Tăcerea și cuvântul

În memoria profesorului Mihai Vinereanu

                                                                   „Într-o țară unde nu știi și nu înțelegi  care este istoria strămoșilor tăi, unde ai uitat că cel mai sacru lucru pentru un popor este limba pe care o vorbește, în   acea țară nimic nu mai este măsură de sine stătătoare iar țara se așează singură în calea dușmanilor săi, pradă nepăzită de nimeni.”

                                                    Din memoriile tatălui meu, av. sublocotenent Octavian Zaprațan

În această poveste este vorba despre întâlnirile emoționante  dintre profesorul Mihai Vinereanu și maestrul Dan Puric,  patru la număr, toate petrecute în primăvara și vara  anului 2024. Depun mărturie întru adevărul acestei povestiri, eu, inginera Ligia Nicolescu, fericita martoră a acestor titanice intersecții, eu, umbra umbrei profesorului Vinereanu, prin mila Domnului.

Nu se cunoșteau decât din teleconferințele pe care le susțineau împreună cu un grup de alți mari gânditori și iubitori de țară. Mi-aduc aminte de ritualul participării la aceste întâlniri ale Sfatului Înțelepților care se producea cred de câte două ori pe lună, seara și dura cam două ore.

Mihai intra în priză cu cel puțin o oră înainte. Aranja meticulos unghiul ecranului, mă ruga să fiu atentă să nu se vadă soba, să mut scaunul cu spătar de lângă sobă să nu intre în cadru, se pieptăna atent și aștepta nerăbdător începerea emisiunii.

Începea emisiunea. Urma apelul general al participanților, apel făcut de persoana aleasă a conduce această ședință. Se salutau reverențios între ei, se verificau difuzoarele. La ora anunțată se dădea startul. Într-una din aceste ședințe l-am auzit pe Mihai salutându-l emoționat pe domnul Dan Puric. În timpul discuțiilor se aprindeau spiritele, se vorbea în contradictoriu și  uneori ședințele acestea se prelungeau peste orele fixate.

Stăteam mută și nemișcată într-un colț asistând emoționată la această demonstrație de cultură și patriotism. Îl urmăream din ochi pe Mihai fiindcă în timp ce vorbea, uneori mai cerea încă un pahar de apă și absorbeam ca un burete tot ce auzeam fiind conștientă că asistam la o lecție grandissimă de istorie.

O dureroasă nemulțumire îi unise pe toți și absolut toți și de fiecare dată, erau de acord că trebuia urgent luate măsuri în spiritul protejării țării și scoaterea acesteia din siajul în care fusese antrenată. Simțeam cum toți, din intonațiile cuvintelor rostite în timpul analizelor evenimentelor sau a propunerilor, treceau fizic printr-o suferință reală. Cumva toate discuțiile ajungeau la subiectul „istorie” și „cultură”. Concluzia generală era că trebuiesc repuse în drepturi, la adevăratul lor rost în evoluția unui popor.

„Istoria unui popor nu se distruge doar cu buldozerul ori cu excavatorul, așa cum s-a întâmplat la Turdaș, Tărtăria, Șibot, Ocnele Mari, Cluj, Alba Iulia sau Iași, acestea fiind doar câteva locuri unde vestigiile neolitice, dacice, romane sau medievale au fost devastate pentru a face loc unor centre comerciale, sau unor tronsoane de autostrăzi, ci și prin lăsarea în paragină a unor situri de mare importanță din punct de vedere arheologic, precum Argedava sau Genucla (locuri unde, de pildă, lespezi și obiecte care conțineau o scriere presupusă a fi dacică au fost distruse), sau promovarea în școli,  mai ales în facultățile de istorie, a unor elemente care atentează la însăși identitatea noastră națională” spunea domnul Valentin Roman, unul dintre participanți.

Din toate discuțiile, de fiecare dată, se putea trage o concluzie dureroasă: revenirea țării trebuia începută cu repunerea în drepturi a culturii pentru trezirea mândriei naționale. Cultură însemnând toate domeniile care în mintea unora nu sunt importane pentru că socotesc că nu se pot face bani imediat din cultură. Astfel se detașează net școala mai întâi, iar la școală reintrodusă istoria adevărată și predarea limbii române după canoane corecte. Și de fiecare dată când se ajungea la aceste aceleași concluzii, Mihai ofta din adâncul rărunchilor, aducându-și aminte cu cât drag se reîntorsese din America aducând țării ca dar de revedere rodul celor treizeci și cinci de ani de muncă(de fapt de școală) prin bibliotecile apusului: Marele său  Dicționar Etimologic Român, singurul dicționar etimologic al lui scris în limba română.

După o vreme nu s-au mai ținut Sfaturile Înțelepților. A început ca o compensare o acțiune a celor mai vocali de conferențiere prin țară. Așa l-am întâlnit pe maestrul Dan Puric. În 28 aprilie 2024, domnia sa s-a întâlnit cu cetățenii din Horezu. Ne-am dus și noi, Mihai cu mine. Stăteam undeva în rândul al treilea în față, uitând de lume, fiind absorbiți de frumusețea și profunzimea cuvintelor  actorului. De-o dată, măturând cu privirea sala, domnul Puric îl vede pe Mihai, se oprește din discurs, îl strigă și-l salută. Ridicat în picioare de aplauzele sălii, Mihai i-a mulțumit.

La plecare ne-am oprit să cumpărăm cărțile domnului Dan cu autograf. Eu l-am rugat să ne scrie și numărul său de telefon pentru că aveam de gând să mergem prin țară să promovăm Dicționarul lui Mihai și ar fi fost minunat să putem combina cele două acțiuni. Ne-a oferit nu numai numărul ci și o invitație la spectacolul său din data de 2 mai de la București. Bineînțeles că ne-am dus la Teatrul Național, ne-am întâlnit iar și iar ne-am bucurat de prietenia reciprocă pe care și-o ofereau cei doi.

Între timp Mihai pregătea mai multe teme pe care le alesese ca fiind de importanță maximă pentru istoria noastră. Predilectele sale  subiecte rămăseseră dacii, tracii, popoarele indo-europene și pre-indo-europene, traseele migrațiilor lor.   Acum lucram împreună, eu făceam hărțile. Mihai desena traseele migrațiilor. Era mult mai ușor de înțeles.

16 mai. O nouă invitație a maestrului Dan Puric la un spectacol la teatrul Maria Filotti din Tg. Jiu. De data asta Mihai venise cu daruri. Dorea cu multă bucurie să ofere domnului Puric după spectacol un exemplar din opera sa de căpătâi: Dicționarul Etimologic.

Afișele cu promovarea spectacolului împânzeau străzile. „Teatrul meu, teatru universal!” Generos subiect. Holul teatrului era plin, intrarea spre sala Miclescu era deasemenea plină, ca sub asediu. Spectacol magistral, ca la oricare spectacol în care nu există cuvinte acestea fiind înlocuite de gesturi. Sala era încremenită într-o  liniște sacră în așteptarea momentelor geniale în care sugestia maestrului se întâlnea cu înțelegerea sălii, Și acestea nu au fost puține. Se aplauda frenetic, într-adevăr generos subiect! Și magistral spectacol! Două ore pline de înțelepciune, două ore spre bucuria sufletului. După spectacol ne-am îndreptat laolaltă cu ceilalți spectatori spre măsuța din foaier unde maestrul dădea autografe și vorbea cu ei lămurind nelămuririle și explicând misterele neînțelesurilor. De această dată am descoperit un alt Dan Puric, vorbăreț, cu cuvinte care ieșeau din sufletul sau curgând ca dintr-un izvor miraculos și care povesteau tot despre istorie. Ajunși în fața domniei sale, încă semnând pe  o carte, domnia sa ne-a întrebat ce carte dorim din cele pe care le împărțea.

-Noi am venit să vă dăm noi Dicționarul cel mare, etimologicul, a zâmbit Mihai și i le-a întins punându-le alături, pe masă.

Dacă până atunci timpul se înfășura normal pe fusul tors de noapte către zi, atunci, când a văzut Dicționarele, timpul s-a oprit puțin, atâta cât Maestrul să le ridice sfios și să le îmbrățișeze cu pioșenie. Apoi a început din nou să vorbească celor din jur, explicându-le valoarea extraordinară a acelor cărți, prezentându-l pe Mihai ca pe unul dintre cei mai de seamă savanți ai secolului, unul dintre cei mai de seamă cercetători care folosesc metode profund inovatoare și multidisciplinare, cu accente speciale pe lingvistică și istorie.

Ținea strâns dicționarele la  piept ca pe niște comori mult râvnite și vorbea mereu despre ideea genială a Vinereanului, idee care prin metoda sa comparativ-istorică, asemenea comparativ- lingvistică, exprima pentru prima dată în lume, convingerea sa că limba română este o perpetuare prin faza indoeuropeană (parcursă în cele două mii de ani) a limbii dacice.

Maestrul se învolbura din ce în ce mai tare. Mă uitam la domnia sa în timp ce vorbea. Dicționarele strânse la piept începuseră parcă să facă parte din corpul său, o transfigurare pe care o simțeam identică cu aceea în care pictorul Rosenthal o picta pe doamna învelită în steagul tricolor ce deja se făcuse una cu trupul femeii.  Vedeam  cum el însuși se încărca cu cele șase mii de cuvinte argumente ale Dicționarului realizând parcă o simbioză.  Intrau în vorbele Maestrului și sensurile vieții ale morții și al suferinței, fără să știe cât de profetic aveau să fie pentru existența Vinereanului după un an.

Mă uitam la cei doi care deveniseră unul. De obicei cel ce vorbea era Mihai. El era vorba întruchipată, era cuvîntul care reunea într-o singură logică cele șase mii de cuvinte-adevăruri, în timp ce domnul Puric era statuia mută a durerii omenești, era sfinxul tăcerii, era însăși TĂCEREA. Și dintr-o dată rolurile s-au inversat. Tăcerea vorbea într-una despre Cuvânt, elogiindu-i curajul nebun.

Cum și când s-a petrecut tansferul? Ce elixir era în cele două cărți care i-a îndemnat pe cei doi să-și schimbe rolurile acolo, în foaierul acela, în noaptea aceea înconjurați de oameni? Ei nu mai erau ei, se topiseră, se contopiseră și se înălțau spre Înaltul lumii, sprijinindu-se unul pe celălalt. Îi vedeam urcând săgeată de foc, de lumină pentru luminarea lumii.

Vedeai, simțeai fizic cavalcada de gânduri, de întrebări pe care de data asta le punea Tăcerea întrupată de măiestria maestrului Dan Puric, precum și răspunsurile pe care le oferea Vinereanu prin cele  șase mii de cuvinte cărora el le semnase un act de naștere de netăgăduit.

În cuvintele  Maestrului se puteau urmări, după cum spuneam, drumuri către înțelegerea sensului vieții, al morții și al suferinței ducându-ne către gândirea savantului Simion Mehedinți, acesta amintind că pe pământul românesc creștinismul ne-a prins deja „nemuritori” prin credința noastră de nestrămutat care a curs prin milenii, de pe vremea  dacilor până la noi. De 2000 de ani „am fost parcă pregătiți sufletește” și anunțați „avant la lettre” despre marele adevăr al vieții și al morții.

Am găsit printre cărțile vechi ale tatălui meu și am adus-o Mihaiului o carte veche din 1941 cu și despre considerațiile lui Eminescu, Creangă și Simion Mehedinți despre ideea și valoarea școlii. Cum Mihai era profesor, l-a marcat foarte mult ideea principală a acestei scrieri care, deși era de un secol în urmă, era vie și azi, ca și când azi ar fi fost gândită și scrisă. Ideile lui Mihai coincideau până la identificare cu cele ale celor trei corifei: „Pedagogia nu poate fi decât națională. Ea nu este ca algebra încât să se potrivească tuturor neamurilor.” Vinereanu era întâi profesor și Dicționarul său era cea mai pură lecție de pedagogie pe care profesorul care era o dădea poporului român.

Ca și Mihai, domnul Puric era omul care releva scopul acțiunilor sale și anume acela de a educa: „A educa și a instrui înseamnă a integra pe copil  în neamul său, acela din care face parte și a-l adapta (a-l potrivi) la mediul special al țării sale.”

Oare de ce mă dureau până la lacrimi cuvintele Maestrului? Oare cum și cât mă vor mai durea înlăuntrurile sufletului meu care se umpluseră și ele de durerile neamului acesta chinuit de veacuri? Dacă până a nu-l cunoaște aceste dureri zăceau acolo amorfe și neconturate, teoriile Vinereanului nu au făcut altceva decât să le mi le cristalizeze transformându-mi-le în idei și scopuri precise pe care le-am regăsit la Simion Mehedinți: „trebuie să dai copilului un ideal în viață, potrivit cu menirea neamului nostru!” Iată cum după decenii îndemnul savantului mehedințean ar trebui ridicat la înălțimea valorii  de lege. Și iată cum dintr-o dată, îndemnul Celor Trei Mari ai neamului i-a adus pe cei Doi Mari ai noștri față în față rostuind parcă minunea continuității „ideilor flacără”. Și pentru ca minunea să fie un continuu firesc, cei doi schimbaseră firesc armurile și armele între ei: Mihai, cuvântul întrupat, tăcea acum, în timp ce maestrul Puric, tăcerea înțelepciunii, vorbea: vorbea pentu el, vorbea pentru noi, vorbea pentru toate durerile mute ale lumii noastre.

Era în această întâlnire atâta dragoste față de idealul spre care chemau poporul, față de lumina care trebuia să arate drumul acestuia hărăzit de Domnul, încât scena aceasta mi s-a părut a căta pentru o clipită lumină și putere de icoană. Vorbele, știau bine amândoi, cuvintele, cele spuse sau nespuse dar gândite, au putere de mare minune, de mare miracol. Mereu când vorbea despre neamul nostru, Mihai își identifica sufletul cu el. Mereu având conștiința valențelor de bine dar și de rău ale cuvintelor, folosind cuvintele ca îndreptar drumurilor lumii noastre, Mihai și maestrul Puric construiau drumuri, de fapt arătau direcții de drumuri către care ar trebui țara aceasta să se îndrepte. Cu grijă dar și cu îngrijorare cereau a fi folosite vorbele care, dacă nu sunt clare, trebuie deslușite în așa fel încât să nu îndemne către rău. Iar îmi vin în minte cuvintele lui Simion Mehedinți: „Vorbele, porunca Dumnezeiască, nu l-au împiedecat pe Adam să greșească. I s-a vorbit, i s-a arătat primejdia grozavă care îl aștepta în caz de neascultare, totuși el a nesocotit totul  și a mâncat din fructul oprit. Toate vorbele și strașnicele amenințări ce i se făcuseră nu l-au putut ține din pornirea sa”. De aceea , ziceau cei doi, trebuie neîndoielnic lucrat cu puterea Vorbei și cu și mai multă strășnicie cu cea a Tăcerii în fiecare moment, pentru a arăta nației Adevăratul său drum – cel demn de menirea sa prin și în veacuri.

Neapărat trebuie dezvăluite și clamate adevărurile despre nobila sa ascendență în așa măsură încât această „coborâre”din neamul sfânt născut aici, pe acest pământ, să poată șterge din memoria sa minciunile umilitoare ale venirii din cele patru vânturi.

Timpul parcă se oprise în loc iar lumea intrase în nemișcarea clipei, într-o stază grotescă acolo, la Tg Jiu, în foaierul teatrului cu Dan Puric. Mă  uitam la cei doi „de pe margine”. Eu eram în altă propoziție, în altă poveste, în altă lume, acolo unde se găseau beneficiarii jertfei lor. Ei deja erau eroii din istorie pentru salvarea noastră. Timp, vreme, veșnicie și clipă, toate înțepeniseră acolo, atunci, alături de cei doi care parcă se cuprindeau în brațe îmbrățișând cărțile  Dicționarului.

Apoi, dint-o data, domnul Puric a dat drumul Timpului pe care-l oprise, oamenii au început din nou să se miște dar cei doi titani sprijinindu-se unul de celălalt au continuat să existe statui  vii.

Mihai tăcuse tot timpul. Se uita bucuros la domnul Puric. Îl vedeam,  simțeam  că pentru moment se regăsise în tăcerea maestrului, că pipăia cu sufletul vorbele tăcerii și era mulțumit. Ce schimbare de roluri în acea clipă de istorie! Umăr lângă umăr în cea noapte, deveniseră o stâncă ce ar fi putut sta în calea Răului…

Apoi omul Tăcere a luat cu mâna dreaptă Biblia cuvintelor românești și cu stânga l-a îmbrățișat pe Mihai, omul-cuvânt. Acesta, la rândul său, a sprijinit cu dreapta umărul lui Dan Puric și erau ca niște coloane ale infinitului către care visau să-și conducă neamul.

Dimensiunile titanice ale minții profesorului Vinereau nu pot fi cuprinse. Nu pot fi cuprinse încă și în nici un caz de către cei printre care a  trăit ca om. Mihai a aparținut și aparține de-acum viitorului. Prezentul, noi care am mișunat pe lângă el, nu l-am înțeles și nu l-am meritat. Noi am ales să rămânem încă, pentru o vreme, sclavi deși Mihai ne-a arătat calea. Am murdărit cu întrebări și idei lumești mizerabile zborul său către puritate.

Eu  am aflat despre existența lui Mihai Vinereanu dintr-o carte despre Pitagora, carte salvată din incendiul care mi-a devorat casa în 2014, deci cu mult înainte de a-mi bucura existența cu prezența sa fizică. Era   acolo o „laudatio” închinată „unui istoric american de origine română” care a rezolvat în mod „gordianic”dilema din jurul legendei zamolxiene: a fost sau nu Zamolxe sclavul lui Pitagora? Numitul istoric român, Mihai Vinereanu, cunoscând anii trecerii prin lume a celor doi, nu a făcut altceva decât să-i suprapună, rezultând o logică imposibilitate. Atunci m-am simțit tare mândră că eram româncă, tot așa mândră cum mă simt și astăzi, dureros de mândră că ultimii săi șase ani s-au împletit cu ai mei.

Două mii de zile… Am mers împreună la aproape toate evenimentele lingvistice și istorice la care a fost solicitat. Intuind, de fapt înțelegând valoarea unică a lui Mihai, am notat totul, am fotografiat totul în ideea de a face cândva, sperând să fie cât mai târziu,  o monografie Vinereanu. Am secondat în tăcere aproape toate întâlnirile sale cu persoanele care-l contactau sau către care se îndrepta, oferindu-i o prietenie total devotată.  Am simțit fizic greutatea adevărurilor sale, m-a covârșit până la umilință imensitatea cuprinderii minții sale. Nu știam sau nu voiam să cred că plata prometeică pe care i-o rezervase viața în schimbul eliberării poporului său va veni atât de repede. Dar Mihai Vinereanu n-a fost decât un om care din dragoste pentru poporul său a plătit cu viața îndrăzneala de a-și descătușa neamul din negura uitării în care fusese aruncat.

Căci Mihai de fapt nu a fost decât un om muritor care, atunci când țărânei corpului său i s-a terminat puterea trăirii acestei chinuitoare vieți, a ars de însăși oboseala minții pe care lumea refuza s-o vadă, s-a oprit din drumul său și a ieșit  din lumea aceasta, plecând spre lumină.