Icoana neamului se află în fiecare dintre noi, asemeni chipului lui Dumnezeu după care am fost creați întru asemănarea Sa.

A fi român e un dar și nu întâmplător am fost așezați în ,,calea răutăților”,  așa cum bine spunea cronicarul. ,,Veșnicia s-a născut la sat” și se încăpățânează să reziste, trecând acum, iată, în primul veac  al marii ,,Uniri în cuget și simțiri” și uite așa, iată-mă în atelier, în fața șevaletului pe care au poposit atâtea blaturi de lemn, care mai apoi au devenit icoane.

Adevărul este că nu am nici  șevalet, nici atelier. Dețin un trepied și un apartament cu două camere, cu funcția suplimentară de atelier.  Timp de 29 de ani  am fost pe rând, sau toate laolaltă: și soț, și tată și meșter popular, încercând să dau sens trăirilor  mele prin culoare!

Acum pe trepied se află o pânză așezată cuminte pe șasiu. Am pictat și pe coji de ou de gâscă, și pe ouă de struț, am pictat și icoane pe lemn și pe sticlă, și pietre, dar înainte de toate am pictat tablouri, cu o încăpățânare nefirească de a învăța, experimenta, și apoi a încerca să mă desăvârșesc singur.

Da. Sunt autodidact. Nu am urmat cursuri de specialitate, dar nu am renunțat niciodată la visul meu. Întotdeauna m-au fascinat lucrurile simple și bogăția de culori care îmi desfătau privirea. Icoana înseamnă liniște. A picta o icoană bizantină înseamnă să îți lași sufletul condus de harul lui Dumnezeu ca pe o rugăciune a culorii. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, pictura naivă înseamnă să știi să privești lumea prin ochii unui copil, însă cu trăirile și experiențele unui adult.

Naiv-inocența e o stare cu care ne naștem. Unii dintre noi au pierdut-o, pentru că malaxorul societății ne modifică percepțiile despre mediul înconjurător, astfel încât lucrurile care în copilărie ne fascinau, acum aproape că nu le mai percepem; frumusețea unui răsărit, nu e decât o altă dimineață, misterul apusului e doar ușurarea că a mai trecut o zi, ploaia, adierea vântului, foșnetul frunzelor, comportamentul animalelor, reacțiile interumane, nu mai au semnificația și farmecul percepției pe care o aveam în copilărie.

În ciuda acestui fapt, se mai întâmplă să întâlnim „copii naiv-inocenți” și la 20, 40, 80 de ani, care se încăpățânează să rămână ancorați în anii copilăriei prin modul lor de a privi universul lumii în care trăim.

Neînțeleși uneori, blamați sau înșelați, ei își extrag puterea de a exista și a se manifesta din însăși sensul creației lui Dumnezeu: VIAȚA!

‎             La urma urmei, cât de naiv-inocent poți fi ca să te duci singur spre a te răstigni! Nu a fost Iisus cel mai naiv-inocent dintre pământeni?

‎          Dar să revin. Totul a pornit de la îndemnul maestrului grafician și caricaturist Mihai Pânzaru Pim, care mi-a propus să abordez acest stil al picturii naive. Aceasta se întâmpla în urmă cu 3 ani. A fost pentru mine ca un alt început, o provocare. Deși aveam deja în minte acest lucru, propunerea maestrului m-a motivat și mai mult.” Nu te uita la cum pictează profesioniștii, cei cu studii academice. Tu folosești imaginația și pictează așa cum simți.” Și așa am și făcut. Am înmuiat pensula mai întâi în suflet, apoi prin culoare.

Experimentasem deja  pictura naivă pe coaja de ou de struț și de gâscă și aveam o experiență de peste 20 de ani în pictura religioasă pe coji de ouă.Dacă în icoanele bizantine sau pictura pe ou, pe sticlă sau pe piatră, am folosit culori tempera cu emulsie de ou, tablourile mele naive sunt pictate cu culori de ulei. Nimic nu e întâmplător! Probabil a fost nevoie de experiența unei vieți pentru a mă exprima astfel. Liniștea resimțită în pictura icoanelor bizantine se transformă într-o neliniște a căutării unor simboluri.Satul bucovinean, cu tradițiile sale, condimentat cu puțin umor, ironie, este prezent în mai toate tablourile mele, pentru că cea mai desăvârșită icoană a neamului românesc de acolo își trage seva în genialitatea, în toată simplitatea sa. Asemeni sfinților din icoane, țăranii pictați de mine, sunt lipsiti de consistența  carnală a materiei, nelăsând umbre în prejma lor; ei aproape că plutesc pur și simplu în spații cu care se contopesc sau pe care le întregesc. Sentimentul iubirii e la fel de nevinovat și pur  și ireal ca și în basmele românești. ,,Puterea dragostei”, ,,Viforul dragostei” sunt doar câteva dintre titlurile care înfățișează acest sentiment. Îmi place să povestesc prin culori, nu doar să înfățișez niște locuri, case sau munți. ‎Îmi doresc ca mesajul meu să fie perceput  de către privitor ca pe o poveste a culorilor .Și ca să închei, odată am fost întrebat în legătură cu un tablou, ce reprezintă el de fapt. Am răspuns astfel: „Mai are rost să citiți o carte care v-a fost povestită?”

Vă invit, așadar, să intrați în povestea tablourilor mele!