Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de români și prin extensie cel locuit de traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii românești. Asta în primul rând din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific. Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului român care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.
În Dicționarul Etimologic al Limbii Române (2008), am făcut analiza etimologică a denumrilor marilor cursuri de apă din România și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnând că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape. Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepie făcând Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii,dar care popula, în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia. De aici se desprind două concluzii generale și anume:
- la venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într-o anumită regiune se schimbă.
- a existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întâi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-traco-iliri), traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, românii.
- teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i-ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum vom vedea mai jos.
- este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu. Desigur îi aștepta pe ei! Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia? Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le-au luat dacă nu de la populația geto-dacă ? Și dacă geto-dacii s-au retras în întregime din Dacia la 271, slavii au venit mult mai târziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începând cu secolele VI-VII, d. Ch, așa cum reiesee ˆdin scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…). Aici intervine altă întrebare cheie. De ce invadatorii slavii s-au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării? Răspunsul este unul singur, anume acela că românii de la nord de Dunăre i-au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s-a dovedit mai slab în fața invaziei slave decât conducătorii geto-dacilor (stră-românilor) din vechea Dacie.
- pe lângă hidronimie, există tot atât de multe dovezi arheologice, în special morminte dacice din Transilvania (vezi cele două cimitire dacice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.
Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă). Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi.
În cele ce urmează voi prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunea menționată mai sus, așa cum am făcut-o și în DELR.
Argeș: Acest hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini până la Porfinrogenetul). Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă. Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ‘alb, strălucitor’ (IEW, 64).
Bârzava: râu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetusa, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54). Are aceeași origine cu rom. bârzoi ‘zbârlit’, ambele din PIE *bhereg’h– ‘înalt, a se ridica’ (IEW,140), aici cu sensul de ‘a se mări, puternic, impetuos’ o denumire potrivită uni râu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s-a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre daci și romani. De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Târnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.
Bug: râu care curge la nordul Mării Negre vărsându-se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a-l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.
La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la P. Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges. Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de câmpie, fiind un râu mlăștions.
Buzău: râu în estul României, oraș pe malul acestui râu cu același nume. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfântului Sava, ucis de goți, martir de origne geto-dacă, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău. Toponimul derivă de la subst. buză, cuvânt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).
Cerna: hidronim și toponim representând denumirea a mai multor râuri și localități din România. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna ( la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura râului numit și azi Cerna. Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).
Criș: denumirea a trei râuri din vestul României (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Provine del a același radical ca și Cerna. Froma maghiară este Koros fiind un împrumut din română.
Don: râu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais.
Deși nu curge pe teritoriul României, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de români, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai jos).
Dunăre: originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată impotanța sa și cu siguranță nu a fost ascociat de nimeni cu excepția subsemnatului cu PIE *danu– ‘râu’ (IEW, 175); cf. sanskr. dana ‘rău’, avestic. danu ‘râu, izvor’, osset. don ‘apă, râu’. Forma Banubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi mai jos).
Jiu: râu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hasdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ‘pârâu’. A fost asociat cu hidronim. Gilpil, întâlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357). Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.
Mureș: râu în centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsându-se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes. Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ‘apă sătătoare, mlaștină’ (IEW, 748). Magh. Moros este un împrumut din limba română (vezi, DELR, Mureș).
Nipru: râu în Ukraina care curge la est de Bugul de sud vărsându-se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr. Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr-un mai vechi Danapris, la rândul său de la IE *Danu-apara ‘râul din spate’ (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ‘apoi’ (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).
Nistru: râu situat la vest de Bugul de sud vărsăndu-se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius. După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr-un IE *Danu–nazdya ‘râul din față’. Prin urmare, denumirile acestor două râuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două râuri numindu-le ‘râul din față’ și respectiv ‘râul din spate’, asta desigur cu multe mii de ani în urmă. Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tirageților.
Olt: râu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsându-se în Dunăre.
Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus. Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.). În Lithuania există două râuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ‘izvor’, iar în Iran avem hidr. Aluta.
Prut: râu în estul României. De-a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 1500 de ani, și apoi până în zilele noastre. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ‘trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ‘torent, pârâu’, osset. furd ’râu’. Pare să aibă aceeași origine cu pârâu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rom. Prut este împrumut din slavă.
Siret: râu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre.
Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus.
Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ‘râu, curs de apă’ < *sreu– ‘a curge’ (PIE, 1003); cf. sanskr. sirati ‘a curge’, sarma ‘pârâu, râu’.
Strei: râu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția. Considerăm că provine din PIE *sreu– ‘a curge’ (IEW, 1003), cuepenteza dentalei surde t.
Struma – râu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică). Forma veche tracică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ‘râu, curs de apă’ < PIE *sreu– ‘a curge’ (IEW, 1003).
Aceste trei hidornime atestă atât vechimea, cât și unitatea de limbă atât ka sud, cât și la nord de Dunăre.
Timiș: râu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ‘mlaștină’. Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele ma multe mlaștini din țară. Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba română (dar și în albaneză). Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.
Tisa: râu care curge în câmpia pannonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre.
Apare sub forma Patissus, iar mai târziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes) Este evident că ultimele două sânt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa. Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspândi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rom. padină. Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocând mari inundații.
Vedea: râu în Muntenia.
Atât Georgiev (Introduction, 1981), cât și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ‘a muia, a uda, a curge’ (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un râu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă. De la acest radical derivă și rom. ud, a uda.
Aici am luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sănt de origine indo-europeană și că ele s-au transmis de-a lungul sutelor de generații până în zilele noastre. Nu am luat în discuție toponime de origine traco-dacă, ele având un alt caracter.
