STRATURI DE CULTURĂ, STRATURI DE LIMBĂ
Afirmaţia că în vocabularul unei limbi se regăsesc reperele esenţiale ale istoriei colectivităţii care foloseşte limba respectivă a devenit aproape un truism şi totuşi alte şi alte mărturii puse în lumină de scotocirea cuvintelor nu încetează să încînte şi să uimească. Întrebarea de ce acest lucru se numeşte astfel primeşte răspuns sigur din partea celor puţin interesaţi de problemă: pentru că aşa s-a spus de cînd lumea. Pentru cel obişnuit să(-şi) pună întrebări, răspunsul nu poate mulţumi, pentru că: 1. nu răspunde la întrebare; 2. ridică, în schimb, altă întrebare: ce înseamnă de cînd lumea? Aşa va fi fost dintotdeauna, adică de la începuturile lumii?!
Fără a mai lua în seamă că fiecare limbă are propriul lexic, mai mult sau mai puţin diferit/ asemănător de/ cu al altor limbi, învecinate sau înrudite, vom constata că vocabularul dintr-o provincie istorică a României conţine şi cuvinte prin care se deosebeşte de cel al celorlalte provincii. Ba apar deosebiri chiar în interiorul aceleiaşi provincii şi chiar între satele învecinate. Enunţul du-te-n cuhne şi adă ţoncul de pe şparhat, cuprinzînd cuvinte înregistrate în nordul extrem al judeţului Botoşani[i], va ridica probleme de înţelegere nu numai vorbitorilor din alte părţi ale arealului românesc, ci chiar celor mai mulţi din judeţul Botoşani. Pentru mulţi cuhne („bucătărie“) şi ţonc („cherpedin“, regionalism sinonim din sudul Moldovei, „cleşte de cuie“) au dispărut din vocabularul activ, iar şparhat („plită“) este cvasinecunoscut. Cuhne şi şparhat sînt asociate cu realităţi de cîndva; bucătăria actuală e altceva decît cuhnea. Aragazul are şi el pretenţiile lui, nu-şi găseşte locul în cuhne, iar la magazin nu se mai vinde şparhat, ci plită de bucătărie, folosibilă şi în cuhne.
Aflăm astfel că numele unui obiect e mai mult sau mai puţin de cînd lumea, chiar dacă ne raportăm la lumea/ istoria obiectului respectiv, din moment ce poate fi schimbat. Aflăm astfel de ce s-a schimbat un nume cu altul, dar nu aflăm de ce lucrul respectiv se cheamă aşa şi nu altfel.
Există un domeniu în care limbajul se dovedeşte a fi deosebit de conservator, cel al religiei. Enoriaşii preiau cuvintele de la oamenii bisericii pe nerumegate: să faci se spune popa are şi corespondentul spun cum spune popa, înţelegerea nefiind obligatoriu necesară. Aşa atotţiitorul, cu sensul descifrabil, a ajuns, nu numai în vorbirea oamenilor de rînd, ci chiar într-o carte semnată de un preot, atoţiitorul, cu sensul mai întunecat. Îi mărturiseam unui preot că în copilăria mea rugăciunea de dimineaţă era Doamne, Doamne, Cerestati, nu Ceresc Tată, pe care abia mai tîrziu l-am aflat, iar dumnealui mi-a răspuns că şi pentru el, originar din altă parte a ţării, era la fel. Importantă era rugăciunea către Domnul, care cunoaşte nevoile celui ce se roagă. Iar practica era foarte veche. Cîţi dintre românii care mergeau la biserică pe cînd slujba se ţinea în limba slavă cunoşteau acea limbă, ca să înţeleagă ce se spunea acolo? Importantă era conştiinţa zilei de sărbătoare, dedicată Domnului (dies servatoria), cînd omul, rupt de orice îl lega de realităţi diurne, nu avea altă treabă decît să stea la sfat cu Dumnezeu. Popa şi dascălii boscorodeau[ii] în limba lor, poporănii se rugau pe limba lor. Va fi fost altfel pentru rutenii din Galiţia ajunşi în Bucovina, care, obişnuiţi să meargă sărbătoarea la biserică, intrau în bisericile românilor, să se întîlnească cu Dumnezeu, şi astfel au trecut de la greco-catolici la ortodoxie? Sigur nu înţelegeau limba română, cel puţin la început, dar situaţia nu diferea de cea de unde veniseră, căci acolo slujba se ţinea în limba slavă bisericească, pe care ei nu o mai înţelegeau.
Pe 24 iunie românii sărbătoresc ziua Sînzienelor, numită şi Drăgaica, aceeaşi cu sărbătoarea Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, una dintre marile sărbători ale ortodoxiei din România, cu extrem de puternică influenţă în popor. Încă din timpul cînd făcea parte din Imperiul Habsburgic, Suceava devenea în acea zi capitala ortodoxiei, cu mare afluenţă de credincioşi din toate teritoriile celor trei state: România, Austro-Ungaria, Rusia. Trei nume ale aceleiaşi sărbători. Ca şi în alte cazuri de acest fel, căci nu e singura sărbătoare religioasă cu mai multe nume[iii] sau variante ale aceluiaşi nume[iv], explicaţia ne-o oferă istoria acestora.
Creştinarea populaţiei din regiunea Dunării s-a produs într-o perioadă destul de veche. Începută în vremea cînd pe acest teritoriu se vorbea limba latină, creştinarea s-a făcut în această limbă, iar cuvintele din limbajul religios au suferit, în evoluţia lor, aceleaşi modificări de pronunţare ca şi celelalte cuvinte. Numele sfinţilor, pronunţate totdeauna cu Sfîntul în faţă, şi-au modificat aspectul fonetic: Sanctus Basileus (< gr. Bασίλειος) a devenit, în timp, Sîn Văsîi[v], Sanctus Petrus – Sîn Petru (Sînќetru), Sanctus Helias – Sînt Ilie[vi], Sancta Maria – Sîntă Mărie etc.
După scindarea Imperiului Roman, organizarea bisericii s-a făcut în aceste teritorii după modelul răsăritean, diferit de cel occidental, cu limba greacă limbă oficială. Din secolul al IX-lea, cînd slavii au adaptat scrierea greacă propriei lor limbi, limba slavă scrisă, cunoscută sub numele slavona bisericească, a devenit limba oficială a bisericii creştine de pe ambele maluri ale Dunării, limba în care se oficia slujba religioasă. Toată terminologia religioasă a fost transpusă din greacă în limba slavă, iar numele proprii au fost adaptate acestei limbi. Vechile nume de sfinţi, păstrate în limba populară, au intrat în concurenţă cu cele noi, culte, intrate în circuit pe cale scrisă. Aşa au apărut variante ca cele despre care vorbeam mai înainte. Biserica nu a protestat şi aşa se explică păstrarea acestora pînă astăzi[vii], uneori şi ca nume de localităţi.
Din secolul al XVI-lea textele religioase încep a fi traduse în limba română, dar pentru adaptarea terminologiei a fost nevoie de o perioadă îndelungă, cauza fiind concepţia extrem de restrictivă despre traducere, care trebuia să respecte originalul cuvînt cu cuvînt. Pravoslavnic, prin care slavii îl traduseseră pe ortodox, a început a fi transpus în româneşte prin drept credincios, drept[viii] măritor (creştin), rămas pînă azi în practica bisericească, iar apoi prin ortodox, care a ajuns să se opună azi lui pravoslavnic, cu trimitere expresă la biserica ortodoxă rusească, deosebită de biserica ortodoxă românească mai ales după schimbarea calendarului civil, pe care biserica rusească a refuzat-o, rămînînd pe stil vechi, sau pe vechi[ix].
Vechile fapte de limbă de origine slavă, culte la vremea lor, căci se impuseseră pe cale scrisă, se răspîndiseră în popor şi intrau acum în concurenţă cu fapte noi de limbă, pătrunse tot pe cale cultă. Blagoveştenie a fost înlocuit de Buna Vestire, Ispas de Înălţare (la Cer) etc., circulaţia primilor termeni fiind din ce în ce mai restrînsă, iar alţii au devenit arhaisme.
Sl. Precista a fost tradus în română prin Preacurata, numai cu referire la Fecioara Maria, singura care se poate bucura de acest atribut-epitet, de aceea nici nu mai are nevoie de prezenţa regentului[x]. Dar vechea ctitorie negustorească din Galaţiul secolului al XVII-lea, cel mai vechi monument istoric al oraşului, rămîne cunoscută cu numele Precista, chiar dacă prea puţini sînt cei care cunosc explicaţia numelui. Cuvîntul sărbătoare este continuatorul lat. (dies) servatoria, dar în limbajul bisericesc nu a reuşit să-l înlocuiască pe praznic (< v.sl. prazdǐnikŭ), iar sărbătorile religioase mai curînd se prăznuiesc, decît se sărbătoresc.
Numele vechi al sărbătorii Acoperămîntul Maici Domnului, de la 1 octombrie, se mai păstrează doar pe alocuri: Pocroave, Procoave, Procov. Ca apelativ comun, provenit din vsl. pokrovŭ, are circulaţie periferică şi înseamnă „ţesătură cu care se acoperă anumite lucruri“, fiind în legătură cu sărbătoarea destinată pregătirii ogoarelor pentru perioada următoare, a toamnei, cînd vor fi acoperite cu brumă. Preluarea cuvîntului ca nume al unei mai vechi sărbători, păgîne, se datorează practicii bisericii de a suprapune sărbătorile religioase peste cele păgîne, impunînd propriul nume sau preluîndu-l pe cel vechi şi încărcîndu-l cu semnificaţiile proprii. În cazul nostru cuvîntul care denumea sărbătoarea păgînă a dispărut şi s-a impus numele sărbătorii religioase, cuvîntul pătrunzînd şi în vorbirea comună, păstrînd şi vechile semnificaţii. Sărbătorirea schimbării sezonului se făcea prin dansuri ale fetelor, despletite, fapt care a adus cu sine şi altă semnificaţie, „sărbătoarea părului“. Astfel dispărea orice legătură cu sensul original al cuvîntului pocrov. Cuvîntului nou, îmbogăţit cu noi sensuri, i s-a descoperit și o origine nouă, Sfîntul Pocroavă[xi], cel responsabil de părul fetelor, iar dansul era închinat lui.
1 mai este sărbătoarea Armíndenului (Armíndenilor, Armindeánului). Variantele numelui probează că legătura cu etimonul, numele original al sărbătorii, Ziua Sfîntului Ieremia (< vsl. Iereminŭ dĭnĭ) a dispărut. La demonstraţia oamenilor muncii de la 1 mai de înainte de 1990, numele armindeni era frecvent folosit, considerîndu-l a fi popular, nume al unei sărbători exclusiv populare. Într-adevăr, în unele comunităţi săteşti armindenul se sărbătorea prin numeroase jocuri şi întreceri de primăvară[xii]. Legătura cu numele religios al sărbătorii ar fi făcut imposibilă folosirea cuvîntului. Nu este de mirare că în Transilvania şi, pe alocuri, în Bucovina, Majfest-ul german, Majalis, a prins şi la români, devenind, întîi pentru elevi şi extinzîndu-se apoi la nivelul comunităţilor, o petrecere de început de mai, cu cîntece şi dansuri închinate primăverii.
Sînziene, Drăgaica, Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, legate de aceeaşi dată, 24 iunie, nu constituie o excepţie. Numele cel mai respectat, care adună lumea la biserică este Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul sau Sfîntul Ioan de Vară, spre deosebire de Sfîntul Ioan de Iarnă, Soborul Sfîntului Ioan Bătezătorul, din 7 ianuarie, sau de Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul, din 29 august, Zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul, din septembrie, Prima (A doua, A treia) Aflare a Capului Sfîntului Ioan Botezătorul, pentru proslăvirea celui care a fost ultimul proroc al Vechiului Testament şi cel dintîi proroc al Noului Testament. Pe baza datelor oferite de Biblie, s-a stabilit zămislirea Sfîntului Ioan, în raport cu care naşterea a fost fixată pentru sfîrşitul lunii Iunie, dar data de 24 iunie a fost aleasă prin raportare la data solstiţiului de vară, 21 iunie, simbolică[xiii], dacă însuşi Sfîntul Ioan afirma „Acela [Hristos] trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3,30). Ioan şi, împreună cu el, Vechiul Testament urma să-şi piardă din importanţă, în timp ce Noul Testament, Legea lui Hristos, îşi începea ascensiunea.
Dincolo de numele ei, sărbătoarea populară se înscrie sărbătorilor destinate marcării scurgerii timpului, încheierii unei perioade şi începerea alteia. Aşa sînt cele două solstiţii şi cele două echinocţiuri, în apropierea cărora au loc începutul şi încheierea ciclurilor agricole, de la Sfîntul Gheorghe şi Sfîntul Dumitru etc. Înainte de a se îmbogăţi cu semnificaţiile religioase, sărbătoarea numită azi de români sînziene se înscria unei foarte bogate mitologii precreştine, legată de cultul soarelui şi izbînda lui şi a luminii asupra întunericului. Acum este, în tradiţia populară, începutul propriu-zis al verii, de aceea se mai numeşte şi cap de vară și amuțitul cucului. Soarele este atotputernic, iar cîmpul începe a-şi arăta roadele. Sărbătoarea este destinată fiinţelor mitologice în a căror seamă se află roadele, fertilitatea pămîntului, dar şi fertilitatea femeii şi iubirea. De aici manifestările dedicate acestor zeiţe, care, deşi sînt zîne bune, trebuie să fie totuşi îmbunate, să vină în ajutorul fetelor care-şi aşteaptă măritişul[xiv].
Larga răspîndire a acestei sărbători probează că originea ei ar putea fi alăturată sărbătorilor romane Lupercalia, Stultorum festa, Quinquatrus, Fornacalia, cu care se vor fi contopit, „poate, în epoca postromană, graţie, probabil, şi originilor geografice ale coloniştilor romani“[xv]. Numai că arealul pe care se practicau aceste sărbători este mult mai larg, manifestări asemănătoare fiind atestate în mai tot spaţiul european şi în Asia, pînă în Armenia şi India. Realităţile de referinţă sînt nu protoromane, ci preromane, comparaţia cu manifestările romane probînd doar că existau la acea vreme, nu şi de cînd. Prezenţa sărbătorilor La Saint Jean, la francezi, şi San Giovanni, la italieni probează doar că sărbătoarea s-a impus similar în cele trei teritorii.
Varianta aromânescă a sînzienelor se cheamă Aγǐańǐú, (< ἄγιος + Ἰωάννης + νεος), descrisă în detaliu de Take Papahagi, care o apropie de zilele nebunilor de la bănăţeni, cele două manifestări completîndu-se reciproc[xvi], dar deosebirile sînt prea importante pentru a le considera variante ale aceleiași manifestări. Ca și la maramureșeni, zilele nebunilor se înscriu calendarului popular de primăvară, la unii suprapunîndu-se cu începutul postului mare, la ceilalți cu 1 aprilie, ziua păcălelilor[xvii]. Numele sub care mai e cunoscută manifestarea în Banat și Ardeal, fărșang, fărșanc, fășanc, este un împrumut din germană, Fastnacht, cu multiple variante[xviii], sau prin filieră maghiară, farșang. Adoptarea numelui german probează preexistența sărbătorii, al cărei nume mai vechi a fost abandonat în favoarea celui „la modă“.
Sărbătoarea Sînzienelor poartă în sudul României şi numele Drăgaica, cu cam aceleaşi manifestări, dar cu nume împrumutat din limba bulgarilor, dragaika, derivat diminutival de la draga, prezent şi acesta în limba română. După Victor Kernbach, Drăgaica este „uneori sinonimă“ cu Sînzienele, „manifestîndu-se, potrivit tradiţiei, în ziua de Sfîntul Ioan Botezătorul“[xix], ceea ce răstoarnă perspectiva istorică, pentru că sărbătoarea religioasă s-a suprapus peste cea păgînă, preexistentă.
În ce priveşte etimologia cuvîntului sînziene lucrurile nu sînt foarte clare. Nume al unei vechi sărbători campestre şi silvestre, etimologia Sancta Diana pare a fi cea corectă; Diana, zeiţa vînătorii, protectoare a animalelor şi, mai tîrziu, şi a cîmpurilor, vestită şi preamărită pentru graţia şi frumuseţea ei, a dăinuit în civilizaţia românească prin urmaşul zînă. E mai greu de explicat asocierea dintre adjectivul sanctus şi un nume păgîn, iar evoluţia fonetică pînă la sînziene e mai greu de făcut; de la sanctus s-a ajuns la sîn(t): Sîn Petru, Sînt Ilie[xx], dar de la sancta s-a ajuns numai la sîntă (Sîntă Mărie). Numele sărbătorii are numai forma de plural; singularul sînziană a apărut mai tîrziu, ca nume al florii, asociată cu sărbătoarea cînd aceasta îşi poate manifesta puterile magice[xxi]. De la numele florii s-a impus şi ca nume de fată, după modelul asocierii cu alte flori, începînd chiar cu floare.
Cealaltă etimologie este legată de numele religios al sărbătorii, Sancti dies Johannis. Din punctul de vedere al evoluţiei fonetice, lucrurile sînt mai limpezi; ca şi în cazul zilelor săptămînii, Lunae dies, Jovis dies etc., dies a dispărut din folosire[xxii], iar din Sancti Johannis, cu pronunţarea cuvintelor fără pauză, putea rezulta sînziene, ca și în cazul lui Sîmedru. Faptul că biserica a reuşit să impună numele religios, prin care încerca să submineze vechile practici, păgîne, nu trebuie să mire. Astăzi cele mai multe dintre vechile practici dăinuie doar în locuri izolate, dar biserica serbează cu mai mult fast de la un an la altul, suplinind semnificațiile vechi.
Parafrazînd dictonul latin habent sua fata libelli, putem spune habent sua fata verba.
Orice realitate se impune în măsura în care impune cuvîntul potrivit. Cuvinte apar şi cuvinte dispar. Cuvintele care apar fie denumesc realităţi noi, fie redimensionează realităţile, căci, dacă se trece de pragul aparenţei, realităţile nu sînt niciodată aceleaşi. Cool nu e acelaşi cu mişto, pe care, de fapt, l-a înlocuit; el e negarea generaţiei mişto, nu pentru că ar face vreo deosebire între cele două cuvinte afară de mişto nu e cool, „nu e cool să foloseşti cuvîntul mişto“. În schimb cool poate fi mişto, pentru cineva depăşit de vreme, care era mişto şi încearcă să fie cool. Situaţia e aceeaşi cu a aragazului din cuhne. Fiecare reprezintă o etapă a evoluţiei culturale a societăţii, iar adevărul lor trebuie judecat raportîndu-l la cultura pe care o reprezintă.
Se face mare caz de folosirea cuvîntului jidan sau a rudei sale jidov, care ar avea sens peiorativ şi, ca atare, trebuie să fie înlocuite cu evreu. Dar conotaţiile sînt subiective şi sînt altceva decît denotaţiile, de care nu se poate face abstracţie în nici un caz. Pentru părinţii mei nu exista cuvîntul evreu, ci doar jidan, strict denotativ, fără vreo urmă de peiorativ. Conotaţia era „negustor“, căci mai toţi negustorii din zonă demni de încredere erau jidani; afacerea pecetluită printr-o strîngere de mînă era mai sigură decît cea consfinţită azi de numeroase acte care se subminează și se încurcă unele pe altele. În cartea dedicată acelor timpuri am folosit cuvîntul jidan şi se pare că prin asta am provocat supărarea unora dintre colegii mei evrei. Dar folosirea cuvîntului evreu ar fi fost ca şi cum aş fi spus despre ceva/ cineva că era cool. Ce ne facem atunci cu cartea de mare popularitate Jidovul rătăcitor, cu peste patru secole de circulaţie? E adevărat că unii evrei se străduiesc să impună sintagma evreul rătăcitor, dar în cultura europeană cartea s-a impus cu acest titlu, iar înlocuirea numelui din titlu ar putea provoca destule confuzii. Ce ne facem cu numeroasele toponime cuprinzînd cuvîntul jidovină, ale cărui semnificaţii, izvorîte din mitologia locului, stîrnesc interesul multor cercetători?
Orice am face, nu putem scoate din dicţionare cuvintele care nu plac sau au căpătat conotații nedorite. Iar aceste cuvinte nu sînt deloc puține[xxiii]. Vasile Alecsandri prefera cuvîntul pudor, pentru că varianta pudoare putea fi confundată cu putoare, dar, în ciuda coliziunii paronimice, pudoare s-a impus în defavoarea perechii sale, iar perechea onor şi onoare a rezistat cu ambii termeni, fiecare specializîndu-se pe domeniile proprii.
[i] Din acelaşi loc înregistrăm şi rămnicul e plin de posoacă „iazul e plin de peşte mărunt“, în care găsim o variantă a mai răspînditului rîmnic, iar pentru posoacă un sens neatestat, ce ar putea fi pus în legătură cu „mîncare rea“, cu circulaţie periferică.
[ii] A boscorodi înseamnă azi „a spune vorbe fără înţeles, încîlcite, a bîigui“, dar la origine era legat de rugăcinea către Domnul, făcută de preot, în limba slavă, cum o probează ucr. božkorodity.
[iii] Buna Vestire şi Blagoveştenia, Intrarea în biserică şi Ovidenie sau Vovidenie, Inălţare (la Cer) şi Ispas etc.
[iv] Sfîntul Gheorghe şi Sîngiorz, Sfîntul Dumitru şi Sîmedru (Sîńedru) etc.
[v]În Vrancea circula o zicală despre femeile nu prea harnice, care ocoleau mersul la treburile cîmpului, făcînd în timpul verii treburi specifice iernii: Puse pînza/ Cînd da frunza/ Şi-o găti/ La Sîn Văsii.
[vi] Merele şi perele care se coc timpuriu se numesc văratice sau sîntilieşti.
[vii] Această atitudine a bisericii îşi găseşte cea mai bună explicaţie la Tache Papahagi, Mic dicţionar folkloric. Spicuiri folklorice şi etnografice comparate, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 173: „Poporul sau popoarele, lumea ce nu a rupt complet şi definitiv cu tradiţia-i seculară, dacă nu milenară, nu o poţi cuceri, stăpîni, apropia şi conduce sufleteşte prin dispoziţii şi ordine de administraţii birocratice – fie ele chiar sufocante în tiranica lor barbarie -, ci prin convingeri adînci, ilustrate de fapte de bună credinţă şi ţîşnite din reale identificări în tot şi în toate ale sufletului celui ce conduce cu sufletul celor de sînt conduşi“.
[viii] Vsl. pravoslavĭnŭ < pravo „drept, corect“ şi slava „slavă, glorie“ traducea exact grec. Ortodox, ambele avînd pretenţia că acea ramură a creştinismului era singura care respecta vechea şi adevărata credinţă.
[ix] Comunităţile creştine care au rămas pe vechi, ruşii nu sînt singurii, se conduc după două calendare, unul civil, celălalt bisericesc.
[x] Zice Octavian Goga: vă treceţi, bieţi bătrîni,/ Cu rugi la Preacurata (Bătrîni).
[xi] Acest comportament nu trebuie să mire; românii au inventat şi un sfînt propriu, Sfîntul Aşteaptă!
[xii] Una dintre întreceri era urcarea dealului în fugă, pentru verificarea capacităţilor fizice de care dispuneau oamenii la ieşirea din iarnă şi pe care se puteau baza de-a lungul verii.
[xiii] În acelaşi mod s-a stabilit data naşterii lui Isus Hristos , pe 25 decembrie, la trei zile după solstiţiul de iarnă, cînd ziua începe să crească.
[xiv] La Romulus Vulcănescu, Mitologie generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 399, găsim: „Du-te, soare, vino, lună,/Sînzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să le adune,/ Să le prindă în cunune,/ Să le pun-la pălărie,/ Struţuri pentru cununie…“.
[xv] Take Papahagi, op. cit. p. 432.
[xvi] Tache Papahagi, op. cit., p. 424.
[xvii] Vezi Otilia Hedeșan, Dana Percec, Corina-Eugenia Popa, Ethnographic studies in the Banat multicultural rural communities. A digital approach, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2014; Gheorghe Doran, Obiceiul fășancului în Banat, Editura Banattera, 2009.
[xviii] Unele fac trimitere la manifestările de la începutul postului mare, altele la carnavalul ce se desfășoară din noiembrie pînă în februarie, excluzînd sărbătorile Crăciunului, februarie însemnînd și intrarea în postul mare.
[xix] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 548.
[xx] În cazul lui Sîmedru, n a fost asimilat de m următor.
[xxi] Pe alocuri, în noaptea de 24 iunie se spunea fetelor Povestea cu Sîmziană, prin care li se explica de ce trebuie să-și pună cununițe din flori de sînziană.
[xxii] Aşa s-a întîmplat, de exemplu, și cu pătlăgele vinete > vinete etc.
[xxiii] Într-o vreme moșier însemna „posesor de moşie, exploatator“, fără a fi pus cuvîntul în legătură cu povestea lui, derivat de la moș „înaintaș, bun, străbun“, și conducînd la ideea că moșiile nu fuseseră moștenite, ci dobîndite pe căi ilicite. Dar țara era și este tot moșie, adică moștenită de la înaintași, strămoși.