A fost odată…. acolo unde ”bătrânul Danubiu își pierde apele și numele în mare”, la Sulina, localitatea, care potrivit călătorilor străini ”pe la mijlocul veacului al XIX –lea era adăpostul piraților și recalcitranților greci, maltezi și ionieni, a căror populațiune se ridica la 1000-1200 locuitori ce se adăposteau prin câteva barace de scânduri și colibe de trestie…. ce practicau pirateria, întrebuințând toate mijloacele în a sparge corăbiile și caiacele ce le cădeau în mână și furând mărfurile ce le găseau”[1] devine la începutul sec. al XX – lea un important oraș – port, cu o economie înfloritoare bazată pe comerț si navigație. Dezvoltarea sa spectaculoasă s-a datorat Comisiunii Europene a Dunării (CED), organism creat în urma hotărârilor Congresului de Pace de la Paris din anul 1856 pentru a reglementa condiţiile de navigaţie la Dunărea de Jos[2]. Alături de Galați, unde era stabilit sediul CED, Sulina a reprezentat un punct important, aici funcționând o parte din cele mai de seamă instituţii ale sale – Casa de Navigație, Serviciul Tehnic, Căpitănia Portului, Inspecţia Navală, Serviciul Spitalicesc, o sucursală a Contabilității Generale[3]. Amenajările întreprinse pe brațul Sulina, ce devenea principală arteră fluvială, pe baza proiectelor inginerului englez Sir Charles Hartley, supranumit ”Părintele Dunării”, au determinat dezvoltarea portului Sulina. Acesta din 1870, la solicitarea CED, printr-o iradea imperială, a fost declarat porto-franc, port internaţional liber, prin care mărfurile debarcate sau în tranzit erau exceptate de la obligaţiile vamale, statut care avea să aducă oraşului dezvoltare economică şi modificări sociale deosebit de favorabile[4]. Locuitorii se bucurau de facilitățile vamale și își agoniseau viața atât din aportul muncii oferit de lucrările întreprinse de CED, cât și din operațiunile de transbordare, care se concentrau în portul nou creat, prin care se realiza 54% din totalul exportului de cereale făcut pe Dunăre[5].
Portul Sulina, 1929
Pentru rezolvarea problemelor comerciale, în 1900, la Sulina îşi aveau sediul un număr însemnat de agenţii consulare și viceconsulare : Anglia, Danemarca, Grecia, Olanda, Rusia, Belgia, respectiv Austria. De asemenea mai multe companii de vapoare şi-au stabilit agenţii : Seviciul Maritim Român, Lloyd Austriac (Austria), Linia Johston (Anglia), Linia Westcott (Belgia), Compania Messageries Maritimes (Franţa), Compania Egea (Grecia) societatea ”Florido et Rubatino”(Italia), etc.. Prin Sulina au ieșit între anii1891-1895 un număr de 8381 vase cu tonaj de peste 8 milioane, între 1906-1910, 5853 vase cu o încărcătură de aproape 10 milioane tone, iar în perioada 1926-1930, 3743 vase, cu peste 7 milioane tone, tranzitul comercial ajungînd să ocupe locul doi, după portul Constanța[6].
Activitatea economică era completată de mici ateliere – de cizmărie, frizerie, croitorie, tinichigerie, lemnărie, tâmplărie, fierărie și o fabrică de apă gazoasă, ce se regăseau pe cele două străzi principale: strada Carol sau Elisabeta, având patroni de diferite naționalități: greci, armeni, sârbi, ruși – Ioanis Papanicolau, Moisa Cuchinos, Haim Haimoviciu, Mihail Caraianis, Filip Grimberg, Haicaram Ecmegean[7].
Portul Sulina – prima jum. a sec. XX
Tabloul economic era întregit de atelierele şi şantierul CED, ce au funcţionat, pe malul stâng al Dunării, unde se repara materialul plutitor și erau confecţionate piesele necesare pentru lucrările de îndiguire sau cele fluviale sau pentru repararea şi întreţinerea tuturor clădirilor CED de la Sulina, Tulcea şi din alte porturi.
Atelierele Comisiei Europene a Dunării
Oraşul s-a modernizat treptat din punct de vedere edilitar odată cu dezvoltarea economică. S-au construit cheiuri, pontoane, debarcadere, o șosea modernă pe o distanță de 5 mile marine, trotuare pentru pietoni, străzi pietruite[8].
S-a ridicat, la inițiativa Direcției Generale a Serviciului Sanitar Sulina, cu sprijinul financiar al CED, uzina de apă și s-au realizat lucrările de amenajare a rețelei de alimentare cu apă potabilă, cheltuielile ridicându-se la peste 600.000 franci[9]. Iluminatul portului, asigurat la început cu lămpi de petrol, este înlocuit în anul 1910 cu energia electrică prin punerea în funcțiune a uzinei electrice, ridicată cu capitalul propriu, 800.000 lei, al inginerului A. Jijie, cel căruia Primăria orașului i-a acordat concesiunea timp de 40 ani[10]. Localitatea a fost legată din anul 1857 de Galați și Tulcea printr-o linie telegrafică, iar în 1903 a fost realizată o linie telefonică ce făcea legătura cu Tulcea[11].
Uzina de apă, prima jumătate a sec. XX
Două spitale, cu dotări moderne – sală de operații, sală de sterilizare, laborator, farmacie, saloane pentru bolnavi, cabinete pentru personalul medical și infirmerie, construite de CED, asigurau consultaţii şi spitalizarea personalului instituției internaționale, populaţiei oraşului şi marinarilor aflaţi în tranzit[12].
Tipografiile locale au editat ziare şi reviste, cele mai cunoscute fiind „Gazeta Sulinei”, „Analele Sulinei”, ”Curierul Sulinei”, Gurile Dunării şi „Delta Dunării”.
În 1926, societate culturală ”Casa Națională” a luat inițiativa de a transforma localitatea în stațiune balneară și a lansat liste de subscripții prin care locuitorii erau invitați să cotribuie cu bani pentru a pune în practică generoasa idee[13]. Proiectul amenajării stațiunii i-a aparținut inginerului M. Popescu din Galați. Un an mai târziu, a fost inaugurată plaja, situată între două lazarete, cu cabine de duș și frumoasa clădire a cazinoului, ridicată pe stâlpi de stejar cu pereți din scândură, acoperită cu tablă. Sulina răspundea astfel cerințelor unei stațiuni balneare ce oferea vizitatorilor agrement și sănătate[14].
Sosirea excursioniștilor în Sulina, 1930
Această perioadă înfloritoare din viața orașului a fost marcată și de prezența unor importante personalități.
În 1887 se năștea la Sulina, George Georgescu, cel care a fost un model de dăruire în slujba nestrămutatei sale iubiri – muzica.
De numele prințului Dumitru C. Moruzi, subprefect la Sulina în 1895, se leagă ridicarea teatrului, ce a reprezentat fala localității până în anul 1918, când, cuprins de furia războiului, a fost incendiat. Construcția din lemn cu două rânduri de loje, în mijlocul cărora se înălța loja regală a fost locul unde au concertat mari artiști români – Voiculescu, Theodorini, Brezeanu dar și străini – opera italiană[15]. După distrugerea sa, spectacolele de teatru și operă se dădeau în Saloanele Cercului Elen, construcție în care a funcționat și Cinematograful Regal, singurul din localitate.
Prințul Moruzi a înființat la Sulina și o formație de fanfară, cu elevi de diferite etnii, ce dădea fiori publicului, în special, prin intonarea imnului regal[16].
Coborând ca apele Dunării din port în port, comandorul Eugeniu P. Botez, ajuns la Sulina, a îndeplinit funcția de comisar maritim timp de peste opt ani (1909-1913, 1915-1918). În timpul crizei balcanice, în anul 1913, este mobilizat și numit și comandant al garnizoanei Sulina[17]. O dublă calitate a avut și în timpul Primului Război Mondial, când a îndeplinit funcțiile de comandant militar al portului Sulina și căpitan de port din partea CED[18].
Perioada șederii la Sulina l-a inspirat în scrierea romanului Europolis, semnat sub pseudonimul literar Jean Bart, primul și cel mai realizat roman al unui port românesc ce rămâne până astăzi neîntrecut. Tradus în 12 limbi, îmbinând ficțiunea cu realitatea, romanul prezintă Sulina din prima jumătate a sec. al XX-lea, ”oraș cosmopolit – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu”.
Vizitele familiei regale în localitate reprezentau o adevărată sărbătoare pentru sulineni, înalții reprezentanți, fiind întâmpinați cu mult entuziasm, în timp ce orașul port era ”splendid decorat”. Presa consemna în 1904, cu ocazia vizitei regelui Carol I ”….pe distanță de mai mulți Km sunt înșirate ghirlande și bandiere… splendida pavoazare cu arc de triumf deasupra căreia se află …frumoase inscripțiuni a casei Kiriakide, apoi…Palatul CED și al Subprefecturii,…Cercul Marinei Militare, hotelul Gamberis & Parparias,…agenția SMR și NFR, consulatul Imperial rusesc…cum și uzina de apă care este împodobită cu foarte multă măiestrie”[19]. Iar în 1911 preotul Bisericii ortodoxe în cuvântul rostit cu ocazia vizitei Suveranilot la Sulina sublinia ”…tot poporul Sulinean, pătruns de adâncă recunoștință privind azi cu venerațiune spre Majestatea voastră și spre Altețele Voastre Regale, prea uimiți Vă roagă acum prin mine să permiteți că odată cu urările de bună venire, să depună…omagiile lor de nemărginită iubire și devotament.” Totodată ”….de pe ambele maluri ale Dunării, mulțimea aclama într una pe suverani”[20] .
Familia regală a onorat și invitațiile înalților demnitari ai CED de a participa la inaugurarea marilor lucrări realizate pe canalul Sulina, apreciind atît prin prezență cât și în cuvântările rostite opera și rolul instituției internaționale.
Prezența CED a determinat și apariția unui spațiu multicultural în care s-au manifestat liber, numeroase etnii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, populația orașului Sulina a cunoscut fluctuații numerice în funcție de contextul social-economic al regiunii.
Sub aspectul componenţei etnice era o populaţie cosmopolită. Astfel statistica primăriei Sulina, pe anul 1904, prezintă o populație de 4.913 locuitori din care 2056 greci și 803 români, alături de care mai sunt menționate alte 18 nații : 594 ruşi, 444 armeni, 268 turci, 211 austro-ungari, 173 evrei, 117 albanezi, 49 germani, 45 italieni, 35 bulgari, 24 englezi, 22 tătari, 22 muntenegreni, 17 polonezi, 11francezi, 7 lipoveni cu popă, 6 danezi, 5 găgăuţi şi 4 indieni[21].
Potrivit Hărții ”Naționalitățile din Dobrogea”, în urma recensământului din decembrie 1912 – ianuarie 1913 se observă o creștere a populației, ca urmare a contextului economic favorabil. La Sulina erau în jur de 7500 de locuitori din care 39,9% greci, 23,9% români, 14,2% ruși, 4,1% turci și tătari , 3,8% evrei, 14,1% alte naționalități.
Dacă la începutul sec. al XX – lea, grecii erau majoritari la Sulina, după anul 1920 elementul românesc, potrivit documentelor vremii, devine preponderent. Totodată acțiunile militare din timpul Primului Război Mondial au distrus, în mare măsură construcțiile orașului, punându-și amprenta și în dinamica populației.
Pentru anul 1922, se certifica de primărie o populație de 3.920 locuitori, aproape o înjumătățire față de anul 1912, din care români 2.112, greci 1.280, sârbi 143, ruși 102, otomani 76, italieni 68, armeni 37, alte naționalități 102[22].
Redresare economică va permite și cresterea numerică a populației până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial când începe regresul.
În anul 1939 se înregistrau la Sulina 6.721 locuitori din care 2.476 români, 1410 greci , 1.173 lipoveni, 987 ruși, 93 iugoslavi, 86 turci, 68 italieni, 64 cehoslovaci, 41 evrei, 323 alte naționalități. La recensământul populației din 2011, Sulina avea 3,663 locuitori din care 81,93% români , 9.88% ruși lipoveni, 1,69% greci și 1,23% ucraineni[23].
Pe un teritoriu relativ mic, au avut libertate de exprimare spirituală credincioșii tuturor religiilor.
Comunitățile reprezentative, pe un teren nu tocmai favorabil construirii edificiilor, au fondat şi întreţinut cu sprijinul CED propriile lăcaşuri de cult: Biserică ortodoxă ”Sfântul Nicolae”, prima catedrală din orașul Sulina, construită, în anul 1868, pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, ridicată în anul 1854, a fost folosită deopotrivă de creștinii ortodocși români, greci și ruși; Biserica ortodoxă greacă a fost ridicată prin contribuția comunității elene, în aceeași curte și a purtat același hram. De-a lungul vremii, familii de greci din Sulina, dar și negustori și armatori bogați sosiți în port, dăruiau bisericii importante sume de bani și bijuterii valoroase, dar mai ales icoane aduse din Grecia, considerate făcătoare de minuni, cum este cazul icoanei Myrtidiotissa a maicii Domnului, a cărei legendă pornește din sec. al XIV-lea; Catedrala ortodoxă Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae a cărei temelie a fost pusă de însuşi regele Carol I cu ocazia vizitei la Sulina în 1910, în amintirea actului istoric al revenirii Dobrogei la România în 1878, a fost construită în mai multe etape între anii 1910-1912 şi 1933-1934 și sfințită în anul 1982 în prezența Episcopului Antim Nica; Biserica ortodoxă de rit vechi Sf. Apostoli Petru și Pavel a fost construită între anii 1991-1995, în urma deciziei comunității creștinilor de rit vechi, de ridicare a unui lăcaș nou care să înlocuiască vechea biserică; Biserica romano – catolică „Sfântul Nicolae” ridicată prin contribuții financiare importante asigurate de comunitatea italiană, a fost sfințită în anul 1863, fiind ridicată ca lăcaș de închinare pentru înalții funcționari ai CED dar și ai celorlalți enoriaşii ce aparțineau confesiunii catolice[24].
Numele „Sfântul Nicolae” purtat de majoritatea lăcaşelor de cult este justificat într-o localitate unde majoritatea locuitorilor sunt marinari sau pescari, profesiuni patronate de „Sfântul Nicolae”.
La începutul sec. al XX-le la Sulina au funcționat și alte tei lăcașuri de cult, care nu se mai păstrează in prezent, despre a căror existență vorbesc documentele și fotografiile de epocă. Este cazul Bisericii anglicane Sf. Treime, despre care Ion Simionescu afirma că împreună cu British Seamens Institut este ”un colț oxfordian”, a Bisericii armenești și a Geamiei Hamidia, lăcașul de cult al comunității musulmane.
Biserica anglicană și British Seamen`s Institut, 1917
Din 1864 CED a amenajat, pe un teren oferit de autoritatea teritorială, un cimitir comun pentru toate confesiunile creştine, în 1871 fiind realizat acelaşi lucru şi pentru comunitatea musulmană. Alături de acestea s-a constituit cimitirul evreiesc. Ansamblului de monumente funerare din Sulina, aflat la aproape 2 km est de centrul oraşului i s-a dat numele de Cimitir Maritim(denumire folosită pentru prima dată de Jean Bart într-o culegere de schiţe apărute în revista Pagini literare din 11 februarie 1899) și este locul unde şi-au găsit odihnă veşnică cetăţenii străini în special foştii angajaţi ai CED, marinari, dar şi locuitori ai oraşului. Întreg ansamblu se constituie astăzi într-o adevărată rezervaţie istorică, unde se odihnesc împreună credincioşi ai celor trei mari religii. Multe din monumentele funerare sunt adevărate opere de artă sculpturală, povestind, prin diverse elemente sau simboluri, despre activitatea sau personalitatea celui dispărut. Lecturarea epitafurilor permite identificarea unor povești emoționante, care, de-a lungul timpului, au devenit legende ( despre prințese, pirați sau adevărate drame shakespeariene)[25].
La începutul sec. al XX-lea educaţia tinerilor era asigurată în școli de stat și particulare. Școlile de stat funcționau atât la nivelul învățământului preșcolar și primar cât și la nivelul învățământului secundar. Potrivit documentelor, copii de diferite naționalități, cu vârste cuprinse între 4 și 7 ani, frecventau cele două grădinițe, ce apar cu numele de grădini sau scoli froebeliene – ”Grădina de copii nr. 1 ”Spiru Haret” și Grădina de copii nr. 2[26]. Pentru învățământul primar de stat, a funcționat la Sulina după anul 1878 o scoală primară mixtă care ulterior s-a separat. Astfel prefectul Luca Ionescu, în darea de seamă din 1904, preciza că la Sulina erau două școli, cu local propriu, cu predare în limba română : una de băieți cu trei institutori și una de fete cu două institutoare[27]. În cadrul școlilor de stat s-a evidențiat activitatea primei școli secundare din Sulina, Gimnaziul „Marele Voievod Mihai”, înființat în anul 1921, în care au învățat copii de naționalități diferite până la desființarea sa din anul 1938[28].
Etniile și-au creat școli pe lângă locașurile lor de cult, în vederea pregătirii copiilor în limba maternă și a cunoașterii obiceiurilor și tradițiilor specifice. Au funcționat în prima jumătate a sec. al XX-lea: Școala primară greacă, Școala catolică primară, Școala primară franceză externă de fete ”Emma Contel”[29], Școala primară particulară mixtă ”Marie Jeffrey”cu predare în limba franceză și engleză[30] dar și trei azile confesionale: mahomedan, mozaic și armean.
Elevi și profesori ai Școlii primare elene
Prezenta si conviețuirea pașnica a numeroase etnii au creat la Sulina, înca de pe atunci, imaginea unei Europe unite, a spiritului european, cu mult înaintea Declaratiei din 9 mai 1950, care a condus la ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
Marea criză economică din 1929-1933 a afectat activitatea orașului port și pe cea a instituției internaționale. În urma acordului semnat la București, la 1 martie 1939, întreaga activitate a CED a trecut sub conducerea şi sub controlul total al României. Membrii unor comunităţi care depindeau direct de acest organism s-au repatriat. Viaţa cosmopolită a Sulinei a încetat să mai existe. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial orașul a fost puternic bombardat, multe clădiri au fost afectate sau au dispărut pentru todeauna . Pentru Sulina începea perioada de decădere.
Câteva edificii amintesc de strălucirea de altădată. Iese în evidență și astăzi clădirea fostului palat al CED, clădire în stil neoclasic ce domină și în prezent faleza Dunării, construită în anul 1866, care cuprindea birouri și apartamente rezervate personalului CED și spații necesare reuniunilor instituției internaționale.
Palatul CED
În apropierea sa, farul vechi, cândva un reper de navigație, astăzi muzeu în administrare Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea, spune tuturor celor ce-i trec pragul prin expozițiile amenajate la parterul constucției, povestea fascinantă, dar reală, a celui mai estic oraș din România. Edificiul a fost construit în prima jumătate a sec. al XIX-lea de Rusia, stăpână în acea perioadă asupra Deltei Dunări, care prin convenția ruso – austriacă din 1840 se angajase să construiască un far modern la Sulina, prevăzut cu reflectoare puternice care să funcționeze în perioada lunilor martie decembrie, cât timp era deschis sezonul de navigație pe Dunăre[31]. În momentul înființării CED obiectivul aparținea Administrației Generale a Farurilor din Imperiul Otoman care concesiona asigurarea funcționării și întreținerii lui unor societăți particulare. În 1879, farul a fost predat instituției europene căreia i-a revenit sarcina de a-l administra, întreține și repara[32], până în 1939, când această misiune a intrat în sarcina statului român. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, obiectivul a constituit principalul semnal de navigație din zona litoralului Deltei Dunării.
Turnul farului ascunde, pe interior, zeci de trepte înguste, în spirală, luminate din loc în loc de câteva ogive prevăzute în zidăria groasă, ce permit accesul în cupolă, unde și astăzi, se păstreză prismele de cristal ale reflectorului, în fața căruia, se așeza lampa cu acetilenă și ulterior cea electrică, ce ducea lumina albă în depărtare[33]. În jurul său a fost amenajată o platforma, pe care, în trecut era instalat un panou de dimensiuni mari ce indica, în vederea cunoașterii de către navigatori, adâncimea apei pe canalul Sulina. Prelungirea în mare a digurilor de la gura Sulina, între anii 1923-1978, a impus ridicare unui nou obiectiv eficient pe digul de sud, în zona gurii de vărsare în mare a Dunării, astfel bătrânul far a rămas un martor al istoriei și al transformării liniei de coastă.
Vedere partială a Sulinei, 1904
De nerecunoscut pentru cineva care i-a trăit vremurile de glorie, Sulina rămâne un oraş cu un farmec deosebit.
[1] S. Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, vol. I (1878 – 1916), Constanța, 1999, p. 516.
[2]Șt. Stanciu, România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație. Suveranitate. Cooperare internațională, Galați, 2002, p. 10.
[3] La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, Paris, 1931, p. 82.
[4] Șt. Stanciu, op. cit. p.90.
[5] S.J.A.N. Galați, Fond: CED, Delegatul României, dosar nr. 219, 1936, f. 40.
[6] Dobrogea în Arhivele românești (1597-1989), București, 2013, p. 940.
[7] B.J.A.N. Tulcea, Fond: Prefectura Județului Tulcea, dosar nr.255/1924.
[8] Dobrogea în Arhivele românești (1597-1989), op. cit. p. 940.
[9] S.J.A.N. Galați, Fond: CED, Secretariatul General, dosar nr. 449, 1931, f. 57.
[10] Idem, dosar nr. 171, 1924, f. 113-114.
[11] La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, p. 348.
[12] Ibidem, p. 338.
[13] Curierul Sulinei, Anul I, nr. 20, 6 iunie 1926.
[14] Idem , Anul II, nr. 67, 3 iulie 1927.
[15] Idem , Anul II, nr. 71, 9 octombrie 1927.
[16] Idem , Anul II, nr. 69, 31 iulie 1927.
[17]Mohanu, Constantin, Jean Bart (Eugeniu Botez): viața și opera, București, 2001, p.141.
[18] Ibidem, p. 151.
[19] S. Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, vol. I (1878 – 1916), op. cit, p. 329
[20] Ibidem, p. 516
[21] M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, 1904, p. 395.
[22] B.J.A.N. Tulcea, Fond: Prefectura Județului Tulcea, dosar nr.230/1923, f. 68.
[23] Idem, dosar nr. 887, 1939, f. 39.
[24] C. Bondar et alii, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, passim
[25] P. Covacef, Cimitirul viu de la Sulina, Constanța, 2003, passim
[26] C. Bondar et alii, Sulina: monografie, vol. II, op. cit., p. 169
[27] Idem, p. 165
[28] M. Albotă, Istoria învățământului tulcean de la începuturi până în anul 2007, Tulcea, 2008, p. 132 – 133
[29] A.N.R. – S.A.N.I.C., Fond: M.C.I.P., dosar nr. 2735, 1915
[30] Idem, dosar nr. 1936, 1911
[31] C. Ardeleanu, Condițiile de navigație pe Dunărea de Jos în ghiduri marine contemporane(1829 – 1853), în Istro – Pontica, 2, 2014, p 47.
[32] La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, op. cit., p 319-320
[33] Idem, p. 322
Bibliografie:
Albotă, Mihai, Istoria învățământului tulcean de la începuturi până în anul 2007, Tulcea, 2008
Dobrogea în arhivele românești (1597 – 1989), București, 2013.
Ionescu, M. Dobrogeanu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, Atelierele Grafice I.V.Socec, 1904.
La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, Paris, Impremerie Nationale, 1931.
Lascu, Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, vol. I (1878 – 1916), Constanța, 1999.
Stanciu, Ștefan, România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație. Suveranitate. Cooperare internațională, Galați, 2002.
Bondar, Constantin, Dima, Virginia, Iacovici Lungu, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, Rawex Coms, 2011.
Covacef, Petre, Cimitirul viu de la Sulina, Constanța, 2003.
Mohanu, Constantin, Jean Bart (Eugeniu Botez): viața și opera, București, Editura ”Biblioteca Bucureștilor”, 2001.
Ardeleanu Constantin, Condițiile de navigație pe Dunărea de Jos în ghiduri marine contemporane(1829 – 1853), în Istro – Pontica, 2, 2014.
Arhivele Naționale ale României – serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale (A.N.R.-S.A.N.I.C.), Fonduri: Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (M.C.I.P.), 1878-1920.
Biroul Județean al Arhivelor Naționale (B.J.A.N.) Tulcea, Fonduri: Prefectura Județului Tulcea, 1916-1939.
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale (S.J.A.N.) Galați, Fonduri: Comisia Europeană a Dunării, 1856-1941.