Kafka abordează fundamentala temă a fericirii printr-un paradox: „Ce sinucidere poate fi fericirea”. Castelul e, de fapt, un tratat de nefericire. Într-o lume fără Dumnezeu, hîrtiile stăpînesc oamenii, care ajung să le poarte în spate. În locul vieţii, ei îşi asumă aparenţa, formalismul, formele fără fond.