelor ani a depăşit absurdul  – „specialitatea casei” la români! –  seamănă cu un păun năpârlit de la o zoologică grădină căruia, grijuliu, ca să dea cât mai bine bine la poză, personalul i-a introdus o pană în cur…  „Aţi venit să munciţi… nu să trăiţi“ – devenit titlul cărţii de faţă, era sloganul care trona pe poarta lagărului de muncă de la Oneşti în acei ani. E limpede, fraza, de sorginte pur dantescă depăşeşte prin duritate până şi renumita inscripţie de pe poarta funestului Auschwitz, „Munca vă va face liberi“! Dovadă a faptului că, pe alocuri, universul concentraţionar românesc l-a depăşit până şi pe cel creat de către nazişti, iar acest lucru e bine ştiut… Am dorit, aşadar, ca noua mea carte să înglobeze destinele a zeci de foşti deţinuţi politici din zona Clujului, asta deoarece numărul lor se reduce, drastic, de la o zi la alta, dar şi pentru că nimeni, niciodată n-a scris ceva despre unii dintre ei. E omagiul meu cinstit şi pios pe care îl aduc acestora, înglobând în carte şi câteva povestiri adevărate despre alte genuri de eroi ai neamului – dar şi despre deţinuţii prezentului cenuşiu, oameni cu talent, chiar cu geniu – rătăciţi în „trecutul continuu“. Dar reprezintă şi un îndemn pentru cei lucizi, să facă orice pentru ca astfel de atrocități să nu se mai repete!

Sînt, în total, treizeci și patru de povestiri-reportaje, adunate de-a lungul anilor, scrise cu nerv, sobrietate stilistică dar mai ales cu vădită compasiune creștină. Ca în presa scrisă, textele sînt prezentate cu subtitluri, unele fiind citate semnificative din spusele convorbitorilor: „Deși auzisem totul, mi s-a cerut să tac“(Găvrilă Roba, fiul lui Vasile Roba, despre tatăl său ucis de securiști în închisoare, cf. p. 25): „M-au arestat în 1952, de ziua lui Stalin, cînd eram elev de liceu“(Emil Ungur, cf. p. 69); „Cînd mi-au aflat trecutul, m-au exmatriculat din facultate“ (Marinel Nemeș, cf. p. 126), „M-am șters la nas cu cravata de pionier“(Vasile „Bil“ Cenan, cf. p. 154) etc.

În final, cartea conține douăzeci și două de pagini cu „fișe penale“, xeroxate față-verso, care conferă reportajelor calitatea autenticității.

Cutremurătoarele suferințe îndurate în închisori de acești oameni vîrstnici sînt urmate, adesea, de zbateri frizînd absurdul, cauzate de birocrați contemporani, urmași ai torționarilor de odinioară. Iată cazul lui Mischael Suder, „evreul rătăcitor“, povestirea conținînd subtitluri care nu necesită comentarii: „Merg mai departe la Curtea Europeană de la Strassbourg!“(cf. p. 101) sau „Viața mi-e pusă în pericol, ca pe vremea comuniștilor“!(cf. p. 103). Marius Oprea, în calitatea sa oficială de șef al biroului de Investigații Speciale la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a intervenit în 2017 în vederea soluționării cazului: Am studiat cu atenție dosarul lui Mischael Suder. Cert este faptul că a fost persecutat politic în urma unei tentative nereușite de trecere a frontierei în 1977, fiind anchetat brutal de securitate și inernat ulterior în mod abuziv în mai multe spitale de psihiatrie. Din păcate, traumele sale nu au luat sfîrșit pînă în ziua de astăzi, întrucît nu există prevederi legale pentru a fi despăgubit în urma acestor acțiuni. Din acest punct de vedere situația lui este asemănătoare cu aceea a celuilalt renumit dizident, Vasile Paraschiv. Dar spre deosebire de acesta, dl. Suder se află într-o situație socială cu totul aparte, lipsit de locuință și beneficiar doar al unei pensii lunare de handicap de 500 de lei. Sper ca această declarație a mea să fie totodată un apel către primarul Clujului, dl. Emil Boc, pentru a-l sprijini în obținerea unei locuințe sociale, întrucît în cazul său se încadrează legal în această situație. Mă adresez d-lui Boc, eu cunoscîndu-l din studenție ca un om bun și deschis – și sper să-i întindă o mînă de ajutor acestui „evreu rătăcitor“ uitat de toată lumea.(Cf. pp. 104-105).

Lui Marinel Nemeș autorul îi face un portret memorabil: cu un chip iconic și o blîndețe nemăsurată în ochi, dar în același timp și cu o oarecare reticență – tipică persoanelor care au trecut prin experiența pușcăriilor comuniste(cf. p. 123). Iubitor de poezie, pasiune datorată lui Ioan Pușcaș din Șimleul Silvaniei (viitorul doctor inventator al „ulcosilvanil“-ului, cu care s-a întîlnit în închisoare și care i-a recitat poezii de Mihai Eminescu), fostul deținut politic își presară relatarea cu versuri și constată autoironic: Și acum îmi tot zic: măcar cu atît m-am ales din toată pușcăria asta(cf. p. 126) încheindu-și destăinuirile cu o dramatică amintire despre un alt deținut politic. O redau supunînd-o atenției eventualilor mei cititori tineri de astăzi, mult mai grăbiți în exprimarea sentimentelor: Am avut un coleg de celulă în Tîrgșor, un poet cu totul special, argeșean, Gheorghe Goronașcu, însă care din anumite motive și-a schimbat numele în George Penciu. Ei bine, acest tînăr, elev ca și mine, i-a făcut curte unei fete de preot. Aceasta, cînd omul a fost arestat[,] l-a condus la gară împreună cu mama ei. Gheorghe – care o curtase platonic un an de zile și n-o sărutase încă dar își făcuse un plan măreț de „acțiune“: cînd trenul se va pune în mișcare să-i sărute „soacrei“ mîna și s-o sărute pe buze pe iubita lui, după care fie ce-o fi. Însă socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg. Trenul a pornit brusc iar Gheorghe nu și-a mai putut duce planul la îndeplinire. Dar ajuns în celulă a scris o poezie teribilă. Iat-o: „Trenul fluierase-n gară / Pe peron iubita mea / Întristată, contempla trenul care mă fura. / Eu rîdeam, rîdeam că-i tristă / Și ea flutur-o batistă. // Dar veniră zile-amare: bătăi crunte, închisoare… / Mă uitase mîndra mea / Și atunci era ceva / O scrisoare de la ea. // Astăzi gările, pe toate, le cutreier ca prin vis / Așteptîndu-te, închis, să-mi apari din gară-n gară / Fluturînd în urma mea / Ca un doliu, dragostea.“(Cf. p. 129).

Situație unică, după cunoștințele mele, o familie de deținuți politic ne întîmpină în reportajul intitulat În celula condamnaților la moarte. Gavril Mircean și familia sa, ani grei de pușcărie petrecuți în comunism!(pp. 130 ș.u.): Gavril Mircean – tatăl, Gavril Mircean jr, gazda mea; Ioan Mircean – fratele tatei, condamnat la muncă silnică pe viață și eliberat în urma amnistiei generale din 1964; Ioan Mircean II – fratele mai mare al lui Gavril Mircean jr. și Leontina Mircean, soția lui Ioan Mircean, condamnatul pe viață.Vina?Erau o familie de pocăiți din Bonțida… De reținut refuzul constant al fostului deținut politc de a deveni turnător (precum, bunăoară, un anume ceaprazar Sinescu), în pofida odioaselor torturi îndurate! Cu amară ironie, în finalul discuției, bărbatul de 77 de ani (data reportajului este 2017) pasionat de grădinărit constată: Din păcate turnătoria nu s-a terminat odată cu eliberarea foștilor deținuți politici (sic),în 1964, ea s-a perfecționat atingînd cote nebănuite de noi atunci. Am avut speranțe după revoluție, dar ele s-au năruit repede cînd am văzut că tot comuniștii și copiii lor prosperă. (Cf. p. 136).

Aceeași continuitate comunistoidă o remarc nuanțat incriminată și de Grigore Pepene, care mărturisise mai înainte am suportat detenția ușor și ghidîndu-mă după principiul: „Să nu faci rău nimănui, fiindcă păcatul nu pică pe tine, ci pe copii, nepoți, strănepoți – pînă la a noua generație“: Și dacă m-ar chestiona S.R.I.-ul ăsta al lor, tot le-aș spune: nu avem cap de conducători. Ne lipsește capul. Cum pot eu să cumpăr mai mult decît vînd? Asta înseamnă faliment… De asemenea, aduci usturoi din China și atîtea lucruri proaste… Și sub Ceaușescu în comunism se aduceau mărfuri mai bune. Eu i-aș lua pe toți cei care au stricat combinatele, le-aș confisca totul și le-aș lăsa doar lingura! Cum e posibil să taie unii hectare cînd tata    m-ar fi rupt în bătaie dacă tăiam un copac drept? Bătrînii noștri țineau la pădure ca la ochii din cap. Astăzi, ăștia parcă-s plătiți să le distrugă… Cine-i plătește să facă numai rele, uitînd că au și ei copii care o să tragă odată ponoasele după faptele lor?(cf. p. 152). Desigur, întrebarea aceasta retorică îmi aduce aminte de străvechiul îndemn „Dacă n-ai bătrîn, să-ți cumperi“ și, ca să fiu în ton cu nonagenarul Grigore Pepene, le-aș trimite politicienilor spre meditație acest proverb, văzînd că nimic nu pare a se fi schimbat din 2017 – data reportajului – pînă în prezent în economia bietei noastre țări…

Un „erou al zonei“ este badea Todor – „Fugaru᾽“, asemănător vestitului Pintea Viteazul al străbunilor ce ni l-au imortalizat în balade. Despre acest haiduc Sorin Grecu a filmat două reportaje și a publicat încă unul, în perioada cînd eroul era în viață, avînd 83 de ani. Frate cu „Fugaru᾽“ (care s-a dat în cele din urmă prins milițienilor în 1965, dar a fost pus în libertate grație amnistiei deja pronunțate cu un an mai înainte pentru deținuții politic) a fost badea Nechita Georgiu, om harnic și respectat de săteni, dar declarat de comuniști chiabur și executat de securiști după ce abia împlinise 50 de ani. Spre a ilustra talentul de prozator autentic al autorului cărții, redau in extenso un pasaj în vorbire directă. Lelea Saveta Georgiu, nepoata lui Nechita, martoră la asasinat, la data convorbirii în vîrstă de 86 de ani, povestește: Amu᾽, cînd o-nceput necazurile el[Nechita] nu știa cît mai avea de trăit, da᾽ avea presimțirea că va fi împușcat. Și l-or chemat securitatea în Negrilești iar el s-o dus pe jos. L-or adus, după o zi legat, înaintea lor, iar milițienii se aflau în căruță, chefuind. Apoi l-or pus pe un părău și l-or împușcat. Ginerele Partenie zis a lui Nechita i-o săpat groapa, dar apoi milițeinii, beți, or vrut să-l împuște și pe tata, Ilie Georgiu, că ei au fost frați. Și or mers apoi pe jos să-l ducă unde l-o-mpușcat și pe uncheșul Nechita. Dar tata i-o zis la mama, tare, să fugă pînă acasă ca să aducă un țol, să ni-l pună în fața ochilor – să nu vedem noi, cei șase copii, cum îl împușcă. Eu eram acolo și așteptam să-l împuște pe tata dar norocul nostru a fost că n-am avut țol acasă și la milițienii beți li s-o făcut milă de noi. L-o cruțat pe tata, după ce tata i-a strigat mamei: „O viață n-ai făcut un țol, să nu vadă copiii cum mor?“ A avut noroc și pentru că le-au venit milițienilor niște sticle de băutură și aceștia s-or concentrat pe ele. (Cf. p. 165). Înfiorătoarea amintire este, de bună seamă, încă o dovadă adusă celor care mai vor să-și păstreze memoria trează despre vremurile în care – cum tot repetă mașinal nostalgicii – „era mai bine“. „Cum de au fost posibile asemenea crime, în timp de pace?“ – se vor fi întrebînd, trezindu-se în tardivă indignare, apărătorii drepturilor omului din zilele noastre. „De ce, dacă există, Dumnezeu a îngăduit așa atrocități?“ – ar putea ricana, la rîndu-le, ateii ce-și exersează scrisul cu hărnicia diavolească știută. Realitatea acelor vremuri de teroare răspunde parțial la astfel întrebări printr-un un alt martor: Tănase Georgiu, fiul renumitului haiduc Todor – „Fugaru᾽“: Briceag, temutul șef al securității din Dej avea boală demult pe Nechita pentru că-i dădea mîncare lui tata, cînd acesta era fugit prin păduri. Iar execuția lui a avut următoarea desfășurare: după ce l-au adus legat de la Negrilești, s-a făcut un pluton de execuție din patru milițieni și securiști, dar numai Obreja, șeful de post din Giurgești, a avut cartușe. Ceilalți nu. El a cerut acest lucru fiindcă a vrut să-l ucidă pe Nechita cu mîna lui, așa că numai el a tras. Ulterior, după patru ani de la execuție, cuprins de remușcări s-a spînzurat. Totul, după ce s-a spovedit la popa și i-a spus că se căiește teribil pentru gestul său făcut la beție. (Cf. p 167). Avem a face cu un Iuda modern, aș zice…

Capitolul se încheie reportericește, pe alt plan, anume al realităților lui 2017: spre a pleca din satul Georgienilor, Sorin Grecu apelează la amabilitatea unui șofer, aflat la volanul unui jeep, despre care află pe drum că e un samsar de lemne din Beclean, vajnic apărător al firmei austriece Schweighofer („singura valabilă în România, dar care e atît de ponegrită fiindcă a refuzat să mai dea șpagă la guvernanți“– cum perorează el). Reporterul glosează ironic-caustic: Am văzut, în sfîrșit fața „umană“ a Mafiei lemnului, care prin metode perfect legale, aprobate pînă la cel mai înalt nivel, jefuiește bogăția noastră națională, totul sub ochii urmașilor foștilor haiduci. Care, din păcate acum nici nu mai au puterea să li se împotrivească. Și ne întrebăm: nu cumva comunismul a învins pentru totdeauna în România? (Cf. p. 168). Dureroasă întrebare la care aș răspunde – abătîndu-mă, la rîndul meu, de la misiunea acestor pagini critice și trecînd peste stilul jurnalistic neglijent al autorului (trădînd în schimb o sinceritate mișcătoare) –: lucrurile nu se vor schimba în România atîta timp cît le vor fi acordate democratic inșilor nevrednici puterea prin neparticiparea populației la vot din scîrbă sau nepăsare și românimea nu se va întoarce la condiția strămoșilor creștini permanent rugători din vremurile voievodale.

Întorcîndu-mă la spiritul autentic al mărturisitorilor din temnițele comuniste, consemnez declarația altui fost deținut politic, Radu Marin, perindat și pe la Aiud, unde l-a îngrijit pe un sfînt al închisorilor comuniste, Radu Gyr, portretizat impresionant: piele și os, cu o suferință fizică enormă și cu o stare psihică deosebită. Nu s-a plîns niciodată de vreo suferință fizică, nici de presiunea psihică impusă asupra lui. Insufla o adevărată admirație, ca un tablou de sfînt viu(cf. p. 174). Întrebat ce rol a jucat credința în periplurile sale (Cavnic, Aiud, Grind-Periprava, Gherla etc.), Radu Marin spune: Dumnezeu a reprezentat o adevărată prezență, pe tot timpul detenției – și în rugăciunile mele Îl rugam să-mi dea resurse să rezist la toate încercările la care sînt supus. Și sînt mulțumit pentru că mi-a ajutat să-mi duc „crucea“ cu toată demnitatea. Am făcut aproape doisprezece ani de pușcărie nu pentru că am încercat să trec granița, ci pentru demnitate, așa că rămîn îngrozit cînd văd că lumea actuală e orbită de realitățile pe care le trăiește și, furată de aparențe, nu încearcă să atingă dezideratele pentru care ne-am sacrificat noi, foștii deținuți politici(sic), demnitate și civilizație!(Cf. pp. 175-176).

Apărut în anul centenarului Marii uniri, volumul „Ați venit să munciți… nu să trăiți!“. Povestiri din lagărele de muncă și pușcăriile comuniste scris de Sorin Grecu inseră și cîteva mărturii despre calvarul românilor transilvăneni sub regimul horthyst. Actualii susținători ai reintrării Transilvaniei sub puterea ungurească ar fi bine să ia mai întîi aminte la spusele eroinei Floarea Baica, de 95 de ani (în 2017), asistată de nepoata ei Viorica Stan de 51 de ani: Aveam 22 de ani pe atunci și eram femeie „pogană“, solidă, nu ca acum, bolnavă și amărîtă, iar soțul meu se afla pe front. Trecuseră cîteva zile de la Ziua Crucii (nn. – 14 septembrie) 1944 și se tot auzea că ungurii lui Horthy făcuseră graniță la Someșu-Rece și vin spre noi. Vin, vin, vin – se tot auzea. Atunci i-a pîndit plutonul fix al românilor, compus din sătenii zonei și s-o pregătit să-i întîmpine și armata noastră, în zona actualei mănăstiri din Muntele Rece.[…] Ungurii veneau pe vechiul drum al lui Antonescu, de la mănăstire spre Gura Râștii. Atunci s-o pregătit și ai noștri. Sute de soldați unguri mergeau tot pe jos, numai în căruțe aveau muniția luată din Gilău. Luaseră români cu ei, ca prizonieri și-i amestecaseră cu ai lor, ca să nu fie atacați. Eu eram pe una din cele patru culmi unde aveam mitraliere, în zona Corabiei și îi aprovizionam pe militari cu muniție și cu ce mai trebuia. Atunci am auzit clar cum striga un prizonier, din vale: „Nu trageți, că-s ficiorul Nonului din Gilău!“ Cum vă spuneam, ai noștri erau pregătiți pe partea dinspre Gura Râștii și în zona Corabiei să atace.[…]Ajuns la Gura Râștii, șeful undurilor o zis atît: „Astăzi beau sînge de români!“ Și-a scos apoi chipiul și s-o pieptănat, moment în care – parcă l-ar fi pedepsit Dumnezeu – un militar de pe deal l-a nimerit exact în frunte! Am văzut mai tîrziu, după bătălie, că glontele zburase șase dinți de la pieptenul comandantului înainte de a-i intra în țeastă… A urmat apoi o luptă pe viață și pe moarte – ai noștri, puțini de tot, de pe deal și ei de jos trăgînd spre noi, – care a durat de la zece dimineața pînă la înnoptare. Eu mă oferisem să aduc militarilor noștri muniție, cu șorțul, de la Uzina de apă care era ascunsă în niște bodi (n.n. căpițe). Lîngă mine, Cadiș Dumitru avea o pușcă mitralieră și trăgea cu ea de-și înroșise țeava – iar eu eram lîngă el, îl aprovizionam cu muniție, că avea un automat cu încărcător rotund, cu 32 de gloanțe, cred. Și numa᾽ văd că un cartuș dum-dum al dușmanului îl nimerește în braț și i-l rupe complet! Atunci eu am trecut în locul lui și am început să trag după inamic, mai ales cînd încercau să vină spre noi, pe după bodi. Iar cînd mi se termina muniția, fugeam și-mi aduceam alta, nouă. Pînă la urmă ungurii s-au predat, necondiționat… Însă cînd au văzut că în luptă mai rămăseseră din partea armatei române doar patru sergenți, restul fiind localnici, au început să-și smulgă, de supărare, părul din cap. Dar era prea tîrziu, fiindcă erau dezarmați deja“ (cf. pp. 216-217). Paginile epopeice datorate româncei Floarea Baica își au completarea în cele consemnate îndată grație amintirilor lui Ioan Stan, nepotul eroinei: Tatăl meu, cumnat cu Ioan Baica, soțul Floarei, mi-a povestit ce-a aflat de la participanții la bătălie, după ce s-a întors acasă din prizonieratul de șapte ani din Rusia. Urmarea a fost că, după ce au dezarmat sutele de unguri la Gura Râștii, i-au desculțat și dezbrăcat pe aceștia pînă la chiloți și i-au mînat pe jos, drept pedeapsă, vreo 30 de kilometri, pînă la Mărișel, la mormîntul eroinei moților de la 1848, Pelaghia Roșu[3]. Nu i-au executat, doar i-au pedepsit în acest fel și apoi i-au predat vînătorilor de munte.(Cf. p. 218). Nu cred că recentele declarații belicoase ale unor aventurieri maghiari pot căpăta o ripostă mai adecvată decît aceste valoroase mărturii pe care mi-am permis a le reda pe larg căci sînt pilduitoare.

În aceeași ordine de idei, cu vădită emoție, Sorin Grecu scrie în capitolul Partenie Lazăr, eroul necunoscut al Marii Uniri, împușcat în localitatea Unirea – Alba după ce-a dezertat din armata austro-ungară!(p. 221 ș.u.) despre jertfa tînărului – fratele bunicii dinspre mama scriitorului însuși. Învățătorul Ioan Cazan, supranumit „Ion Creangă“ al Luncii Mureșului, îi aduce lui Sorin Grecu următoarele detalii: Partenie Lazăr, fratele bunicii tale, a dezertat din armata maghiară, cu prilejul Marii Uniri de la 1918 și s-a înrolat în Garda Națională, pentru a proteja noua administrație românească după acest eveniment crucial. A fost însă împușcat mișelește de către un necunoscut, în timp ce se afla în misiune în zona gării Unirea, situată în apropierea lacalității Lunca Mureșului. Culmea, Partenie era un om simpatic și popular, prieten cu toată lumea, inclusiv cu cetășenii maghiari din zonă.[…] La înmormîntarea lui a fost o jale de nedescris, fiind prezente, pe lîngă sutele de săteni din zonă, și importante efective de militari români, care i-au dat onorul cu focuri de artilerie. Pe crucea lui se mai pot distinge și azi, cuvintele: „Jertfindu-vă, ne-ați arătat calea spre nemurire…“ Iar eu am adăugat, la rîndul meu, aceste sihuri: „Pe o cruce scrie – strigă toaca, / Partenie Lazăr, caporal. / El a murit pentru Unire / Și-a înviat în calendar. / În cimitir coloane de morminte / Sînt cruci pe care-s scriși eroi; / Ostași căzuți la datorie / Aprind făcliile din noi“.(Cf. pp. 223-224). Alte nume de patrioți români evocați sînt Simion Lazăr, supranumit „Revizorul“, cel care, alături de tatăl său, Emanoil Lazăr, a înființat prima școală românească din Lunca Mureșului. După ce ochiului reporterului nu-i scapă amănuntul din prezent că pe zidul primăriei, aflate vizavi de școala gimnazială care astăzi poartă numele „Simion Lazăr“, se răzuise tricolorul românesc pictîndu-se un fond galben-albastru – culorile așa-numitului Ținut Secuiesc,  capitolul se încheie cu îndemnul: Să ne amintim cu pioasă recunoștință de toți înaintașii, știuți și neștiuți, care s-au străduit în vremuri vitrege, cu toată dăruirea, să ne netezească calea spre viitor!(p. 227).

Cuvintele criticului se topesc dinaintea acestei fraze pe care o consider a anticipa cea mai bună încheiere a articolului său.

Calde mulțumiri, Sorin Grecu pentru strădania de a învia emoționant-convingător în cartea d-tale numele unor conaționali aparținînd „istoriei mici“ – cum o numești, la un moment dat – dar ADEVĂRATE, fără de care Istoria Mare nu poate căpăta sens. Subscriu fără rezerve aprecierilor prefațatorului: Autorul a intrat în intimitatea tuturor ca într-o carte cu paginile albe și deschise spre a fi scrise. Și o scrie cu măiestrie și cu un suflu viu, un ritm alert și plăcut lecturii, empatizînd totodată cu toți cei intervievați, devenind parte a vieții lor, ca un reporter desăvîrșit, asemenea lui Brunea-Fox(p. 9).

București, 22 mărțișor 2019

Mihai Floarea

Cuvinte cheie:  Vasile (Găvrilă) Roba, Emil Ungur, Zoltan Blum, Mischael Suder, Grigore Pepene, Marinel Nemeș, Todor „Fugaru“, Radu Marin, Nechita Georgiu, Floarea Baica, Partenie Lazăr, Simion Lazăr, deținut politic, închisoare, comunistă, erou, Marea Unire, Transilvania.

 

Rezumat: Sorin Grecu prezintă 34 de portrete ale unor foști anticomuniști, majoritatea deținuți politic. Volumul completează bogata memorialistică a detenției.

 

 

[1]Ca bugetar, n-am avut posibilitatea financiară a publicării lui, dar l-am distribuit elevilor mei din clasele a XII-a sub formă electronică, el stînd la baza studiului de caz prevăzut de programa școlară pentru perioada postbelică; de pildă, varianta de manual „Art“ l-a intitulat „Literatură și ideologie în România comunistă. Literatura aservită ideologiei comuniste“, cea „Humanitas“ – „Jurnalul și memoriile după 1990“, cea „Niculescu“ – „literatura aservită ideologiei comuniste“ etc. Am popularizat întreprinderea mea în cadrul consfătuirilor tradiționale bucureștene din preambulul debutului anului școlar, dar – oare de ce?! – n-am primit nici pînă la această dată vreun semnal de interes real, nu formal-declarativ („vai, ce interesant!“), din partea colegilor mei, exceptînd-o pe brava Marilena Istrati, care mi-a depășit așteptările, organizînd la Grupul Școlar „Dimitire Gusti“ simpozionul național „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“!

[2]De pildă https://vasilegogea.wordpress.com/2018/07/30/sorin-grecu-si-noua-sa-carte-despre-iadul-concentrationar-romanesc-ati-venit-sa-munciti-nu-sa-traiti/

[3]Învățătoarea luptătoare paşoptistăPelaghia Roşu(1800 – 1870), în timpul luptei de la Mărişel, din 12 mărțișor 1849, a comandat femeile din sat, venite în ajutorul prea puținilor bărbați combatanți atacați de armata maghiară. Femeile mobilizate exemplar de Pelaghia Roșu au atacat călare dușmanii, care, speriați, s-au retras în debandadă.  (Cf.http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Pelaghia_Ro%C5%9Fu).