Portul popular din Bucovina scris de Diana Chibac abundă în false etimologii. Am propus aici un scurt exercițiu etimologic în speranța că, prin tinerii filologi, adevărul științific asupra originii limbii române va răzbi la lumină în cele din urmă.
Imaginea principatelor din secolului al XIX-lea se întregește prin montarea bucăților disparate care ne-au rămas. Continuăm seria călătoriilor în țările române cu Saint-Marc Girardin, om politic și scriitor francez, membru al Academiei Franceze. Însemnările lui datează din 1836 și surprind o lume a contrastelor puternice, în care vechiul și noul coexistă.
În acest studiu ne propunem să inventariem sfera de utilizare a termenilor care au ca bază cuvântul „murg”. Lucrarea reunește observații etimologice, mitologice și lingvistice, fără a avea pretenția realizării unei monografii a acestui cuvânt.
Cartea urmărește evoluția textului Tatăl nostru în limba română de-a lungul perioadei 1553 – 2012. Studiul a avut la bază peste două sute de variante. Concluzia privitoare la originea predominant latină a cuvintelor rugăciunii o combatem recurgînd la Dicționarul etimologic al limbii române datorat lui Mihai Vinereanu.
Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat 'soție', iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio. Mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus 'soț, bărbat căsătorit', a rândul său din PIE *meri- 'mireasă, tânără soție', prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- 'jurământ, promisiune', cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă trebuie asociat cu nymfai 'femei căsătorite', termen hyperborean atestat la Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă. Numai forma nevastă este împrumut din limba slavă, intată în limba română ca formă alternativă, colocvială la forma soție atestată pe plăcuța 20 dintre plăcuțele de la Sinaia.
Multe taine stau ascunse în veșmântul limbii unui popor. Multe dintre cuvinte duc o luptă pentru a rezista trecerii timpului. Studiul de față are ca scop conturarea unui „portret” complex al cuvântului baier, cu evidențierea următoarelor aspecte: sensuri, funcționarea în structurile înghețate de tipul expresiilor și al locuțiunilor, recurențe în limbajul actual, utilizarea în sfera magiei populare şi posibile etimologii.
În acest articol, analizăm etimologia a două cuvinte românești, anume bursuc și țăruză, considerate de lingvistica tradițională românească a fi de origine turcă și respectiv maghiară. În ambele cazuri etimologiile date de-a lungul timpului se dovedesc a fi greșite, dovedind, pe de o parte lipsa de metodă a cercetătorilor care s-au ocupat de istoria limbii române, precum și lipsa de seriozitate a acestora prin acceptarea unor etimologii profund eronate, fără ca nimeni să verifice aberațiile lui Cihac sau ale altora. În ambele cazuri demonstrăm că sânt cuvinte de origine indo-europeană, păstrate în limba română de azi, în condițiile în care nici turca, nici maghiara nu sânt limbi indo-europene. Prin urmare ele sânt de origine traco-dacă.
În articolul de față ne propunem să realizăm o succintă analiză a teoriilor privitoare la originea și la evoluția limbii române, așa cum se regăsesc ele în manualele școlare actuale (disciplina Limba și literatura română). Analiza reprezintă, de fapt, un pretext pentru a reflecta asupra unui aspect paradoxal – în DEX nu există niciun termen căruia să-i fie recunoscută originea dacică. Am subliniat, de asemenea, necesitatea unui manual de istoria limbii române, constituit după metoda comparativ-istorică, un manual care să recunoască existența substratului dacic.
Un alt semn al vitalităţii limbii române în Valea Siretului îl constituie prezenţa masivă a frazeologismelor formate pornind de la terminologia portului popular. În acest spaţiu există sute de locuţiuni şi expresii, care constituie o dovadă în plus că limba română este la ea acasă aici – atâta timp cât oamenii o stăpânesc nu doar la nivelul limbajului propriu-zis, direct şi concret, ci şi la nivel figurat, expresiv, ceea ce denotă existenţa unei exprimări alese în baza stabilităţii şi a continuităţii limbii române pe aceste meleaguri. Aşadar, românii de la nord de graniţă nu comunică numai de dragul comunicării, ci includ întotdeauna, în aceste unităţi frazeologice, experienţa lor de viaţă şi convingerile lor culturale, religioase şi morale cele mai sănătoase, cu scopul cultivării şi educării aproapelui lor. Ca atare, aceste locuţiuni şi expresii dezvăluie existenţa unui cod moral sănătos în relaţiile interumane şi, mai mult, dorinţa cunoscătorilor acestuia de a-l transmite, din generaţie în generaţie, urmaşilor.
Articolul de faţă analizează etimologia cuvintelor țigan şi (r)rom. Abordările anterioare susţin că termenul țigan îşi are originea în cuvântul grecesc athingánōs, cu semnificaţia „de neatins, păgân, impur”, iar (r)rom în termenul persan omonim, având sensul de „bărbat, soţ, stăpân al casei”. Voi demonstra că, în ciuda influenţei lor îndelungate, aceste etimologii sunt înşelătoare şi parţial inconsecvente. Ca alternativă, postulez că cele două cuvinte sunt de origine sanskrită. Din această perspectivă, țigan provine din termenul at(i)-ingā-nin „persoană care se află în mişcare, călător, nomad”. În cultura indiană, nomadismul şi lipsa de puritate erau înţelese ca două dimensiuni complementare ale intangibilităţii, caracteristică atribuită aşa-numiţilor paria şi castei inferioare shudra. Datorită strânselor relaţii comerciale şi culturale dintre India şi Grecia Bizantină în timpul dinastiei Seleucizilor, este posibil ca termenul at(i)-ingā-nin să fi pătruns în limba greacă sub forma athinganoi, conotaţiile negative iniţiale fiind potenţate de contextul creştin local. În ceea ce priveşte cuvântul (r)rom şi variantele sale dom si lom, pot fi identificaţi o serie de termeni sanskriţi asemănători din punct de vedere fonetic, ale căror sensuri converg spre semnificaţia „domn, stăpân al casei, soţ”. Dacă luăm în calcul şi informaţiile istorice legate de migraţia populaţiei ţigăneşti din India, este plauzibil să-i atribuim cuvântului (r)rom o origine sanskrită mai degrabă decat una persană.
Apariţia unei publicaţii destinate ştiinţei şi culturii în general este, în orice moment, şi trebuie privită ca un moment de sărbătoare, din toate punctele de vedere, căci sărbătoarea rămîne, în sensurile profunde ale cuvîntului, „zi de veghe, de celebrare“. În condiţiile în care sărbătoarea a devenit, pentru prea mulţi „zi nelucrătoare“, prin îndepărtarea de sensul primar şi păstrarea unui aspect particular, datorată confuziei produse în mintea oamenilor, din cauza necunoaşterii sau a nerespectării concepţiilor timpului, sărbătoarea destinată ştiinţei şi culturii, exploatînd virtuţi reale ale muncii şi lipsită de festivism, devine prin ea însăşi mobilizatoare şi declanşatoare de energii, aşa cum era sărbătoarea la începuturi.