Spiritualitate în „Casa Domnului” la Galeș

 

1. Noțiunea de „Casă a Domnului”

Un apelativ pe cât de cunoscut, pe atât de simplu, Casa Domnului prezintă Biserica în care comunitatea creștină se adună, slăvește, se bucură și răspunde unei chemări spirituale. Însă orice Biserică se poate scrie și cu un „b” mic, rămânând uneori doar clădire și mediu care intervine în viață atunci când este accesat, adică accesoriu.

Pe urmele unei tradiții și a unei istorii în care Galeșul de la Sibiu are și un Mărturisitor Sfânt, Preotul Ioan, se înscrie și bogata tradiție a construirii în construcție, a umplerii mijlocului Bisericii cu mijlocul vieții: Icoana Învierii adăpostită într-o casă de brad, în care tot creștinul intră cu mari emoții pentru fireasca închinare. Din Vinerea Mare până la Înălțare, „Casa Domnului” din Galeșul Sibiului, conoscută deja de mulți pentru unicitatea ei, revarsă Sfântă Tradiție, spiritualitate, bucurie, dar și teologie românească veche.

Noțiunea de „Casă a Domnului” capătă un sens aparte, nu doar pentru aspectul aparte, ci pentru ceea ce este dincolo. Teologia propune permanent un dincolo, un altfel și, de ce nu, o depășire firească a unor limite superficiale. În aceeași casă, Epitaful – icoana punerii în mormânt a Mântuitorului – și Icoana Învierii succed. E casa evenimentelor spirituale și a continuității lor firești teologice, evidente de data aceasta cu ochiul liber.

Acestea vor să spună totul: punerea în mormânt și Învierea, deci Hristos a înviat din morți și a depășit ceea ce înfricoșează de obicei firea umană, moartea. Însă nu pot să spună doar asta, nici nu o spun, nu spun nimic despre vreun eveniment, pentru că nici nu este de spus: este doar prezentare, nu o descriere, nu e nimic spus pentru a fi gândit, ci este arătat pentru a fi trăit. Din această cauză, dincolo de aparența slujbei prin imnuri și rugăciuni, se afirmă: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta”; fragment de imn din prima zi de Post Mare care propune și impune creștinului să analizeze dacă se întâmplă realmente acest lucru cu el însuși!

Evenimentul marcant ce se deschide în mijlocul Bisericii, unde se fac pași timizi spre închinare provoacă viața creștinului simplu și sfidează superficialitate vieții „creștinului” purtător de ghilimele, care nu se oprește nici din agonia construcței propriei vieți și nici din șirul de întrebări zadarnice legate de acest eveniment. De ce a ales Hristos să învieze? Poate, pe de o parte, pentru a prăbuși orice întrebare și orice variantă de răspuns complete, de a opri mintea și rațiunea la granița unde începe Lumina și necuvântarea.

2. Perioada pascală și firescul prelungirii ei

Învierea este și trebuie să rămână taină. Ascest „trebuie” e doar al nostru, măsură ce dă confort minții care se autodefinește încă o dată ca limitată și enervată de această limitare. Teologia propune deschis această limitare și o așază drept punct de plecare: edificiul credinței și al Evangheliei este dat, arătat o dată prin Persoana Fiului venit, înnomenit și jertfit. Acest edificiu nu suportă dezvoltare, ci doar apărare, conservare, păstrare. Asta face teologia firească și necesară în același timp: pentru a explica ce este înăuntrul acestui edificiu, în care stau ca într-o Sfântă a Sfintelor Hristos, Evanghelia și Liturghia înălțată prin Maică și prin Sfinți, teologia prezintă prin cuvintele ei și prin formele văzute atât cât se poate prezenta, dar suficient încât să poată apăra. Este într-adevăr teologie intrarea în edificiul cu miros de brad și rămânerea suspendată din timp în fața Învierii, la lumina lumânărilor vii. Aici totul este apărat, iar simțul creștinului, închinătorului este încredințat de propria sa apărare. Totul este atât de simplu, atât de blând și de smerit…

Biserica nu acceptă rupturi și bruscări: Paștele este pregătit cu mult timp înainte, evindență a teologiei care propune o asumare a unui întreg drum începând cu deplasarea neamului omenesc din preajma divinului, din ambianța raiului în zona îndepărtată și lipsită de firescul dragostei și al echilibrului. Începutul unui îndelung post amintește de această plecare adamică, parcursul arată forțe de echilibru, reușite de sfințenie prin asumare crucii și, de ce nu, o răstignire a voinței egoiste. Gravitatea și incredibilul evenimentului Învierii sunt pregătite prin sobrietatea marcantă a Săptămânii Mari cu toate accentele ei pe umanitatea ieșită și depărtată ca dintr-o Casă a Domnului. Bucuria ce vine prin Lumina de Paști este prelungită mult, casa Domnului umplându-se din nou de creștini și de lumină. Parcurs al bucuriei – și trebuie accentuat încă o dată: nu aceea a informației că Acel Hristos a murit și a înviat și pentru a aceasta statura umană are uriașe posibilități – aceasta nu se dă doar în noaptea devenită zi, ci merge într-un parcurs firesc până la Înălțarea umanului cinstit la cer pentru a-l opri acolo.

3. Trăire liturgică – ieșire prin Înviere

Trăirea liturgică în ansamblul manifestărilor de spiritualitate ortodoxă existente, cere conștientizarea ieșirii, o dată cu evenimentul Învierii, „de pe pământ la cer”, susținându-se clar că nu am făcut noi, ci Hristos, „cel uns” ca să facă asta. Asemenea unei intrări într-o „Casă a Domnului” aceasta echivalează categoric cu o ieșire. De ce s-ar afirma că intrăm în „Casa Domnului”, când, de fapt ieșim: din lume, din trup, mai clar: din social, din prefăcut și imitat, din violență și ispită, din plictiseală și, cu un cuvânt generic, din moarte? De s-ar spune apoi că ieșind din „Casa Domnului” am revenit în locul din care am plecat? Locul acela nu mai e pentru că nu mai e acel om care să-l locuiască: acela nu mai e pentru că tocmai s-a schimbat, s-a trezit, s-a luminat, adică a înviat.

Marginea lumii cuprinsă și marcată de o „Casă a Domnului” este acum trecută. Nu că nu s-ar fi trecut de atâtea ori de câte s-a slujit o Liturghie, nu că nu s-ar fi simțit „ieșirea”de atâtea ori când creștinul s-a împărtășit cu Taine nebănuite. Însă, la Dumnezeu este tot timpul loc de mai mult, de mai multă locuire și de alte feluri de locuire, încât fiecare, în prilejuri diferite are acces să facă acest lucru.

O astfel de existență, dincolo de discursivitate și de întrebări, în eveniment, sfidează imitațiile bucuriei ce se conturează în societăți secularizate, care socializează alarmate de o plictiseală de moarte și de simțul acut al iminenței morții. Ruptura între social și eclezial nu este una nouă – nici nu mai alarmează prea tare! –, ci veche de o vârstă cu vechimea păcatului și, mai recent, o dată cu obișnința și obișnuitul Bisericii căzută între instituții. Sinceritatea, simplitatea, categoricul siguranței și al liniștii, transparența creată și promisiunea pascală, trecerea, toate acestea mulțumesc spiritual, dar și emoțional, creștinul căutător de Înviere.

Trăirea liturgică ce survine dintr-o ieșire din „Casa Domnului”, ca dintr-o cămară, este de acum impregnată de amintirea/rămânerea în preajmă, în comuniunea, în împărtășirea continuă de bucuria propriei vieți, care de fapt era la îndemână, dar la care nu ne dădeam nouă acces. Meditația asupra Învierii este de acum nu ca la o sărbătoare care ne face să ne simțim mai mult sau mai puțin vinovați (fie din cauza păcatelor, fie din evidenta răstignire a lui Hristos de către toți oamenii), ci ca la explicarea firescul nostru și al unei trăiri, de acum supra-firești.

„Casa Domnului” la Galeș trebuie parcursă, trebuie intrat – nu vizitat. Ea este însăși Biserica, este mijlocul Bisericii, este mijlocul mijlocului Bisericii schimbat prin icoana Învierii, dar care a fost îmbrăcată în bradul viu al tradiției, pe măsura bogăției oamenilor.