Sunetul uitat al unui secol

POVESTEA UNUI PROIECT

Cu un an în urmă propuneam bucureştenilor un proiect care răspundea unei dorinţe manifestate din ce în ce mai vizibil pe reţelele socializare prin care oamenii începeau să vrea să îşi cunoască oraşul, să ştie că trăiesc printre capodopere de artă şi arhitectură create cu mult timp înaintea lor şi care sunt hotărâţi să încerce să influenţeze deciziile instituţiilor răspunzătoare de coservarea şi promovarea acelor spaţii care încorporează artă, arhitectură şi o istorie care îi reprezintă. Vroiam să aduc, făcându-le să trăiască din nou, muzicile secolelor trecute în casele ce fuseseră ridicate pentru ele.

Bucureşti, Podul Mogoşoaiei,
Piaţa Teatrului, planul Bucureştiului,
Lt. Papazoglu, 1871

Aşa că iată cîteva exemple despre ce case, ce oameni şi ce istorii ar fi fost vorba :

despre Palatul Suţu cu grădinile sale faimoase şi balurile elitei, cu boier Costache Şuţu, complotist, orgolios şi agresiv, în conflict cu domnitorul Cuza; palatul ne trimite şi la povestea unor tovarăşi de aventuri cu Proust: Elena Chrissoveloni, prinţesă Suţu şi soţul ei Paul Morand, cel care scria despre Bucureşti: “…capitală a unei ţări tragice unde totul sfârşeşte adesea în comic(1); ar fi fost vorba despre frumoasa casă din Strada Doamnei cu semne de stil neo-românesc– sediul tipografiei marelui editor Carol Göbl, cel cu deviza „N’am timp d’a fi obosit” ; tot pe Doamnei, despre o casă modestă din balconul căreia  C.A. Rosetti a ţinut în ’77 un discurs înflăcărat mulţimii  care, în 1877, manifesta, zgomotoasă şi bucuroasă, în ziua când s-a aflat de victoria de la Plevna ; sau despre casa din Cotroceni, în formă de pian, în care Aurelia Cionca, o pianistă renumită şi profesoară la Academia Regală de Muzică din București, cu şapte ani mai mică decît Enescu, primea oaspeţi de seamă şi prieteni : Enescu, Bartók, Anton Rubinstein -uneori chiar regina Elisabeta lua ceaiul acolo şi cîntau apoi împreună; despre Regina Elisabeta însăşi, de a cărei prietenie şi susţinere s-au bucurat mari muzicieni compozitori şi interpreţi renumiţi, români şi străini; despre vremea în care „La domnul Mincu” însemna casa marelui arhitect din strada Pictor Verona,  cumpărată de la un prieten, arhitectul Burelly şi refăcută după gustul dumnealui. La el în casă se întâlneau Caragiale (care se va însura cu una din fetele Burelly), Delavrancea, care era la un moment dat Ministrul Instrucţiunii, ba chiar şi Primar al Capitalei, apoi Vlahuţă, actorul Nottara, pictorul G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu- fondator de şcoală, pictorul Gheorghe Petraşcu şi fratele acestuia, Nicolae şi arhitecţii Sterian, Cerkez şi Louis Blanc, elveţianul ;  sau despre mahalaua Caliţei, pe unde începe calea Rahovei, lângă ruinele urieşeşti ale fabricii de bere Bragadiru, peste drum de frumos restaurata clădire a Bursei Vămilor şi de Academia Tehnică Militară Ferdinand I, construite în acel cartier mărginaş împreună cu inginerul Anghel Saligny, de Giullio Magni, arhitect italian devenit mai târziu arhitectul şef al Bucureştilor şi apoi arhitectul şef al Romei; în acelaşi timp cu el avem şi povestea celui de la care a pornit şcoala nouă de compoziţie românească, Alfonso Castaldi, primul profesor de armonie şi contrapunct la Conservatorul de muzică şi declamaţiune din capitală. Datorită lui vom asista la ”apariţia unor eminenţi discipoli ca Dimitrie Cuclin, Alfred Alessandrescu, I. Nonna Otescu, Ion Dumitrescu, George Georgescu…” (2).  Prietenul lui Castaldi, sculptorul Frederik Storck i-a făcut un bust din marmură pe care îl putem vedea în fabuloasa casă Storck din strada Alexandri-o capodoperă pictată în întregime de soţia sculptorului, pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck….

Cum proiectul respectiv nu a mai avut loc, finanţatorul având condiţia prioritară (cu un super mediatizat statut pandemic) a unui public numeros în aer liber, vă propun acum POVESTEA UNUI PROIECT multidisciplinar, produs de Uiversitatea Naţională de Muzică în 2022 şi  care s-a încheiat de curând. Proiectul, cofinanţat de AFCN, s-a bucurat de parteneriatul cu Muzeul Naţional Peleş, Muzeul Municipiului Bucureşti, al Asociaţiei pentru Patrimoniul Regal Peleş şi al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Veterinare.

L-am urmărit cu bucurie şi interes cum s-a suprapus perfect pe marile coordonate ale începuturilor României moderne, trasate temeinic pe vremea bunilor regi ai României. Numele proiectului e simplu şi sugestiv: MUZICI ŞI LITOGRAFII DIN SECOLELE XIX ŞI XX”…El a fost dezvoltat de „Centrul de Studii asupra Muzicilor Secolului 19” (în continuare-CSMSN) şi a fost conceput şi coordonat de pianista Karina Şabac, realizat în mare parte prin implicarea sa directă în descoperirea recentă a unei mari

Coperta partiturii LIGA ROMÂNĂ de C.M. Cordoneanu 1852-1918, critic muzical, flautist, profesor

colecţii de partituri vechi, în editarea unui CD cu înregistrări ale acestor lucrări şi în editarea unui album bilingv cu articole şi fotografii, totul încheindu-se rotund cu o expoziţie unicat de litografii după coperţile acestor partituri la Castelul Pelişor şi un concert cameral la Casteul Peleş.

 Colecţia de partituri istorice de pian, valoroase şi inedite, scrise de compozitori români din perioada „Belle Epoque”, a fost descoperită de  coordonatoarea proiectului în biblioteca arhitectului Mădălin Ghigeanu şi oferite generos de acesta Universităţii de Muzică spre cercetare şi arhivare digitală. Împreună cu o serie de documente unice din marile biblioteci din Bucureşti, Viena, Leipzig şi Weimar, aflate de pianistă în timpul călătoriei de cercetare şi documentare, ele au stat la baza ideii acestui proiect.

Mai mult, puteţi asculta direct înregistrarea acestor piese unice, unele din ele dedicate familiei Regale, deschizând pe youtube (3) înregistrările realizate anul acesta  în premieră absolută  la Viena pe un pian Streicher din 1870, în faimosul Atelier de Piane Gert Hecher şi în Bucureşti pe un Steinway Spirio din 2018. Va fi o experienţă relevantă în sine să  poţi auzi şi compara sonorităţile şi armoniile în care acele piese au fost scrise pentru fortepianul secolului XIX şi să realizezi diferenţa dată de evoluţia instrumentului până la cel de azi, evoluţie ce a influenţat, la rândul ei, compoziţiile secolelor XX şi XXI.

Cum studierea acestor partituri şi a informaţiilor conţinute discret de litografiile de pe coperţile lor au dus la editarea unui album bilingv, puteţi urmări pe youtube, deschizând albumul (4), articolele cu analize istorice, estetice şi, ca o noutate, prezentări ale situaţiei industriei muzicale din perioada legată de apariţia acelor partituri, chiar şi o hartă a Căii Victoriei între Splai şi  Casa Monteoru,  cu tipografii şi editorii de muzici, cu marile şi micile magazine de instrumente muzicale şi partituri înghesuite pe cea mai importantă arteră comercială şi hotelieră bucureşteană. Se dovedeşte astfel un interes nou, serios, măsurabil, al activităţilor trepidante legate de muzică, ce începeau să se impună în viaţa bucureştenilor, de-a lungul lungii domnii a Regelui Carol I-ul şi a Reginei Elisabeta ca şi a regilor şi reginelor ce i-au urmat.

În Holul de Onoare al Castelului Pelişor proiectul şi-a aşezat o expoziţie impresionantă de litografii fermecătoare cu fotografiile coperţilor partiturilor descoperite, în designul lor specific de „art nouveau”.  Iar în Sala Mare de Concerte a Castelului Peleş a răsunat spre seară sunetul pierdut al unui secol”.

 

DESPRE ALBUM

Pe la 1880 se năştea o mare dispută tehnologică între giganţi ai invenţiilor care au schimbat lumea. Americanul Th. Edison şi irlandezului C.A. Bell (vărul lui Graham Bell, cel care a patentat telefonul)  şi asociaţii săi de la Volta Laboratory se luptau să impună, fiecare, maşinile lor de înregistrat şi redat sunete pieţei de „home entertainment” ce se năştea cu un potenţial uriaş. Dar, deşi principiul exista şi funcţiona pentru cilindrii de înregistrare şi redare ai celor două firme competitoare , cel care a scos primul disc PLAT „gramophone record” şi care va cîştiga bătălia pentru public, a fost un al treilea competitor, Emil Berliner din Washington DC (5). Compania lui, Berliner Gramophone Company s-a extins în Europa, cu sediul principal în Hanovra, Germania, unde se şi imprimau discurile, Londra rămânînd o simplă sucursală, dar care îi va furniza totuşi lui Berliner (1900) ideea celei mai cunoscute mărci comerciale din lume : ”His Master’s Voice”!

Ce se întâmpla la noi în timpurile respective?  La pagina 15 din Albumul  editat de  Karina Şabac (v.4), în articolul „The forgotten sound of a Century”(4) şi (6), găsim o imagine excepţională, relevantă pentru subiectul nostru,  oferită editorului spre publicare în album de dl. Stephan Puille (7). În articolul respectiv, la pagina 90,  citim în l. Română (albumul este bilingv şi se află urcat  pe situl specificat la indexul (4)) că, în drumul spre Istambul, reprezentanţii  Gramophon &Typwriter Ltd care lansaseră în 1902 o serie nouă dedicată înregistrărilor unor celebrităţi s-au oprit în Bucureşti unde Regina Elisabeta, sub numele său de poetă Carmen Sylva a oferit cu generozitate firmei o înregistrare cu vocea ei citind două din poemele sale în franceză şi engleză şi două în germană. Fotografia alăturată e un „Red Seal” al acelei înregistrări.

„Red Seal” Gramophone cu vocea Reginei Elisabeta, înregistrat în Bucureşti, 1903, Reproducere din Album (4), pag. 15.

În articolul respectiv, la pagina 90,  citim în l. Română (albumul este bilingv şi se află urcat  pe situl specificat la indexul (4)) că, în drumul spre Istambul, reprezentanţii  Gramophon &Typwriter Ltd care lansaseră în 1902 o serie nouă dedicată înregistrărilor unor celebrităţi s-au oprit în Bucureşti unde Regina Elisabeta, sub numele său de poetă Carmen Sylva a oferit cu generozitate firmei o înregistrare cu vocea ei citind două din poemele sale în franceză şi engleză şi două în germană. Fotografia alăturată e un „Red Seal” al acelei înregistrări.

Aceste înregistrări vor interesa întreaga lume.” a scris CATALOG of… „RED LABELGRAMOPHONE RECORDS, în suplimentul din 1904 dedicat celebrităţilor printre  care îl recunoaştem pe Enrico Carusso. ”Întâi, fiindcă nu există o ţară civilizată în care operele poetice ale Poetei Regale „Carmen Sylva” să nu fie, în general, citite şi admirate. În al doilea rând, tonul blând şi dulce al vocii ei adânci şi simpatice, aduse la viaţă de înregistrarea noastră, vor atrage cel mai puternic pe toţi cei îndrăgostiţi de muza poeziei”.

Acesta era adevărul. Dar Carmen Syiva nu a fost o simplă regină. Influenţa sa asupra artelor, meşteşugurilor şi a organizării sociale după modelul părinţilor săi a fost de o importanţă covârşitoare pentru România. „Prima Regină a României moderne, Elisabeta, a fost o demnă purtătoare de

Sala de Muzică a Palatului Regal 1898. (MMB). La pian, Regina Elisabeta, George Enescu, în picioare, cu vioara în mână, violoncelistul Dimitrie Dinicu, Gheorghe Dinicu la vioară, Loebel-violă şi Elodia Coandă-Casseli la harpă. Fetiţa aşezată cu o partitură în mâini este pianista Aurelia Cionca.

coroană, sub a cărei înfăţişare austeră se ascundea în fapt un suflet de poet.. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, eseistă şi scriitoare….supranumită de oamenii din popor  „mama răniţilor” … a înfiinţat spitale … şi a procurat medicamente pentru răniţi…Tot ea a avut şi iniţiativa  de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti… Şi-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentaţi să studieze  prin intermediul unui program de burse”- scria despre Regina Elisabeta, în acelaşi album al proiectului, Camelia Ene Romanovsky, istoric şi critic de artă. Într-o fotografie celebră de la 1898 aflată la Muzeul Municipiului Bucureşti vedem muzicienii unei mici orchestre camerale în jurul Reginei.

Suntem în august  2021, în pline restricţii sanitare. Într-un gest de prestigiu, Castelul Peleş a fost gazda unui concert cameral al formaţiunii Arias Duo, cu Raùl Teo Arias, şef partidă vioară la Bamberger Symphoniker şi Karina Şabac la pian. Se auzeau pentru prima dată un program întreg  doar cu piese de compozitori români din secolul XIX şi începutul lui XX. Personalităţi remarcabile de altfel, cu compoziţii cunoscute şi cântate la vremea aceea pe scenele lumii, ca mai apoi să fie uitate sub o

August 2021, Castelul Peleş, concert cameral al formaţiunii Arias Duo. În program Scărlătescu, Nottara, Castaldi, Enescu, Lazăr, Fuchs, Ivanovici şi Golestan

serie e aprecieri suficiente sau prezumpţioase ca neinteresante, de necomparat cu marile nume europene contemporane şi care s-au propagat fără piedici în întregul nostru sistem educaţional. A, da. Multă lume e de acord că, exceptându-l pe Enescu, a fost un sfârşit de secol cel puţin neinteresant pentru compoziţia românească. Dar credeţi că Jora şi „avantgarda” muzicilor noastre de mai tîrziu, s-au născut doar din graţia divină? Scărlătescu, Nottara, Castaldi, Enescu, Lazăr, Fuchs, Ivanovici şi Golestan şi mulţi alţii erau cântaţi în Bucureşti, la Paris, Veneţia, Chicago, Boston, Buenos Aires, la Roma şi la St. Petersburg.  Iosif Ivanovici era atunci şeful Muzicilor Militare şi poate cel mai faimos dintre toţi. După valsul său “Dunărea albastră” cu o recunoaştere egală cu cea a valsurilor lui Strauss fiul, a fost invitat în Rusia de ţarul Alexandru, a dedicate compoziţii regelui Serbiei, Alexandru I şi  familiei Regale a României. De Constantin C.A. Nottara, tatăl celebrului actor român, s-a cântat o piesă dedicată  lui Enescu. Alfonso Castaldi, cel venit în tinereţe la Galaţi cu corabia şi ajuns primul profesor de armonie şi contrapunct la Conservatorul din Bucureşti,  trecut prin conservatorul napolitan, ce avusese la începuturile lui ca profesori pe Scarlatti şi Zingarelli. Mentor al primei generaţii moderne de compozitori din România, Castaldi era prieten cu sculptorul Storck, cu Luchian, Camil Ressu şi cu Ion Minulescu, coleg cu boema artistică a “Academiei Terasa Oteteleşeanu” de lângă Teatrul National.  În 1907 el termina poemul simfonic “Marsyas”, cântat cu success la Chicago, Paris , Rostock şi Roma. Îl regăsim chiar în afişul unui concert la Ateneu pe 11 octombrie 1942, într-un program dirijat de Ionel Perlea , avîndu-l ca solist pe Dinu Lipatti (10).

Ediţia tipărită a lui „Marsyas” a fost dedicată de Castaldi : ”Alla Signorina Forica Musicescu del pianofortevirtuosissima ed al Signor Giovannni Steriadi, eccelentissimo pittore dedica reconoscente.”

Un an mai târziu după concertul de la Peleş, Karina Şabac descoperă şi aduce Universităţii  Naţionale de Muzică Bucureşti o colecţie impresionantă de partituri istorice vechi, aparţinând arh. Mădălin Ghigeanu, cu piese scrise pentru pian de compozitori români din secolul XIX şi începutul lui XX.  Copereţile acestor partituri sunt ele însele bijuterii ale vremii, cu splendide litografii aparţinând unor cunoscuţi maeştri litografi. Era o regulă: de pe coperţi se afla nu doar compozitorul şi dedicaţia, dar şi litograful, editorul, adresele acestora, eventual magazinul de muzică ce le punea în vânzare şi proprietarul tipăriturii (un copyright). Aşa că s-au putut urmări litografii, editorii de muzici şi librarii bucureşteni care, începând cu secolul XIX dovedeau o creştere serioasă a activităţilor lor în domeniu, interesante nu doar pentru meşteşugul în sine, dar şi pentru creşterea performanţelor economice ale acestora în România. Ca întotdeauna, erau foarte importante legăturile profesionale, strânse, după cum ne dovedeşte editorul proiectului, cu oraşe cheie cu rezultate strălucite, ca Leipzigul sau Viena. În Bucureşti, ei ajunseseră chiar să se grupeze de-a lungul Căii Victoriei chiar pe când se numea Podul Mogoşoaei, în spaţiile marilor hoteluri care se dărâmau şi se reconstruiau, sau în vecinătatea lor, construind ei înşişi sau închiriind depozite pentru marile şi micile magazine de muzică de la Palat până în piaţa Sf. Gheorghe şi înspre strada Brezoianu de azi. De multe ori, cei importanţi

Scenă de stradă din zona Pieţei Sf. Gheorghe. Detaliu dintr-o fotografie de pe la 1900 după care s-au tipărit nenumărate cărţi poştale. În spate se văd: în stînga, la parter şi etaj magazinul de piane La Lira şi în dreapta lui, la etaj, La Harpa. Cvartalul de clădiri din dreapta, cu restaurante, va fi demolat la începutul anilor ’30 pentru a se „tăia” şi lărgi bulevardul Brătianu, fosta Colţei, către piaţa Unirii. (B.A.R.)

din branşă, care aveau edituri, aveau şi magazine de instrumente, cum era Jean Feder sau Constantin Gebauer. Premiul cel mare dorit de fiecare era să poată pune pe partituri sau în anuarele ce le consemnau existenţa, titlul de „Furnizor al Casei Regale”. Marii editori înfiinţau şi Institute de Arte grafice, cum au fost Socec sau Carol Gӧbl. Unele hoteluri sau magazine ce  ofereau spaţiile pentru industria muzicii încă mai există:  Magazinul Lafayette (Magazinul Victoria), Hotel Luvru (vis-à-vis de Capşa), Hotelul Hugues (Hotel Ramada), editura şi librăria lui Natan Mischonznicki lipită de Hotel Lazăr (fostul magazin Romarta), Hotel Broft (Grand Hotel Continental). Albumul ne semnalează şi mici magazine care au dispărut după lucrările de lărgire a bulevardului Brătianu (magazinele de piane La Harpa şi La Lira şi din Piaţa Sf Gheorghe-aflate la acea vreme în continuarea Lipscanilor)(11) sau magazinul Carusso din fosta Belvedere, aflat pe o fotografie de epocă (12).  Urmarea unor cercetări prin bibliotecile mari ale Bucureştilor, Vienei, Weimarului şi Leipzigului, le găsim în album (4) puse alături pentru prima oară, aşezându-ne la începutul unei  călătorii imaginare în Bucureştiul care făcea loc acestor noi meşteşuguri. Faptul că ele deveneau şi afaceri de succes se datora, fără îndoială, „celui care a înţeles cel dintâi acest lucru,  Regele Carol I, care, pe lângă marile lui însuşiri de om de stat şi de militar emerit, a avut şi acest simţ gospodăresc al amănuntelor….Atunci au fost aduşi în Bucureşti un mare număr de străini,…toţi meşteri iscusiţi în cele mai felurite meserii şi care i-au îndemnat şi pe ai noştri la meşteşugurile lor…..De la aceşti oameni, şi cu învăţătura meseriilor lor am putut noi a întemeia acea „mică industriece a fost apoi temelia valorificării materiilor prime ale ţării noastre cât şi a însuşirilor fireşti de iscusinţă şi destoinicie cu care am fost blagosloviţi de Dumnezeu şi cu care am clădit o bună parte din propăşirea noastră” -scrie la 1944 George Costescu  în al său Bucureştii Vechiului Regat editat la Universul.

 

EXPOZIŢIA DE LITOGRAFII

Cine a fost în Sinaia în după-amiaza zilei de 16 septembrie, a putut urca, trecând pârâiaşul de pe lângă fostul Economat   până la Castelul Pelişor, ca să se bucure de vernisajul  Expoziţiei de Litografii de partituri din secolele XIX-XX.

Reşedinţă de vară a principilor moştenitori, Pelişorul, castelul cu nume alintat, îşi datorează în întregime căldura şi eleganţa celor 99 de încăperi Reginei Maria, care l-a decorat,    l-a amenajat şi îmbogăţit cu mobilier şi colecţii de artă dovedind un gust desăvîrşit pentru frumos. Holul  de Onoare al Pelişorului, cu lambriurile lui luminoase din stejar a găzduit aproape 4 luni de zile (din 16 septembrie 2022 până la 1 ianuarie 2023) treizeci de panouri cu fotografii de litografii a căror pregătire  grafică se datorează lui Florin Georgescu.

Din partiturile de colecţie descoperite au fost alese cele dedicate şi oferite la vremea respectivă Regelui Carol I şi  Reginei Elisabeta şi mai tîrziu, Reginei Maria şi Regelui Ferdinand, valsuri, gavote, doine, hore sau sârbe (aceste denumiri  nu erau  neapărat genurile populare muzicale pe care le numim aşa, astăzi) sau marşuri, dedicate unor momente istorice, ca Trecerea Dunării, Asaltul Griviţei, sau eroismului şi tragediei ce a urmat bătăliei de la Turtucaia.

Cum familia Regală s-a preocupat şi a susţinut de-a lungul anilor dezvoltarea horticulturii, au fost expuse şi panouri cu fotografii rare ale vizitelor regelui Ferdinand şi Maria la marile expoziţii florale cu participare internaţională, organizate la Bucureşti de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Veterinare.

Directorul Muzeului Naţionl Peleş, istoricul Narcis Dorin Ion împreună cu profesorul Nicolae Gheorghiţă, prorectorul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti şi  Karina Şabac coordonatorul proiectului cultural au prezentat publicului expoziţia şi povestea acesteia. Expoziţia va rămâne deschisă până  în ianuarie 2023. Din cîte am aflat, până la data acestui articol, aproape 13 000 de vizitatori au trecut să o vadă. Nu e puţin. Eleganţa spaţiului s-a potrivit şi a susţinut unicitatea şi frumuseţea stilului art nouveau al litografiilor istoricelor partituri. (4) şi (6)

Parteneriatul dintre UNMB şi Muzeul Municipiului Bucureşti a documentat o anume parte a vieţii culturale a societăţii româneşti, privind“Modernitatea şi eleganţa în spaţiul românesc în secolul XIX”.   Acesta este şi titlul articolului Cameliei Ene Romanowski, critic de artă şi expert în costum şi accesorii vestimentare de epocă. Ea a legat inspirat şi  cu rafinată documentare litografiile de copertă ale partiturilor de istoria, muzica şi tendinţele vestimentare ale “epocii frumoase” în care acele compoziţii au fost scrise. Iată câteva rânduri despre litografiile acelor partituri:

Încă de la venirea sa în România, încântătoarea și fragila prințesă Maria a căutat să fie în pas cu moda vremii. …Pe programele muzicale întâlnim chipul frumoasei Principese de România, Maria, în corsaje de tip Art Nouveau cu mâneci bufante, panglici și dantele care scoteau în evidență frumusețea şi delicatețea chipului său. Max Honigmann îi va dedica o Polkă pentru pian, editorul acestui program fiind Hertz din București. O altă dedicație frumoasei Principese de România, A.S.R Maria a României. Roșiorii sunt reprezentați pe un alt program muzical, dedicat A.S.R Principesei Maria. Este cunoscut faptul că principesa primise în dar și o uniformă de roșior pe care o purta cu mare demnitate. Numită și Regina Soldat, ea se va contopi cu interesele poporului român și va lupta pentru înfăptuirea idealului național…

 Își comanda toaletele la diferite case de modă cunoscute, trecând chiar de multe ori peste temutele restricții ale Regelui Carol I”…

CONCERTUL

Regina Maria avea o mare pasiune pentru muzică , dar Regina Elisabeta era ea însăşi o bună pianistă. „În Salonul de muzică al castelului Peleş au evoluat la începutul secolului XX muzicieni precum Paderewski, Sarasate, Jacques Thibaud, actori precum Sarah Bernhardt.”  (14)    
Un cunoscut muzician născut în Ungaria, Carl Flesh, cunoscut violonist şi unul din cei mai mari pedagogi ai vremii sale, profesor la Conservatorul din Bucureşti la 1897 şi, mai apoi, profesor la Academia de Muzică din Berlin, conducea între 1897 şi 1902 cvartetul Reginei (15). Din această formaţiune au făcut parte Edgar dall’Orso, violonist şi cântăreţ, Dimitrie Dinicu, violoncelistul, violonistul Gheorghe A. Dinicu, violonistul Loebel  şi, la un moment dat Theodor Fuchs, compozitor şi pianist (16). Puţin mai târziu li s-a alăturat şi Enescu, venind la conducerea cvartetului care va lua numele de „Carmen Sylva”.

Am găsit  într-un blog din 2013 (17) un citat foarte potrivit  din „Memoriile” compozitorului Carl Flesh despre saloanele muzicale ale reginei Elisabeta. ”De trei sau patru ori pe săptămână se cânta muzică de cameră, de tot felul, intercalată cu solouri instrumentale şi vocale. Secretarul particular al reginei, Edgar Dall’ Orso, şi violoncelistul Dinicu erau organizatorii acestor programe. Exista o lege nescrisă, ca toti muzicienii în trecere prin Bucureşti să treacă şi pe la Palat.

Aşa că, iată-ne, pe 16 septembrie 2022, la ora 17.00 în Sala Mare  de Concerte a Peleşului în care regina Carmen Sylva  îşi invita oaspeţii să asculte capodoperele muzicale ale vremii. Acelaşi impresionant decor cu pereţii în lemn şi piele de Cordoba, rezonează acum la o muzică ce începuse a se auzi, probabil, în mod obişnuit şi în locuinţe mai puţin somptuoase, (dar care aveau un pian).

În concertul cameral la care am asistat, în Partea I au fost doar  lucrări pentru pian, din partiturile descoperite şi readuse la viaţă. Unele din ele s-au auzit în primă audiţie după mai bine de 100 de ani. Mazurka op. 3 nr. 3 a lui Carl Filtsch, tânărul genial care a murit în 1845 la doar 15 ani a deschis concertul, urmată de  Scherzoul lui Eduard Wachmann, născut la 1835 şi fost director al Operei Române şi al Conservatorului din Bucureşti.

Apoi Gavottte pour la Princesse aranjată de Gh. A. Dinicu  pentru a fi dansată la Palat pe 8 aprilie 1895, după care o piesă incredibilă, o Doină scrisă pentru pian (!) de Ludovic Wiest, născut în 1819.

Gheorghe N. Ochi-Albi,  lăutarul violonist născut la 1870, care primeşte o recunoaştere internaţională din partea : ţarului Nicolae II al Rusiei, preşedintelui Franţei Felix Faure, şahului Persiei, Mozaffar Ed-Din şi compozitorului Alexandr Glazunov- este autorul partiturii CorónaRegale din care s-a cântat piesa Andante,  dedicată M.S. Regale Elisabeta Regina României. Din creaţia lui Iosif Ivanovici, pe atunci doar Şeful musicei Regim. 6 Linie, s-a cântat Karmen Sylva Walzer fur Pianoforte. Prima parte s-a încheiat cu aranjamentul pentru pian al lui Alfred Alessandrescu după Andante din trio en mi bémol de Fr. Schubert şi, după cum citim pe partitură, Executé après le desir de la Reine Elisabeth au service funèbre par l’Orchestre du Ministère sous la direction de M.D. Dinicu et orchestré par Georges Enescu.

În partea a II-a au fost cîntate aranjamentele pentru duo şi trio cu pian de Andrei Petrache după  Alexandru Flechtenmacher-Mirele României, C.M. Cordoneanu-Liga Română, Ignaz Friedman-Trei Lieduri op. 5, Andreescu Iassy-Suflet Trist, Gregori Ventura-Visiune şi Johann Strauss II-Sinnen und Minen, toţi compozitori născuţi în secolul XIX.

Interpreţii au fost Raluca Stratulat, vioară, Maria-Izabela Ghergu, violoncel, Karina Uţă, pian şi Karina Şabac, pian.

Muzicologul Loredana Baltazar a scris un articol apărut în revista „Actualitatea Muzicală” a Uniunii Compozitorilor şi în cea a Ministerului Culturii „Cimec.ro” în care la sfârşit, citim: „…acest proiect plurivalent este… un pas virtual către reconectarea cu acea lume aparent pierdută care, treptat, se reconturează în memoria noastră afectivă. După trei sferturi de veac de la înlăturarea ultimului monarh al României, premiera unui asemenea recital unicat cu conotații pluriartistice implicând partituri istorice dedicate Casei Regale poate fi considerată, fără îndoială, ca unul dintre evenimentele culturale ale anului 2022! La Castelul Peleș, „Sunetul regăsit al unui secol” a devenit Muzică!”.

Calea Victoriei, Piaţa Teatrului vedere spre Capşa, fotografie de epocă.B.A.R.

Surse, bibliografie

 (1) Paul Morand, Bucarest, Plon 1935, Humanitas 2015, pag 212

(2) Vasile Tomescu, Afonso Castaldi, EdituraMuzicală  a U.C din RPR 1958

(3) CD, MUZICI UITATE ALE UNUI SECOL. UNMB 2022

https://www.youtube.com/watch?v=hBMINxPG1eM

(4) ALBUMUL  „MUSIC AND LITHOGRAPHIES FROM THE 19TH AND 20TH CENTURIES”, youtube

https://unmb.ro/cncms/publicatii/muzici-si-litografii-din-secolele-xix-xx/

(5) https://www.loc.gov/collections/emile-berliner/articles-and-essays/gramophone/

(6) „Music and Lithographies from the 19th and 20th Centuries”, album tipărit, editura UNMB 2022

(7) Stephan Puille, Laboringenieur an der Berliner Hochschule für Technik und Wirtschsaft

(8) ibid. (4) şi (6) pag 60/114, articolul „Modernitate şi eleganţă în spaţiul românesc, sec. XIX”,

(9) ibid. Vasile Tomescu

(10) ibid. Vasile Tomescu, pag. 98

(11) fotografie de la 1900

(12) ibid (4) şi (6). Istoriile despre cartierul editorilor şi tipografilor din Bucureşti ca şi harta cu locul lor de-a lungul Căii Victoriei la sfârşit de veac 19, le găsim în articolul „Sunetul uitat al unui secol” în albumul „Muzici şi Litografii din secolele XIX-XX”, pag. 37-43, 131, Editura UNMB, 2022

(13) George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, pag 153-154, Editura CAPITEL, 2005

(14)  https://atelier.liternet.ro/articol/3890/Oltea-Serban-Parau-Virgil-Oprina/Muzica-la-Peles-la-inceput-de-secol-XXI.html 

(15) https://www.academia.edu/50884402/Carl_Flesch_O_biografie_sub_semnul_puritatii_clasice_ Vioara_Károly_Flesch

(16)  https://www.wikiwand.com/ro/Theodor_Fuchs

(17)  https://anomismi.wordpress.com/2013/01/30/sala-de-concerte-a-castelului-peles/