Autorul îşi propune, folosind o bogată documentaţie recentă, să analizeze fenomenul aşa-zisei „romanizări” a populaţiei autohtone geto-dacice şi a „latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului acesteia, a statutului ei în cadrul familiei limbilor „romanice”şi, în special, a relaţiei ei cu latina. Constatând imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta „latinizare”, potrivit lingvisticii oficiale, a limbii lor, apreciază că suntem într-o situaţie paradoxală când trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Rezolvarea acestei contradicţii este posibilă numai prin schimbarea perspectivei. Daco-geţii n-au putut fi „romanizaţi”, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după traci şi ei erau, potrivit izvoarelor istorice, tot de neam tracic. „Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea asa-zis latinizări este o invenţie, căci străbuna limbii daco-geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea originea, după părerile multor cercetători, chiar latina. Prin stră-străbuna ei, pe care o numeşte pelasga carpato-dunărean-balcanică, limba română e, în fond, punctul de plecare pentru limbile europene şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru latină, care nu e nici „limbă mamă”, nici „soră” (poate, cel mult, „verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Jimenes Huertas, se consideră că traco-geto-daca, străbuna limbii române, are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii traco-geto-dace, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină. Cercetătorul, apreciind că întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul pe premisa falsă, inventată, că latina e limba de origine, „limba mamă”, a limbilor romanice, consideră că se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce „limbi romanice”?).