Pentru mine pictura a fost mereu o formă de a-mi hrăni sufletul flămând după tradiție, după folclor, după datini, după credință…Pentru că nu este nimic mai prețios și valoros decât să știi că lași în urma ta ceva mai mult decât o simplă existență, ci transmiți urmașilor și întregii lumi un tezaur de valori încununate în și prin artă.

Eu pictez oalele de lut, părătarul cu dungi colorate, lemnul de poartă, macii, grâul, mândrele…

Strămoșii, natura și dorul de casă au fost pilonii inspirației mele, iar IA și chipul femeiesc au căpătat pentru mine o formă nouă și, totodată, veche. Veche – pentru că mândrele din lucrările mele sunt, de fapt, niște închipuiri de femei din trecut, purtătoare de frumos, blânde și smerite, care ar vrea să defileze și astăzi pe străduțele Basarabiei.

Mândrele sunt întruchiparea purității, dragostei și firescului; o viziune a naturalului și esențialului cusută cu liniște și pace pe pânza timpului strămoșesc. Ea este zâna din povestea copilăriei mele, mama, sora, bunica, fiica…ea este sufletul rădăcinilor viitoare și  lumina de acum.

…un vântișor zbenguit îi saltă în plete, o mânecă albă ca neua împînzită de o puzderie de ornamente roșii de mac îi alunecă ușor de pe umăr, iar pielea-i senină ca grâul și moale ca fânul lucește în bătaia razelor de soare. Ea stă mândră și, totodată, smerită, privind împăcată un buchețel de câmp care stă culcușit în brațele ei. Viața ei? O poveste brodată pe pânză…