Sufletul dă semne
Popoarele preistorice credeau în supravieţuirea sufletului după moartea corpului. Antropologul englez E.B. Taylor era de părere că acest concept religios îşi are originea în experienţa onirică. În timpul viselor, omul şi-a dat seama că sufletul poate săvârşi călătorii spirituale independent de corp, iar după moartea persoanei supravieţuieşte în altă dimensiune.
Dacă situăm credinţele vechi româneşti legate de suflet în perspectiva credinţelor universale, observăm că aproape toate se regăsesc la civilizaţiile preistorice sau la populațiile indigene moderne, ceea ce dovedeşte universalitatea şi vechimea lor, precum şi faptul că poporul român, prin geto-daci, a moștenit și a păstrat, ca realitate vie, multe elemente din spiritualitatea strămoșilor noștri din Vechea Europă.
Ceremonia funebră românească – cele 12 punţi, pupezele, pomul, stâlpii, scara – are menirea de a ajuta sufletul la săvârşirea călătoriei postume. În acelaşi scop, tibetanii citeau la căpătâiul muribundului Cartea morţilor. Egiptenii puneau în mormânt texte cu formule magice. Ca și românii, egiptenii credeau în sufletul-pasăre și îi aduceau ofrande: carne, pâine și bere, acestea asigurându-i supraviețuirea în lumea de dincolo. Credinţa în puterea magico-religioasă a strămoşilor, învederată în obiceiul de a da de pomană ,,de sufletul lor” sau de a organiza de ziua morţilor mese în cimitire, practicat şi astăzi pe întreg teritoriul ţării noastre, o regăsim la populaţiile din epoca bronzului de pe teritoriul Chinei, care aduceau ofrande de cărnuri crude, cereale şi băuturi şi invocau numele strămoşului decedat.
Credinţa că sufletul parcurge o cale lungă până în locul ce i-a fost destinat o regăsim în Upanişade, unde se vorbește despre ,,[…] sufletul care se ridică din focul cremaţiei şi porneşte fie pe calea fără întoarcere a zeilor (devayana), fie pe calea părinţilor (pitrizana), ce duce înapoi pe pământ prin renaştere” [1]. Iată ce spun indienii din tribul Ojibway din America de Nord despre călătoria sufletului înspre Ţara Spiritelor: ,,Când moare un Ojibway, sufletul lui este așezat într-o groapă, ghemuit ca și cum ar fi la sfatul bătrânilor, cu fața spre soare-apune. Alături se rânduiesc lucrurile de care are nevoie pentru călătorie. Dacă e bărbat, pușca, pătura, ulciorul, amnarul, cremenea și mocasinii; dacă e femeie, mocasinii, toporul, traista pe care o poartă pe după gât, pătura și ulciorul. Sufletul pornește, îndată după moartea trupului, pe o cărare bătută care duce spre soare-apune” [2]. Culege căpșune ca să aibă de mâncare în călătorie, trece un pod, doarme patru nopți sub cerul liber, ziua merge prin prerie, până ajunge în Țara Spiritelor, ,,unde-și află toate rubedeniile care au venit aici de când a fost plămădită omenirea” [3].
În timpul călătoriei spre lumea de dincolo, sufletele pieilor roșii mănâncă căpșune, sufletele egiptenilor se întăresc cu ofrandele ce le-au fost puse în mormânt, cele ale românilor își iau hrana din ,,culbeci”. Sufletele pieilor roșii pleacă în Țara Spirielor. Ale egiptenilor, ,,în sânul lui Ra”. Ale indienilor din vremea Upanișadelor, în lumea zeilor ori a părinţilor. Ale românilor în ,,Șeea Lume”.
În unele localităţi rurale, românii mai practică obiceiul de a tăia în sicriu, ,,casa” mortului, o fereastră în dreptul gurii, pentru ca sufletul să poată ieşi şi intra. Cercetătorul Ping-tu Ho arată că, la chinezii preistorici, ,,copiii erau îngropaţi alături de locuinţă, în mari urne prevăzute sus cu o deschizătură, pentru a permite sufletului să iasă şi să revină” [4].
Sufletul ,,colindă pe unde o umblat în viaţă”
Românii cred că, după moartea omului, sufletul zăbovește câteva zile în preajma casei: ,,Asta ştiu de la bătrâni. Se spune că sufletul mortului trei zile se află în casă sau în preajma casei. Probabil că acesta e şi unul din motivele, pentru care nu se înmormântează la noi, la ortodocşi, mortul imediat. Se înmormântează a treia zi, timp în care, trei zile şi trei nopţi se trag clopotele, să poată să se trezească. Deşi n-am auzit cazuri” (Romaniuc Maria, 63 ani, Solca, Suceava); ,,Într-adevăr, ştiu de la un duhovnic bătrân de la mănăstire de la noi. El spune că sufletul patruzeci de zile, noi nu-l vedem, da’ el colindă pe unde o umblat în viaţă tăt timpul. După 40 de zile, când se face rugăciunea respectivă şi praznicul, atuncea îşi ia zborul şi pleacă la cer. Asta este adevărat. Poveste mama că, după şi-o murit bunica mamei şi după şi o îngropat-o, la vreo trei-patru zile o venit şi o văzut-o că-i şere să-i deie un vas cu apă sau nu ştiu cu ce. Şi-o deschis ochii şi zişe că chiar o şi văzut-o. Îi demult de atuncea” (Maria Cenuşă, 78 ani, Putna, Suceava).
În vechiul Iran, în religia zoroastriană, se credea că ,,sufletul unui virtuos, eliberat din corp, petrece primele trei nopţi în preajma corpului, bucurându-se de libertatea sa şi cântând imnuri avestice de slavă lui Ohrmazd” [5].
Sufletul apare în formă de pasăre
În cele trei zile, cât mortul stă în casă, sufletul se poate arăta în chip de păsăre ori de fluture. Credinţe similare întâlnim şi la alte popoare. Pentru mulți aborigeni din America de Nord sufletul ,,este o fiinţă miniaturală, de formă umană sau de forma unei creaturi înaripate: pasăre, muscă sau fluture [6]”. Pentru populaţia yap din Melanezia ,,vehiculele obişnuite, care pot transporta pe cineva în ceruri, sunt norii sau păsările. Sufletul însuşi se poate transforma, la moarte, într-o pasăre” [7]. Vechii egipteni credeau că ,,ascensiunea la ceruri are loc sub forma păsării ba (suflet). Transformarea într-o pasăre (şoim, bâtlan, ibis, vultur) este unul dintre cele mai frecvente motive în textele sarcofagelor” [8]. Pasărea Benu cu cap de fenix era o reprezentare a sufletului înaripat al lui Ra, zeul soarelui, în templul de la Heliopolis. Pe mormântul lui Arinepher, este înfăţişat sufletul în formă de pasăre şi defunctul în faţa porţii mormântului. În Cartea morţilor există descântece pe care răposatul le rosteşte pentru a fi transformat în uliu, rândunică, în Fenix Regal, în Şoim de Aur. Şi în Grecia prehomerică spiritele se manifestau ca nişte ,,mici creaturi zburătoare, asemănătoare insectelor” [9]. La români, există stâlpi funerari cu o pasăre în vârf. La egipteni există o legendă în legătură cu rândunica, în care obișnuia să se prefacă zeița Isis: ,,Plutarh povestește că, atunci când lada în care Seth l-a închis pe Osiris a fost cuprinsă în trunchiul unui copac, care, transformat în stâlp, susținea palatul regelui din Byblos, Isis «făcându-se rândunică, zbura și se așeza pe stâlp, jelindu-l pe Osiris»” [10]. Aceasta vorbeşte despre universalitatea acestei credinţe, pe de o parte, iar pe de alta despre rădăcinile ei preistorice la geto-daci și la urmașii lor, românii. Vânătorii primitivi credeau că ,,sufletele morţilor se pot stabili în animale” [11].
,,Da, este adevărat. Mama spunea că, în Primul Război Mondial, moșu’ a fost împușcat într-un picior şi s-o stors măduva şi a murit la 41 de ani. După înmormântare, se temeau să doarmă în casă. Mama era căsătorită dar, ca să nu se teamă bunica, dormeau toţi la un loc. Dormeau în casa cea mare şi obârlihtul la geam, gemuţul ăla mic, era deschis. Şi spune, numa’ dintr-o dată auzeau pâsc! O rândunică, o păsărică mică bătea în geam, intra şi de câteva ori înconjura camera, că acolo fusese mortul. Şi numa’ înapoi, se închidea geamu’ şi pleca. Când o spus ea, un frate i-o zis: «Ai vedenii tu, Casandră». Haida a doua seară. O zis că trei seri la rând o venit păsărica aia în casă. Se auzea numai pâsc! Făcea o raită şi se auzea cum dă din aripioare prin casă. Dar nu făcea nimica şi nu avea nimica absolut. Sau dacă nu, se aprindea o luminiţă” (Floarea Apostol, 60 ani, Arbore, Suceava).
,,Uite-o murit un nepot de-al meu electrocutat. Şî sî spuni că ar fi intrat o păsărică. Da’ că a intrat ori că a fost uşa deschisă, că era pe la Sfânta Marie. El era de 13 ani băietu’. O mers să taie şişcă şi o pus cablu şeala şi nu era izolat şi o călcat şi l-o electrocutat pe loc. Eu n-am văzut. Da când am mers era aşa un hort că «văleleu, o venit o păsărică!» Dar uşile o fost deschise. Şi-o vinit şineva c-o lumânare şi, când o intrat, o ieşit o păsărică. Eu n-am văzut-o, că eram dusă în târg sî făşem cumpărături. Dar când am venit era aşa o zarvă: «Vău, o intrat înjerul şi înga o păsărică, sufletul lui şi aşa!» Amu-s vo 11 ani” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos, Suceava).
,,Ciocăneşte-n geam pasărea înainte de a muri şineva sau după moarte. Zâşi: «Vai di mini, bati şineva, poate-o fost bunica, poate-o fost mama»” (Ungureanu Maria, 58 ani, Solca, Suceava).
,,Eram 13 copchii. Eu eram cea mai mare. Mama, la doi ani, tot făşe câte un copchil, şi eu îi ţineam. Şi-o murit tata. Şi mama dorne în casa şei mare, unde-o stat mortu’, cu o soră mai nică. Şi a doua sară, după şi l-o-ngropat, na, ca femeia cu grijă după mort, numai ce o auzit pocnind o dată, nu tare, poc! Şî s-o spart un geam la fereastră şi s-o aprins o lumină în casă. Şî s-o spăriet mama şi copchila aşeea. Şi-o vinit o păsărică, poveste mama totdeauna. O vinit o păsărică şi s-o învârtit de trei ori pe la icoane, roată, prin casă şi iară poc! Şi-o plecat. Şi aşa o vinit în trei sări sufletu’. Sufletu’ lu’ tata o vinit în formă de păsărică, după ce l-o înmormântat. Şi o vinit şi s-o dat aşa pi la icoane. Nu s-o mai culcat copchila acolo în casî. S-o temut. Şi după asta n-o mai vinit. S-o dus la locul lui. Pe copchila aşeea o chema Mădălina. Şi îmi zâşe nie: «Tu, o vinit tata şi o zburat pi la icoane, roată, şi iar o pocnit jeamu’ şi s-o dus. O vinit tata să-şi vadî băieţî şi s-o dus»” (Apostol Casandra, 90 ani, Arbore, Suceava).
Sufletul se întoarce în formă de fluture
,,Uitaţi-vă, mie mi-au murit părinţii. A murit primul tata, 61 de ani avea. La jumătate de an, a murit mama, avea 53 de ani. Iar la moartea mamei o intrat un fluture. Făceam curăţenie şi o intrat un fluture mai mare. Încercam să-l dau afară şi sub nicio formă n-am putut să-l dau. Şi-am dedus că ar putea să fie sufletul mamei mele” (Romaniuc Maria, 63 ani, Solca, Suceava).
,,Bunica îmi spunea că există un fluture, cap-de-mort, care apare în seara, în care mortul este pus pe masă, în jurul casei şi s-ar putea să fie întruchiparea celui decedat. Ea zicea că ar fi văzut. Când am asistat la înmormântarea bunicului meu, o verişoară mă speria, spunând că fluturii, care roiau la geam, erau fluturii cap-de-mort ai bunicului. Şi eu chiar am văzut un fluture destul de mare. Atunci, sub impactul sperieturii, mi se părea că are un cap de mort. Eu, personal, nu credeam că-i întruchiparea bunicului. Dar verişoara zicea că-i sufletul lui în acel fluture cap-de-mort, care se bănuieşte că-i neliniştit în prima seară, în care el este mort în faţa rudelor şi a familiei” (Rodica Iaţencu, 40 ani, Dorneşti, Suceava).
,,Eu am să vă spun o superstiţie din Botoşani. După ce moare un om, rămâne sufletul în casă 40 de zile, sau în jurul casei. Şi sufletul este vizibil: un fluture mare maro, din ăsta care lasă urme. Când bunica mea de la Dracşani din partea soţului era bolnavă, am spus lucrul acesta cu fluturele cuiva, care nu-l ştia. La moartea ei am zis: «Hai să căutăm fluturele». Şi el stătea pe perete, mai sus de perna, unde ea stătea culcată pe pat. Exact aşa un fluture mare şi o lăsat urme pe perete. Când bunica era în sicriu, se rotea în jurul mesei la slujba care se face la scoaterea sicriului din casă. Când o ieşit şi-o stat sicriul în curte, unde iarăşi s-o făcut rugăciune, fluturele era. Şi, după el, mai mulţi mai mititei, tot aşa maro. Poate alte rude. Nu ştiu, aşa se spune. Am vrut să văd dacă-i adevărat. Acum nu ştiu dacă-i adevărat, dar atunci tare m-o impresionat. Se mai spune că fluturele ăsta intră şi-n biserică. Da’ eu atunci n-am putut merge în biserică şi n-am văzut dacă o fost. Bunica o murit vara. Era cald. Spre seară, la lumina becului, s-au adunat mulţi fluturaşi din ăştia micuţi” (Irinciuc Luminiţa, 36 ani, Straja, Suceava).
Credinţa în sufletul-fluture am atestat-o şi în Basarabia. Mama noastră – Vera Huţu (1922-1995) – ne spunea să nu omorâm fluturii, care intrau seara în casă, atraşi de la lumina lămpii, pentru că sunt sufletele rudelor moarte care vin să vadă ce facem. Cum tatăl nostru murise recent și eu aveam nouă ani, urmăream cu interes fluturii din jurul lămpii, fiind sigură că unul dintre ei este tatăl meu. Simbolul sufletului-fluture este foarte vechi. În greaca veche ,,suflet” și ,,fluture” erau desemnate cu același cuvânt ψυχή psychē.
Sufletul vine în formă nevăzută, dar simţită
,,Soţul meu a murit la 49 de ani. La şase săptămâni după înmormântare, când se fac pomenile de şase săptămâni, au plecat copiii, a plecat toată lumea. De la pomenirea, pe care am făcut-o acasă şi pentru că era în februarie, era destul de frig. M-am lipit de sobă să mă încălzesc şi după aia m-am aşezat pe pat. La un moment dat, eu nu pot să spun dacă eram în semitrezie, am simţit că se deschide uşa şi că ceva greu trece peste mine. Am ridicat ambele mâini şi am simţit că era greu. În sinea mea am zis: «Nu se poate să fie aşa de greu, pentru că el era bolnav şi era destul de slăbuţ în ultima perioadă». Nu m-am speriat. N-aş putea spune că m-am speriat. Am zis c-o venit şi probabil vroia să treacă alături de mine să se culce” (Romaniuc Maria, 63 ani, Solca, Suceava).
„Să nu crezi că nu-i drept. Auzisem că sufletele mai vin după ce moare omul. După ce soţul meu a murit, am rămas singură. Copiii erau plecaţi departe pe la casele lor. Îmi era necaz că s-a dus şi Ambrozie, fiul care locuise până atunci împreună cu mine, şi plângeam noapte de noapte. Când să adorm şi nu eram nici adormită, nici trează, simţeam cum se aşează aşa o greutate în formă de roată lângă mine. Simţeam răsuflarea lui, pe care o ştiam când dormea, o respiraţie grea. Şi aşa de tare mă temeam, că nici nu ştiam cât îi ceasul. Mă rugam lui Dumnezeu şi vroiam să-mi fac cruce, dar mă temeam să întind mâna şi îmi făceam cruce cu limba. Mă rugam să se ducă, pentru că ştiam că nu-i de-adevăratelea. A durat asta cam două săptămâni. M-am dus la nănaşa, soţia lui moş Trifan, şi m-am plâns: «Nu ştiu ce să fac, dar îl simt cum vine». Ea a zis: «Nu mai plânge, că el se îneacă în lacrimile tale. Lasă-l liniştit acolo unde e. Nu dormi până la ora douăsprezece de noapte. Între douăsprezece şi unu cerul e deschis. Citeşte un psalm din Psaltire». Şi aşa am făcut şi, săracul, s-a liniştit. Asta a fost până să-i dau pomenile de şase săptămâni. Pe urmă l-am visat, dar l-am visat bine” (Domnica Moscal, 77 ani, Arbore, Suceava).
,,Odată eram aşa între vis şi realitate. Şi dormeam în patul în care a dormit el. Eu de fapt nu dormeam în patul acela. Dar, cât a fost colega mea aicea cu mine şi mi-a ţinut de urât, am dormit în patul soţului. Şi am visat că a venit şi s-a întins lângă mine. Avea forma lui, dar cum ar fi umbra. Exact cum îi umbra, nu cum îi forma asta materială, pe care o avem noi. Nu. Era absolut umbră. Şi eu i-am spus: «Tu eşti, Zucu?» El n-a răspuns. A mai stat un pic şi a dispărut. Dar eu am fost convinsă că el era. Era umbra lui. Până la 40 de zile s-au întâmplat lucrurile astea. Pe urmă n-au mai fost” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăuţi, Suceava).
Sufletul se întoarce în formă de sunete
,,Vă spun un caz real. Am avut aişi un veşin care o fost directorul şcolii. El m-o învăţat pe mine în clasa a doua și a treia. Era singur, necăsătorit și îi era urât sara. Merje zâua şi mai sta pe la magazine, pe la loto, pe unde mai era. Şi sara lua găleata, venea la apă la fântână şi venea în casă. Sara noi obişnuiem să făşem lapte cu orez. Mâncând lapte cu orez aşa, de multe ori îl auzem cum şterge picioarele la uşă şi vine aişi în bucătărie. «Bună sara.» «Bună sara”. Zişe: «Am venit să mai stau de vorbă la voi, că nu mă pot culca de pe-acuma». Eu îl invitam la masă. Încă el spune că lui îi place lapte cu vanilie. Altor persoane le place cu scorţişoară. Toamna, era prin octombrie, el o murit. A doua sau a treia zî după şi l-o înmormântat, stăm la masă, tot aşa, de-o parte era bărbatul meu, de-o parte tata, şi la mijloc eram eu şi mâncam lapte cu orez. Şi deodată aud (da’ el avea obişeiul, când vine se şterje pe pişioare şi de trei ori bontăne în uşă şi eu ştiam că-i el chiar dacă afară era întuneric) şi deodată aud cum faşe în geam de trei ori aşa: «Pac, pac, pac!» Şi bărbatul meu zâşe: «Uite, este cineva». Eu aprind becu’ afară, ies, mă uit: nu-i nime’. Câinele nu bate. Nime’, nime’, nime’. Vin înăuntru, zic: «Nu este nime’». Zâşi: «Nu se poate, că doar şi tata o auzit bocănitu’ ista de tei ori în geam». Şi vorbesc cu o femeie a doua zi, uite-aşa, aşa. Zâşi: «Mărioară, fă nişte lapte cu orez şi dă de pomană de sufletu’ lui, că lui îi plăşe când vine la voi şi dă-i tot aşa o porţie”. Şi cum i-am făcut, gata, n-am mai avut probleme” (Maria Cenuşă, 78 ani, Putna, Suceava).
,,Cam la vreo două săptămâni după moartea soţului, eram în dormitor cu o prietenă, care dormea cu mine, pentru că tare mă temeam. Era cu noi şi căţelul Azorel. Şi, pe la ora opt, dintr-odată, am auzit o lovitură în geam. Aşa cum ai da cu o mână de pietricele sau de mărgele în geam şi cad pe podea. Bineînţeles că ne-am speriat. Ne-am gândit că a aruncat cineva în geam cu pietre. Câinele a început să latre foarte neliniştit. Şi pe lângă noi şi se uita la noi neliniştit, simţea ceva. M-am dus imediat şi m-am uitat la geam să văd dacă nu-i spart. Nu se vedea absolut niciun semn. M-am uitat pe parchet, pentru că am avut senzaţia că s-a spart geamul şi pietricele au venit înăuntru. Nimic. M-am dus afară să văd trotuarul de lângă zid. N-am găsit absolut nimic, nicio pietricică, nicio bucăţică de ţărână de asta întărită. În cele din urmă, câinele s-a liniştit. Însă, vă spun, era foarte neliniştit. Se vedea că ceva a fost. Şi am fost convinsă că cineva a aruncat în geam, dar era noapte şi poate n-am văzut pietricele acelea sau cu cea dat el în geam. Dimineaţa, m-am dus la nepotul meu şi i-am povestit. Zic: «Cineva a venit şi a aruncat cu ceva în geam, cu nişte pietricele. Vino tu şi te uită, că eu poate nu văd bine sau n-am fost destul de atentă». A venit, a controlat peste tot. Nicio urmă. Zic: «Uită-te, este vreo zgârietură la geam». Nimic, absolut nimic” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăuţi, Suceava); ,,Odată în dormitor erau căţelul şi doi pisici. Eu, în bucătărie, făceam ceva la aragaz. Nu era târziu. Se îngâna ziua cu noaptea. Se înnoptase un pic. Şi deodată aud un zgomot în geam. Ca şi când cineva ar fi aruncat în sticlă cu ceva metalic, parcă cu un ban. Şi a căzut. Câinele, care la orice zgomot lătra grozav, a rămas aşa înmărmurit. Pur şi simplu, înmărmurit. Pisicii, la fel. Eu, la fel. Mi-am revenit şi m-am dus afară să caut. Zic, precis unul din băieţii vecinului a aruncat cu o pietricică. Am căutat pe trotuar, pentru că se vedea foarte bine de la lumină. Am căutat şi a doua zi. N-am găsit absolut nimic. Şi cât am fost eu afară, a rămas colega mea înăuntru. Şi când m-am întors, mi-a zis. «Să ştii că a mai bătut o dată. A mai aruncat cu ceva metalic»” (Petruţa Bejan, 76 ani, Rădăuţi, Suceava).
,,Sufletul totdeauna se întoarce. După şase săptămâni. După cum spune Biblia, Iisus a revenit, s-a arătat prima dată apostolilor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletul omului. El sălăşluieşte şi umblă prin locurile dragi şi locurile unde a stat. Atunci se dă de pomană. Se duc la biserică, în fiecare săptămână, duminica, colaci de pomană. Se spune că atunci când a fost un om puternic, sufletul mai dă şi semne. Un zgomot în casă, o mătură căzută fără să intervină cineva. O farfurie de pe blidar căzută. Da. Se spune că îţi dă semne. Ori să-i dai de pomană. Se spune că el cere ceva” (Popescu Mircea, 54 ani, satul Falcău, comuna Brodina, Suceava).
,,Da’ amu a murit barbatu’ meu. Şi când nu era nimeni în casî şî eu treşem cu lemne la bucătărioara şealaltă di-acolo, a bătut în geam. O bătut în geam, da’ eu m-am gândit: ,,Doamni, da’ şini bati în geam, dacî (era zâua mari) nu-i nimi?” Încă m-am dus acolo să văd iesti şineva în casî. Da’ nu era nimi. Nu era niş’ motanu’, niş’ nimi nu era şi o bătut în geam” (Bain Elena, 57 ani, Falcău, Suceava).
,,După şi-o murit, a triilea zî (mai am două camere şi el dorme acolo) pe pat unde-o dormit s-o auzît arcurili. Ş-apoi spui că nu-i adevărat. Sufletu’ încă umblă” (Bain Elena, 57 ani, Falcău).
,,Se spune că umblă sufletul când e neliniştit. Are încă ceva pe suflet” (Popescu Mircea, 54 ani, Falcău).
,,Până și faşi praznicu’ di 6 săptămâni, o zîs că până atunşia îmblă el. Ş-apî dupâ şi faşi praznicu’, el sî-aşazî” (Cârciu Viorica, 89 ani, Falcău).
Sufletul îşi face simțită prezenţa printr-un miros specific
,,Odată, tot aşa, în starea asta dintre vis şi realitate, am visat că geamul de la dormitor era deschis. Şi mi-a venit un miros de fum de ţigară. M-am sculat din pat şi am strigat: «Tu eşti la geam şi fumezi!» Şi parcă am văzut o umbră. Dar să ştiţi că eu nu pot să-mi dau seama dacă nu m-am dus, într-adevăr. Nu pot să vă spun sigur. Dar ştiu că am strigat. Dar mirosul de fum de ţigară l-am simţit puternic de tot. Şi când m-am dus la geam, am văzut tot aşa o umbră, care a cotit după colţ. De atunci nu l-am mai visat în felul acesta. L-am visat, dar în vis absolut. Dar au trecut 40 de zile şi n-a mai venit. Se zice că, după 40 de zile, nu mai vin, că e foarte greu să vină. Se zice că straturi de nu ştiu ce trebuie să străbată şi e foarte greu. Chiar în vis e foarte greu să vină” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăuţi, Suceava).
Întâlniri în vis cu sufletul mortului
În timpul întâlnirilor cu mortul în vis, persoana care visează nu se apropie de obicei de acesta şi nu răspunde la chemarea de a merge cu el. Există credinţa că, dacă mortul te cheamă şi tu mergi cu el, înseamnă că ai să mori în curând: ,,L-am visat parcă era aşa pe un drum. Era îmbrăcat în costumul bej, pe care îl avea în tinereţe. Şi eu eram în partea astlaltă. Nu ştiu ce mi-a spus. Dar nu m-am dus la el. A dispărut” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăuţi, Suceava).
Credinţa în legătura dintre vii şi morţi
Există credinţa că morţii îi pot ajuta pe vii, când aceştia au necazuri: ,, Sigur că există o legătură între cei vii şi cei morţi. Există cu siguranţă. Eu, când am avut foarte multe necazuri, m-am rugat la mama mea. Şi aşa cred că totdeauna mi-o venit în ajutor. Rugămintea asta trebuie făcută cu ardoare. Că dacă o faci numai aşa de dragul de a spune nişte cuvinte, nu se îndeplineşte. Dar dacă o faci cu foarte multă ardoare, cu siguranţă că se îndeplineşte. Mie, când am avut necazuri, întotdeauna mi-o venit în ajutor mama mea” (Romaniuc Maria, 63 ani, Solca, Suceava).
,,Pe morţi, dacă-i pomeneşti, ei trăiesc printre noi” (Torac Natalia, Brodina, Suceava).
,,Un nepot de-al meu a murit la 38 de ani. Era locotenent-colonel de jandarmi. Se bănuieşte că ar fi fost omorât acuma, după revoluţie, în ’95. El a fost recrutat în garda asta a lui Ceauşescu. Da’ ce a fost el de vină? A fost şef de promoţie la şcoala de ofiţeri. A murit în cazarmă, la Bucureşti, în unitatea respectivă. Dintr-odată, i s-a făcut rău. Ori au pus ceva într-o cafea? Că a băut înainte o cafea, i s-a adus. Ori încetul cu încetul a fost. N-aş putea să spun ce rol a avut el, că atunci era secret. În tot cazul, băiatul nu făcuse rău nimănui. A murit. L-a adus acasă unitatea militară respectivă. A venit un autocar plin de ofiţeri superiori. Pe el l-au adus cu elicopterul. Nu vă spun câtă jale a fost. S-a adunat satul şi satele din jur. Atâta mai plângeau. Şi plângeau mai ales cumnatele lui. Era căsătorit, avea un băieţel de cinci ani. Şi avea două cumnate. Şi una îl bocea şi spunea cum a venit el la nunta ei şi cât de frumos era îmbrăcat. Că avea haina aia albastră şi îi stătea aşa de bine. Era brunet cu ochi albaştri. Şi cât de bun şi generos era. Şi noaptea îl visează. Spune: «Da’ nu mai plângeţi atâta. Ce atâta jale? Să ştiţi că mie mi-i foarte bine aici. Eu am scăpat de toate.» Că el avea mare răspundere. Era pe post de general. La 38 de ani să fie locotenent-colonel. L-au avansat şi pe urmă l-au doborât. Zice: «Am scăpat de toate, mă simt foarte bine aici. Eu am să am grijă de fiecare dintre voi». Şi cu asta s-a terminat. Eu am întrebat-o: «Cum de ai visat aşa ceva?» Ea zice: «Eu sunt foarte credincioasă.» De asta, probabil i s-a arătat. Şi, într-adevăr, eu cred că-i mâna lui, pentru că cele două surori şi nepoţii au atâta grijă de mama băiatului, extraordinar! Eu n-am văzut nepoţi să aibă atâta grijă de bunica lor” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăduţi, Suceava).
Viii se sfătuiesc cu morţii
,,Vă mai spun ceva: eu dacă am un necaz, mă duc la tata la cimitir şi îi spun şi mă descarc şi simt cum mă ajută, în orice problemă mă ajută. Îi spun: «Tată, mă simt neputincioasă». Mă duc cu lumânare. Se zice că nu trebuie de plâns mult. Un an de zile am crezut că-l zăpăcim de cap. Că era tare bun, nu ne înjura, nu ne bătea, trăiam ca-n rai, era gospodar, pământ mult, mult de lucru. Știau să se respecte oameni în vârstă, nu se înjurau, nu se batjocoreau. Dar eu de unde ştiu. Am mers la Sfânta Paraschiva la Iaşi şi, ca oricine, puneam la morţi pe pomelnic mai puţin şi la vii mai mult. Şi măicuţa zice: «Vai de mine, doamnă, niciodată nu puneţi aşa. Că viii se mai roagă, da’ morţii nu se roagă, morţii nu se mai pot ruga. Totdeauna plătiţi pentru morţi mai mult. De orice aveţi nevoie, rugaţi-vă şi spuneţi-le lor şi să ştiţi că cel care v-o fost apropiat vă ajută». Şi-i exact aşa. Mă duc la el şi-i povestesc şi să ştiţi că simt ajutorul lui în permanenţă. Dacă am de rezolvat ceva, mă ajută, îmi dă Dumnezeu spor. De exemplu, rămăsesem după el cu gospodăria cu cai cu vite, şi aveam o iapă voinică, adusă de prin Banat. Tata avea un cult pentru ea. Și o potcovit-o acelaşi potcovar, care i-o potcovit-o lui o viaţă, dar i-o băgat o ţintă în carne vie şi s-o infectat. Am chemat un medic de la Pârteşti, şi-o tratat-o, dar mi-o spus: «Să ştiţi că-i pică copita». Unchii îmi ziceau s-o vând, că năcăjesc cu dânsa. Odată, unchiul a scos-o s-o vândă, da’ eu veneam de la şcoală şi-am zis: «Eu n-o dau. Cine v-o pus s-o vindeţi, că eu n-o vând”. Şi m-am dus la dânsu’ şi-am zis: «Tată, spune-mi ce să fac, că nu mă pot despărţi?» A doua miercuri, o venit din piaţă şi o vândut-o. Că el aşa spunea: «Nu ai ce face, trebuie s-o vinzi». Îmi trimite ajutoare, îmi trimite spor, îmi trimite oameni, mă ajută de sus. Cum spunea măicuţa aceea: noi nu ne dăm seama, dar mare ajutor este de la morţi, de la morţii apropiaţi. Am aşa un cult special pentru morţi” (Floarea Apostol, 60 ani, Arbore, Suceava).
,,Pe mine aşa de mult m-a ajutat sufletul soţului meu! Când ne-am pornit cu pădurea asta și ne-am judecat cu «Romsilva», visez într-o noapte o pânză albă aşternută şi pe pânză aceea erau plantaţi nişte copaci. Când mă uit în cartea de visuri, că ea e făcută după Sfânta Scriptură, acolo zicea că asta înseamnă că vi se va rezolva problema, vi se va împlini visul. Şi nu m-am oprit. Că mulţi oameni au renunţat ca să se judece. Am zis: «Dacă am actul ăsta de la primărie şi încă am văzut şi visul acesta atâta de frumos şi pe bărbatul meu, nu mă opresc»” (Torac Natalia, Brodina, Suceava).
Vederea sufletului în biserică
O informatoare povesteşte o întâmplare auzită de la mama sa: ,,O mamă îşi plângea fiica. O murit tânără, atâta fiică avea şi o plângea tare. Şi atunşa s-o dus la un duhovnic şi o învăţat-o ce să facă, că vroia s-o viseze, ca să-şi mai aducă aminte de dânsa. Duhovnicul o spus aşa: să vie în biserică şi o încuie acolo, dacă are curajul să steie, şi noaptea, la 12, are s-o vadă. Ea mai da de pomană cum se dă după mort. S-o dus și preotul o închis-o în biserică. Și, la 12, o văzut cum se colinda de la altar spre uşă multe persoane, pe multe nici nu le cunoştea. În convoiul ista o zărit-o pe fiica ei tare supărată, aşa cu capu-n jios şi umilită cumva. Ea n-o putut să întrebe, că i-o zâs preotu’: «Orişe ai să vezi să nu vorbeşti, n-ai voie să vorbeşti, te uiţi numa’ şi gata». A doua zî, când o descuiet uşa, o întrebat-o. «Da, zâşi, am văzut-o, da’ ni-o părut tare supăratî, tare supăratî şi cu capu-n jios». Şi i-o zâs preotu’ aşa: «Dă-i de pomană din hainele ei, dă-le persoanei care crezi tu». Şi aşa o şi făcut, o dat de pomană din toate lucruşoarele ei, că ea le ţinea ca amintire. Tăti le-o dat şi pe urmî s-o dus la cimitir la mormântul ei şi cum întâmplarea o făcut că o bucăţică de material dintr-o rochiţă de-a ei era pe mormânt. Cum s-o făcut asta că o bucăţică de material era pe mormântul unde totdeauna ea mergea şi punea lumânări şi flori?” (Maria Cenuşă, 65 ani, Putna, Suceava)
Sufletul cere un lucru la care ţinea mult
,,Înainte de a muri, soţul meu căpătase un pachet de ţigări de la un fost elev. Era mare amator de ţigări. Şi pentru că în ziua aceea mai fumase un pachet, eu i l-am luat şi l-am ascuns. Zic: «Lasă, am să ţi-l dau, când n-ai să ai altele, să nu mai fumezi atât de mult, că vezi că-ţi dăunează». Între timp, n-a durat mult, o săptămână, şi a murit. Pachetul a rămas acolo. După moartea lui, la vreo săptămână, îl visez. «Tu, dă-mi pachetul de ţigări pe care mi l-ai ascuns». A doua zi, am luat pachetul de ţigări şi l-am dat de pomană. Dacă i-am dat pachetul, n-a mai cerut mai mult” (Petruţa Bejan, 76 ani, Rădăuţi, Suceava); ,,Am o soră care a murit. Ea a fost soră medicală la un sanatoriu din Iași pentru copii din ăştia adunaţi. La pensie a venit în sat şi acolo a murit. Tare îi plăcea dulceaţa de cireşe. Altă soră, care era din sat, avea un cireş şi întotdeauna făcea dulceaţă şi îi da şi ei. A murit sora aceea de la Iaşi. Acuma era vară, când se coc cireşele, da’ sora tot amâna că nu avea cine să i le culeagă. Cireşul era mare şi ea nu putea să-l culeagă. Într-o noapte a visat-o pe sora aceea moartă. Ea îi zice: «Tu, nu mai faci odată dulceaţă?». Şi a spus că era extraordinar de vie. Multe vise nu sunt clare. Dar acesta fusese foarte clar. Cum o intrat pe poartă în curte, o spus lucrul acesta şi a luat-o la deal de biserică unde era cimitirul. Zic: «Cum era îmbrăcată?» Sora nu ţinea minte cum, dar a zis că era pieptănată cu coc, cum se pieptăna de obicei. Ei, o luat sora mea, o găsit un băiat, a cules cireşul, a făcut dulceaţă şi a dat de pomană un borcan cu dulceaţă. Şi n-a mai visat-o” (Bejan Petruţa, 76 ani, Rădăuţi, Suceava).
Datul de pomană un act de împăcare a mortului
Datul de pomană se săvârşeşte spre liniştirea mortului, ca să nu mai apară în vise. În același timp, viii se asigură că, pe ,,ceea lume”, mortul are ce mânca şi îmbrăca.
Se crede că plânsul, rugăciunea şi pomana au efect asupra morţilor. Există o legătură între acţiunile celor vii şi starea sufletească a rudelor moarte. Se spune că-i ,,îngreuiezi sufletul aşeluia pe care-l plângi”. O credinţă similară atestăm la tibetani: una din funcţiile citirii Cărţii morţilor la căpătâiul muribundului ori în timpul ceremoniei funerare, este să ajute rudelor a nutri gânduri pozitive, pentru ca să nu îngreuieze, cu plânsul lor, drumul sufletului spre lumea de apoi.
Pomul vieţii. Drumul vieţii. Scara vieţii
Pomul de înmormântare își are originea în spiritualitatea civilizațiilor agricole neolitice, a căror ,,creativitate religioasă a fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii ci de misterul nașterii, morții și al renașterii identificat în ritmul vegetației” [12].
,,Noi îi spunem ciur. Este de la biserică anumit, cu nişte crengi mai rămuroase, ţepoase, mai tari. Şi se împodobeşte cu crijmă, cu fel de fel de colăcei de diferite forme, se pun mere, portocale. Crijma sunt nişte figurine din aluat cu care se împodobeşte pomul” (Mircea Popescu, 54 ani, Falcău, Suceava).
,,La noi pomul se face numai după 40 de zile. Când îi înmormântarea nu se face pom. Se fac pomenile alea patru – colaci mari, de o formă specială, ovală, cam de 50 cm, de două kilograme. Îs puse în chicioare şi se leagă de jur împrejur. Pe ele se pun colăcei, crenguţe de pom, împodobeşte fiecare cum poate. Flori se pun de jur împrejur. Se pun într-un coş şi le duc doi oameni înainte. Pomul se face după 40 de zile. Tot pomenile acelea patru se fac. Pentru cei doi preoţi, pentru dascăl şi pentru pălimar. Se leagă tot la fel. Atunci se pune brad, un pom. Un târş. Spune lumea că «tăiem un târş şi-l punem». Un pom fie cu frunzuliţe, sau dacă-i iarnă, fără frunze. Se agaţă cucoşei, pufuleţi pe o sfoară lungă. I se spune drumul vieţii. Cu el se încercuieşte tot pomul. Şi acolo trebuie să participe toată familia să bage pe ac, să coase drumul vieţii. Pe urmă se face special în casă, din fel de fel de cucoşei, scara vieţii, o scăriţă aşa, şi pusă tăt pomu’. Mai agaţă lumea mere, nuci, păsărele, mai ales cocoşei, tot felul de bombonele. Dar acuma iau ciocolate, portocale. Cam ce i-o plăcut omului o viaţă întreagă îi pe pomul ăla” (Floarea Apostol, 60 ani, Arbore, Suceava).
Cît de vechi sunt aceste obiceiuri, putem judeca făcând o paralelă cu credințele egiptene. În textele piramidelor cei patru fii ai lui Horus îi dau monarhului scări de lemn, pentru ca acesta să urce în cerul de la răsărit. O scară în cer a construit zeul demiurg Khnum. În Cartea morţilor egipteni mortul se identifică cu Osiris și crede: ,,Am același destin ca cei ce se găsesc / În vârful scării cerești” [13].
,,În bărcile pictate pe pereții mormintelor, cele în care sufletul călătorea în lumea de Dincolo, poate fi văzută o scară, în șapte trepte, cu ajutorul căreia răposatul putea să urce în lumea cerească” [14]. Ajungând la porțile adâncurilor cerești, proptește scara și începe să urce: ,,Eu, înconjurat de zei, proptesc o scară la Cer” [15]. De-o parte și de alta a scării stau ființe luminoase: ,,Iată, spiritele de lumină stau drept, / De o parte și de alta a scării ce duce în Cer” [16]. Zeii Seth și Horus îi ajută să urce: ,,Iată, treptele scării spre Cer încep să le urc, / Scară pe care tatăl meu, Ra, mi-a pregătit-o demult; / Seth și Horus îi stau alături, ca alți doi stăpâni, / Și mă ajută să urc, trăgându-mă de cele două mâini” [17].
,,Sufletul zboară pe pupeze, pe hulughi”
,,În pom se pun pupeze, hulughi, scară, niște cobelci învârtiți așa, cum îs cobelcii naturali. Înainte se zicea ,,cobelci”, acum se zice ,,melci”. Și se spune: cât suie mortu’, mănâncă din cobelcii șia, că ei au un fel de mâzgă. Din mâzga așeea se hrănește cât suie. Că ei obosesc la suit scara vieții. Cobelcii se zâși că au un fel de apă așă rămasî, și mai beu și apî, că obosesc” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos, Suceava).
La întrebarea: ,,Ce înseamnă pupezele?” informatoarea a răspuns: ,,Pupezele, zboară sufletul. Sufletul zboară de la om la Dumnezeu. Și cine-i acolo, în capătul scării, vine și-l silește: «Hai, suie-te mai repede!» Că atâția în șir sunt. Și el zboară pe pupueze, pe hulughi. În alte părți se dau drumul la hulughi, când se dă mortu’ în groapă. La noi se dă găină peste groapă. Se dă prosop, ulcică, lumânare, colac și găină. Găinile au tot rolul ca și hulughii, pentru că zboară sufletul. Pupezele se fac în formă de păsărele. Din bobi de chiperi le pun ochișori. Le fac crestuță din morcov. Da’ amu se pun din aiestea cu care se vopsesc prăjiturile. Le fac aripioare, modeluri. Le pun în coșarcă”.
Sufletul bea apă şi lasă urme pe făină
,, După şi moari omu’, sî puni fănină de grâu, da’ sî şie netedă, netedă. Sî puni un pahar cu apî şi sufletul vini şi be apî şî sî vedi urmuţî aşa pin’ fănină, da” (Bain Elena, 57 ani, Falcău, Suceava).
,,Sî puni o ulcică cu apî în geam, afarî pe o polişioară pe marjine că se spune că vini sufletul şi be apî. Amu şineva spuni că dacă leşi apa acolo se evaporează. Da’ pe vremuri spune că vini sufletul şi be apî 6 săptămâni. Sî pui o ulcică cu apă şi o ţâră de agheasmă. Aici nu se pune făină. La noi se pune ulcică, prosop şi colac. În geam înăuntru. Şi după ce se duşi mortu’ rămâne femeia de casă care mătură, aşeea mai pune apă şi o lumânare stânsă, care o ars împreună cu toiagu, şi le duşi pe o măsuţî, pe marginea geamului” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos, Suceava).
,,În fereastră se pune o căniță cu apă. Pe căniță, un colac sau o felie de pâine cu sare pe deasupra. Se spune că sufletul lui vine acasă timp de șase săptămâini. După ce este scos mortul, cănița este dată femeii, care a măturat în casă. Dimineața, ea mătură casa și spală mortul cu agheazmă pe față. El trebuie să ajungă curat dincolo. Femeia aceea primește căniță, colac și un ștergar de pomană de sufletul mortului” (Gâza Ecaterina, Frătăuții Vechi, Suceava).
O lumânare în geam pentru suflet
În alte localități se ține o lumânare aprinsă în geam cât stă mortul în casă: ,,Trebuie obligatoriu să pui pe pervaz o lumânare şi o cană cu apă, care trebuie ţinute acolo în acele trei zile, cât stă mortul în casă, şi încă o perioadă de timp, după ce a fost dus la groapă, nu ştiu exact cât. Iar după ce ai îngropat mortul, trei seri la rând, mergi la cimitir cu lumânare şi tămâie, ca să afumi mormântul” (Rodica Iaţencu, 40 ani, Dorneşti, Suceava); ,,Se pune o lumânare aprinsă, ulcică cu apă, prosop și colac în fereastră. Lumânarea arde cât arde toiagu. Celelalte rămân acolo 6 săptămâini” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos, Suceava).
,,Toiagul” mortului – lumină pentru suflet
Când moare omul, i se face toiagul, o lumânare de ceară lungă cât mortul, care se învârtește, se pune pe piept și este lăsată să ardă cât se ține mortul în casă, adică trei zile. ,,Toiagul se spuni că e lumina, cu care merji mortu pe şeea lumi. Şi se mai spuni că atunşia, la sfârşitu lumii, este scara vieţî. Trebu’ sî aibî luminî, ca să vadî pi undi sî sui” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos).
Sufletul ca un abur
,,Se spune că atunci când moare omul, vezi cum îi iese un abur din gură, ca un fumuşor. Se vede. Eu am văzut. O murit o vară de-a mamei aici în Rădăuţi. O fost bolnavă de cancer. Şi aşa tare s-o chinuit, grozav. Şi când o murit, eram lângă dânsa. I-o ieşit aşa, ca un fum de ţigară, aşa un noduleţ, ca o mingiuţă o ieşit din gură. Şi altul trebuie să fie la geam, să deschidă geamul să iasă afară. Că se spune că acela e sufletul şi trebuie să iasă afară” (Nichiforean Ermiona, 75 ani, Rădăuţi, Suceava).
Sufletul neliniştit provoacă furtună
,,Eu am fost mai întâi repartizată în Corocăieşti (județul Botoșani – n.a.). Era [acolo] o fată foarte bine situată, dar băiatul umblase la alta şi n-a luat-o [pe aia]. Şi cealaltă a făcut ca asta să moară. Şi a murit. În foarte scurt timp, s-a îmbolnăvit de cap, nu i-au dat de capăt şi, în 4–5 zile, a murit. În ziua înmormântării a crăpat în două copacul de la capătul mormântului. Aşa cum era soare şi frumos, s-a stârnit o furtună şi nori dintr-o dată. S-a întunecat cerul. Eu aşa ceva n-am văzut. Gazda mea povestea că acolo la ei, la Vorona, era un bătrân, care se ocupa cu vrăjile astea. Şi sunt reale. O mai povestit de un caz că a murit femeia la naştere aşa, că i-a făcut alta, la care el a umblat şi a lăsat-o. Acolo, pentru prima dată după ce am făcut şcoală, am auzit. Nu credeam nimic, dar la înmormântarea fetei acesteia am văzut şi cred. Deci, a fost frumos, când au plecat de-acasă, cer senin, nu era un nor pe cer. Pân’ o ajuns şi o pus corpul lângă groapă, s-a stârnit o furtună, că preotul n-a putut pecetlui mormântul. Şi la Corocăieşti îs salcâmi înalţi în cimitir. Aşa s-o produs un vuiet şi copacul, eu ştiu, dacă era de doi metri deasupra, în două a crăpat. Nu erau crengi care să-l tragă, nu era nimic. Eu nu-mi explic cum” (Ciornei Maia, 59 ani, Dărmăneşti, Suceava).
Deşi informatoarea nu spune explicit, relatarea ei lasă să se înţeleagă că sufletul îndurerat al tinerei femei şi-a exprimat revolta prin furtună, vuiet și copac sfâşiat în două, ca şi viaţa ei.
Sufletul stă de pază la poarta cimitirului
,,Se spune că, din clipa în care o murit, el îi pază la cimitir, la poartă. Cimitiru-i casa de veci, tebuie păzită. Cine o murit păzeşte poarta, până vine următorul. Cu cât moare unul mai repede, cu atât cel care a fost de pază scapă mai repede. Poate să dureze câteva ore, câteva zile sau chiar luni, până moare următorul. Şi unul nu din altă parte, ci din comuntatea respectiva, din satul respectiv, din biserica respectivă. Dacă o tras clopotul pentru Maria, c-o murit Maria, şi a doua zi moare Vasile şi le-o tras clopotul la aceeaşi biserică, Maria a scăpat de stat de pază la cimitir, pentru că o murit Vasile şi intră el la rând” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi, Suceava).
Credinţa există şi în Basarabia. Când a murit tata, mama noastră ne-a zis: „Acuma el o să stea de strajă la poarta cimitirului, până moare altcineva.” Se zice că mortul, care stă mai mult la poarta cimitirului, a avut multe păcate şi asta ar fi un fel de pedeapsă.
[1] Ion Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Bucureşti, Editura Nemira, 1996., p. 111 .
[2] Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii, Editura Minerva, București 1978, p. 106.
[3] Ibidem, p. 107.
[4] Cf. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Chişinău, Editura Universitas, 1994, p. 8.; Ping-ti Ho, The Cradle of the East, p. 279.
[5] Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 129.
[6] Ibidem, p. 71.
[7] Ibidem, p. 66.
[8] Ibidem, p. 92.
[9] Ibidem, p. 139.
[10] Cartea morților egipteni. Papirusul Ani, Editura Herald, București, 2007, nota 189, p. 128.
[11] Mircea Eliade, op. cit., vol. I, p. 6.
[12] Mircea Eliade, op. cit., vol. I, p. 42.
[13] Cartea morților egipteni. Papirusul Ani, p. 53.
[14] Ibidem, notă 284, p. 235.
[15] Ibidem, p. 224.
[16] Ibidem, p. 140.
[17] Ibidem, p. 235.