Adevărata natură a limbii traco-dace, precum și relația sa cu limba română, dar și cu limba latină a fost dintotdeauna greșit înțeleasă. Un număr mare de autori antici greci, dar mai ales romani au discutat noțiunea de limbă barbară, precum și sensurile pe care această sintagmă le acoperă, în contrast cu sintagma de limbă peregrină care defnea o limbă străină, neînrudită cu latina, precum limba greacă. Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis, numește limba vorbită de geții și sarmații din Scythia Minor, drept o limbă barbară. La acea vreme această regiune, locutiă de geți și de sarmați, era provincie romană de câteva decenii. Mai mulți autori latini în operele lor nu lasă nicio îndoială că această sintagmă are sensul de „limbă înrudită îndeaproape cu latina, precum și latina arhaică sau un anumit grai rustic, înrudit cu latina”. În consecință, limba traco-dacă, fiind numită limbă barbară, indică foarte clar natura acesteia, adică faptul că ea face parte din aceeași familie de limbi înrudite cu latina și limbile italice. Articolul de față nu-și propune să facă o analiză cvasi-exhaustivă a acestui subiect, fapt care ar necesita o lucrare mult mai amplă, ci doar să aducă în fața cititorului un număr suficient de mare de argumente cât se poate de clare în acest sens. Pe lângă imensul material lingvistic analizat în diverse lucrări anterioare, autorul vine în acest articol cu observațiile foarte pertinente ale autorilor antici care susțin argumentele sale lingvistice, pentru a nu mai lăsa loc niciunui fel de îndoială.