De secole lingvistica comparativ-istorică românească face greșeli de fond care trebuie corectate. Este și cazul multor toponime românești, fiind considerate de „ștințificii noștri” ca fiind de origine slavă, cumană, maghiară etc. Aproapte niciodată autohtone. În acest articol, autorul elucidează toponimelor românești care derivă de la rădăcina proto-indo-europeană *sal- „sare”, din traco-dacă.
Adevărata natură a limbii traco-dace, precum și relația sa cu limba română, dar și cu limba latină a fost dintotdeauna greșit înțeleasă. Un număr mare de autori antici greci, dar mai ales romani au discutat noțiunea de limbă barbară, precum și sensurile pe care această sintagmă le acoperă, în contrast cu sintagma de limbă peregrină care defnea o limbă străină, neînrudită cu latina, precum limba greacă. Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis, numește limba vorbită de geții și sarmații din Scythia Minor, drept o limbă barbară. La acea vreme această regiune, locutiă de geți și de sarmați, era provincie romană de câteva decenii. Mai mulți autori latini în operele lor nu lasă nicio îndoială că această sintagmă are sensul de „limbă înrudită îndeaproape cu latina, precum și latina arhaică sau un anumit grai rustic, înrudit cu latina”. În consecință, limba traco-dacă, fiind numită limbă barbară, indică foarte clar natura acesteia, adică faptul că ea face parte din aceeași familie de limbi înrudite cu latina și limbile italice. Articolul de față nu-și propune să facă o analiză cvasi-exhaustivă a acestui subiect, fapt care ar necesita o lucrare mult mai amplă, ci doar să aducă în fața cititorului un număr suficient de mare de argumente cât se poate de clare în acest sens. Pe lângă imensul material lingvistic analizat în diverse lucrări anterioare, autorul vine în acest articol cu observațiile foarte pertinente ale autorilor antici care susțin argumentele sale lingvistice, pentru a nu mai lăsa loc niciunui fel de îndoială.
Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat 'soție', iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio. Mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus 'soț, bărbat căsătorit', a rândul său din PIE *meri- 'mireasă, tânără soție', prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- 'jurământ, promisiune', cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă trebuie asociat cu nymfai 'femei căsătorite', termen hyperborean atestat la Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă. Numai forma nevastă este împrumut din limba slavă, intată în limba română ca formă alternativă, colocvială la forma soție atestată pe plăcuța 20 dintre plăcuțele de la Sinaia.
Autoarea scoate în evidență o serie de puncte slabe ale teoriei romanizării. Printre acestea: încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale, implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor, exagerarea ,,puterii limbii latine” și a "culturii superioare" a romanilor; invocarea unor fenomene sociolingvistice ce nu sunt similare cu situația dacilor spre a "dovedi" romanizarea, dar evitarea cu bună știință a fenomenelor similare ocupării dacilor de către romani care dovedesc că romanizarea nu putea să aibă loc; ideea absurdă că "populația romanizată", care alcătuia 15 la sută, a romanizat cei 85 la sută de daci liberi; "greșeala" de a considera limba traco-dacă de tip satem, în timp ce ea, după cum menționează Mihai Vinereanu, se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu limbile kentum, cât și cu cele din grupul satem.
Au existat și există încă multe controverse cu privire la originea limbii și poporului român, provenite fie din rea-credință, fie din ignoranță. În principiu, totul se reduce la două ipoteze, numite pe scurt ipoteza latinistă și cea dacistă, bine cunoscute tuturor. Adevărata descoperire a Plăcuțelor de la Sinaia a avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar detaliile rămân încă un mister. În anii ’90 ai secolului trecut când Dan Romalo a publicat prima lucrare despre aceste plăcuțe cu imaginea fiecărei plăcuțe dintre cele rămase, 134 la număr, din cele câteva sute câte au fost inițial. Între timp au mai apărut încă vreo câteva lucrări de acest gen. În 2014, apare un volum semnat de Eugen Nicolaescu care face o mai bună interpretare a datelor. În cele ce urmează, vom face analiza etimologică a cuvintelor din glosarul de cuvinte dacice, în total 307 cuvinte-titlu. Din câte se va putea vedea, limba este de fapt o română arhaică, cu multe legături cu latina și cu alte limbi italice (inclusiv etrusca) sau alte limbi indo-europene.