Ștergarul zărăndean
Motto:
”Ștergarul românesc, chiar dacă și-a diminuat forța de iradiere a însemnelor lui în viața noastră, rămâne, totuși, martorul tăcut al tradiției. Nu trebuie decât să-l privești; în firele lui s-a împletit și s-a scris istorie. Prin tot ce însemnă el astăzi, ștergarul românesc este un adevărat ștergar de credință care ne învață lecția iubirii, a respectului, a statorniciei…”(Dr. Corina Mihăescu)
Alături de costumul popular, ștergarul sau tindeul, cum este el denumit în Zarand, deține un loc de frunte în cadrul artei populare românești, fiind totodată unul dintre lucrurile de suflet ale țăranilor noștri, un lucru care i-a însoțit de la naștere până la moarte, fiind de asemenea, prezent atât în casă cât și în biserică, la munca câmpului sub forma merindarelor sau merindețelor, a ștergarelor și a ștergurilor pentru învelirea mâncării, la evenimente sărbătorești, sau purtat de femei pe cap ca proboadă.
Regăsim în ștergarul zărăndean aceleași valori majore ale artei populare românești, artă care s-a impus în spațiul european, fiind elogiată de numeroși specialiști de-a lungul timpului, cum s-a întâmplat cu ocazia inaugurării Universității din Cluj, în anul 1920, când reprezentantul Spaniei a afirmat că am produs ”una din cele mai însemnate civilizații populare din lume”.
Varietatea motivelor, sobrietatea, armonia culorilor, rafinamentul și echilibrul decorului, finețea execuției specifice cusăturilor și țesăturilor românești sunt trăsături ce caracterizează și ștergarul zărăndean.
Ștergarul a fost (ar putea să fie în continuare) unul dintre lucrurile care l-au însoțit pe țăranul român de-a lungul întregii sale vieți, atât în momente speciale, de sărbătoare și ceremonial, cât și în aspectele casnice ale vieții de zi cu zi. El a adunat în firele sale multă istorie, artă, migală, efort, îndemânare, alături de bucuriile, tristețile și durerile celor care l-au creat.
Atârnat sub grindă, veghind icoanele din casă, mănunchiul de busuioc, cununa de grâu sau firele de salcie sfințite la Florii, învelind farfuriile sau olurile ce decorau casele cu ceva timp în urmă, ștergarul a fost ca un duh al casei, aripi albe de îngeri ce păreau că strâng și ocrotesc cu albul lor pur întreaga familie, întreaga gospodărie.
Ștergarul are o istorie foarte veche. Am putea spune că el a apărut în istorie odată cu primele țesături realizate de om. Primul său rol probabil că a fost cel ritual, decorativ și artistic și abia apoi cel utilitar.
Diferite ca denumiri, funcții și destinație, ștergarele, aceste bucăți de pânză albă țesute în război, de formă dreptunghiulară și mărimi care de obicei nu depășesc 1,50-2,0 metri în lungime și 0,30 – 0,60 m în lățime, dovedesc unitate formală, tehnică, funcțională și decorativă. Sunt printre ultimele și puținele vestigii ale artei populare zărăndene pe care astăzi încă le mai găsim expuse la loc de cinste în multe dintre casele țăranilor din Zarand.
De la sensul propriu de a șterge, care îi desemnează o utilitate practică în gospodărie și până la cel figurat, cu conotația de iubire până la moarte și regăsirea dincolo de ea, în viața veșnică, prin așa numitul ”ștergar de credință” , ”credințar”, sau ”zălog”, ștergarul îndeplinește diverse funcții: înfrumusețează interiorul caselor, bucură ochii și sufletul, devine dar neprețuit la nunți și înmormântări, învelește cu albeața sa pruncul nou venit în lume, împodobește ”sulița” mortului nelumit, se leagă în jurul puiului de brad care se pune în vârful unei construcții noi și împodobește ca învelitoare capul femeilor.
Așa cum aminteam mai sus, ștergarul este unul dintre puținele lucruri din jurul nostru care ne însoțește de-a lungul întregii noastre vieți, de la naștere până la moarte, el fiind martorul trecerii noastre prin lume, părtaș la toate evenimentele importante din familie sau la sărbătorile rânduite de tradiție.
După diversele și variatele sale utilizări, ștergarul se clasifică astfel:
- în funcție de zona în care este folosit, de formă și utilizare avem: șervet, prosop, merindar, batistă sau cișcăneuț, ștergură, cârpă, leșier sau cenușer, etc.
- în funcție de locul în care se așează: tindeu de icoană, de perete, de cui, de culme, de ușă, de oglindă, de blid, de colț, de fereastră, de masă (măsăriță), etc.
- de ceremonie sau ritual:
-ștergarul de nuntă (credințer sau zălog, de mireasă, de mire, de nănași, de zvornic, de vifori, de pom, de legat vadra, de împodobit caii, etc.)
–ștergarul de botez (crișmă)
–ștergarul de înmormântare: (de preot, de dieci, de cantor, de neamuri, de prapori, de dat peste sicriu,etc.)
-ștergare care împodobesc ”sulița” mortului
– ștergare care împodobesc brăduțul pus în vârful unei construcții noi, etc.
- după funcționalitate: ștergar de merinde, ștergură, cârpă, de înfășurat prescura,
de colac, de coșarcă (merindeață)
- ca element de port popular: cârpă de cap, tindeu de cap, proboadă sau broboadă, cișcăneuț de purtat la brâu, la mână, etc.
În ceea ce privește tehnica de execuție, ștergarele pot fi țesute în două sau patru ițe, năvădite în mai multe ițe, alese în degete, peste fire, printre fire, în corleți, cu dosca, cu drotu (vergea). Pot fi și cusute pe pânză cu ață de arnici sau mulineuri, cu cusături ”în cruci” sau ”peste fire”.
Ștergarele țesute se confecționau din cânepă, bumbac, mai rar din lână. Pânza era țesută în două sau patru ițe, iar cele năvădite, în mai multe ițe. Alte moduri de lucru ale ștergarului țesut sunt: în corleți, cu dosca, cu drotu sau alese în degete.
Ștergarele cusute sunt de dată mai recentă. Pe pânza albă țesută în război, dar cel mai adesea pe o pânză cumpărată din comerț, se realizează decorul ștergarului prin coasere cu ață colorată (arnici, mulineuri, etc.). Cât privește broderia, aceasta se realizează în mai multe tehnici: peste fire, în cruci, în lanț, dar și în tehnica ajurului.
Aproape în toate cazurile, ștergarele au la cele două capete fire, ciucuri și franjuri realizate din firele de urzeală, sau dantele croșetate sau împletite. Registrele decorative ale dantelelor respective sunt foarte diferite, modelele variind de la cele geometrice până la cele florale sau fitomorfe, toate de o mare frumusețe.
În ceea ce privește elementele de decor ale unui ștergar, se poate observa că în majoritatea cazurilor modelele sunt așezate la cele două capete. Doar la ștergarele de uz casnic pot să apară vergi colorate din loc în loc, pe toată suprafața acestuia, deși cel mai adesea și acestea au decoruri doar la capete.
Elementul primar în decorul ștergarelor este dunga, varga, vâstra sau vârsta. Stilul decorativ este în general cel geometric la ștergarele mai vechi și cu elemente florale, fitomorfe, avimorfe, foarte rar zoomorfe, la cele mai noi. Elementele de decor sunt incluse de obicei într-o dungă de culoare roșie sau neagră ce servește drept fond, dungă care este încadrată de o parte și de cealaltă de două-trei vergi mai subțiri, în culorile roșu și negru.
La ștergarele vechi compozițiile decorative sunt simple și constau de obicei dintr-o succesiune sau alternanță de: romburi, romburi cu raze, romburi hașurate, triunghiuri hașurate, coarnele berbecului, unghiuri paralele, segmente de dreaptă, X-uri, S-uri, motive astrale sau religioase (cruce, potir, etc). De fapt, elementele respective le regăsim la piesele de port popular, la țesăturile noastre și în toată arta populară românească.
Aceste semne vin de foarte departe în timp, fiind un remarcabil și de necontestat document al continuității poporului român, milenii de-a rândul pe aceeași vatră.
Semnele respective au fost folosite din epoci străvechi, la început scrijelite pe os, piatră sau lemn, apoi cusute pe haine. Poate că inițial ele au fost incizate direct pe piele. Scopul utilizării acestor semne era extrem de vast și variat. Pentru primii oameni ele aveau funcții diverse: apărau de boli și duhuri rele, de momente nefaste, aduceau ocrotire, prosperitate, belșug și fertilitate.
Simbolistica acestor semne, după unii cercetători, ar fi următoarea:
– cercul-simbol al cerului, al masculinului, dar și al soarelui, al ciclicității anotimpurilor
– S răsturnat –simbol al timpului, al eternității, urcarea spre cer sau coborârea în abis
-”zig-zagul” sau linia frântă-una dintre cele mai vechi reprezentări care simboliza fulgerul și implicit forțele dezlănțuite ale naturii, tot ceea ce era greu de stăpânit, de controlat
– dreptele paralele-simbol al axului thanatic, al neființei, multiplul, dualitatea
– rombul-unul dintre cele mai utilizate semne în arta populară românească, simbol al soarelui, al zeității supreme, sau a Mamei-glie; un sumum de contrarii: pozitiv/negativ, spirit/materie, masculin/feminin, pozitiv/negativ, pământ/cer, etc.
– X-ul, simbol al zeului suprem, o zeitate de prim rang, zeița regenerării și transformării
– triunghiul-simbol al femininului, al fertilității, al vieții, al regenerării, etc.
-coarnele berbecului-fertilitate, vitalitate debordantă, sănătate.
-unghiurile,V-urile-abundenţă, viaţă, hrană, simbol al zeiţei-pasăre, naștere și renaștere
-hașura- mediul acvatic, apă, abundență, fertilitate
Toate aceste semne şi altele care li se alătură în diverse combinaţii, au fost utilizate iniţial ca nişte ideograme care transmit o anume informaţie, utilizându-se precum literele unui alfabet.
Inițial, vopsirea firelor de lână sau cânepă pentru decorul țesăturilor era realizată de femei în gospodăria proprie, după rețete străvechi, transmise de la o generație la cealaltă. Culorile erau de origine vegetală, preparate cu mare grijă și răbdare, aproape sub forma unui rit, din plantele, arbuștii și arborii fructiferi sau sălbatici din apropierea satului.
În procesul de vopsire a firelor se disting mai multe etape:
- pregătirea firelor consta în procesul de albire al sculurilor de lână sau bumbac, prin fierbere și expunere la soare. Astfel, se îndepărtau substanțele grase și se degradau pigmenții naturali din fibre.
- pregătirea colorantului. Extracția colorantului din plante se făcea prin două metode-prin macerare și prin decoct (fierbere) într-o soluție de zer sau borș.
- vopsirea firelor și nuanța obținută depindea de durata menținerii în soluția ce servea drept colorant, aciditatea soluției și momentul adăugării mordantului (compus chimic care fixează culoarea în fibre). Erau utilizați mordanți minerali: piatră vânătă, piatră acră, sare sau mordanți naturali: borș, zeamă de varză, oțet, zer, leșie din cenușă.
- uscarea firelor se realiza prin răsfirarea și afânarea firelor și expunerea lor la soarele de dimineață.
Plante utilizate pentru obținerea culorilor:
Galben (nuanțe diverse, până la brun și negru) se obținea din: drobiță (genista tinctoria), scumpie (Cotinus cogygria), laptele câinelui (euphorbia cyparissias), șovârv (origanum vulgarae), răchițică (epilobium augustifolium), frunze de mesteacăn, de dud, de zarzăr, de viță, de ștevie, de vetrice (tentacetum vulgare);
Albastru: drobșor (Isatis tinctoria);
Roșu: roibă (rubia tinctoria), șovârv, frunze și scoarță de măr pădureț, frunză de măr dulce sau corn, scoarță de arin negru, prun, de stejar, pațachină (thamus cathartica).
Verde: drobiță, scoarță de măr pădureț, sămânță de mac, dediță, leuștean, etc.
Negru, brun: scoarță și bobițe de arin negru, scoarță de prun și de nuc, coji de nucă, ramuri de scoruș și mălin, păstăi de bob (vicia faba), floare de boz, etc .
În ceea ce privește ștergarul actual, se poate spune că la nivelul decorurilor, cele trei vergi decorative de la capete și-au mărit dimensiunile, renunțându-se de asemenea, la decorurile geometrice, constatându-se o expansiune a motivelor florale, fitomorfe, zoomorfe, redate într-o manieră naturalistă, care ne îndepărtează de tradiția sistemelor compoziționale, anulând în unele cazuri învârstarea, ca element ordonator al întregii ornamentații.
O altă tendință este aglomerarea și amploarea decorului care nu se mai supune tratării liniare. Simplității motivelor i-a corespuns multă vreme un sistem coloristic potolit, rafinat și elegant, specific stilului geometric: alb, negru, roșu, albastru. Odată cu modificarea decorului, paleta cromatică s-a lărgit, regăsind pe ștergarele recente o gamă variată de culori.
Cu toate aceste modificări în aspectul său, ștergarul zărăndean rămâne o emblemă a zonei, o piesă de referință în ceea ce privește arta populară românească, un obiect de suflet care ne leagă strâns de cei care au fost înaintea noastră.
Chiar dacă astăzi au ieșit în mare parte din uz, ele, ștergarele, se găsesc încă din abundență în dulapurile și lăzile gospodăriilor noastre. Nu așteaptă decât să fie scoase iar la lumină pentru a fi admirate, pentru a ne oferi bucurie celor care le privim.
Un număr destul de important de ștergare zărăndene sunt expuse în prezent la Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, în cadrul expoziției cu titlul ”Ștergarul zărăndean”.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Constantin, Paul – Să vorbim despre culori, Ed, Ion Creangă, București, 1986
Oprescu, Gheorghe – Arta țărănească la români, Ed. Cultura Națională, București, 1922
Vasilescu, Vasile – Simboluri patrimoniale, Ed. Europa Nova, 1998
Vasilescu, Vasile– Semnele cerului-cultură şi civilizaţie carpatică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 1993
- De la fibră la covor, Fundației Culturale Române, București, 1998
- Ștergarul românesc, pliant tipărit de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, București, 2004