Fiecare nume propriu închide în sine o poveste, originală, adaptată sau tradusă din altă limbă. Determinat de momentul apariției sale, numele propriu devine mărturie a modului în care oamenii au intervenit în impunerea și modificarea acestuia, prin politica de intervenție în onomastică sau crearea discordanțelor dintre pronunțarea și scrierea lui.
Alfabetul slavon sau chirilic a fost folosit peste trei sute de ani în scrierea limbii române, simplificarea scrierii cu slove chirilice nefiind un proces uşor; de la 43 de slove s-a ajuns, treptat, la 28, a fost folosit apoi un alfabet mixt; introducerea alfabetului latin, în mod oficial, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost privită ca un act de demnitate naţională de către cei mai mulţi cărturari din toate provinciile româneşti. Procesul a fost întârziat până la acea dată şi din cauza lipsei unor tipografii şi a fost grăbit apoi de şcolile în limba română, de ziare, reviste şi reprezentaţii teatrale, acţiunea fiind benefică pentru unificarea limbii naţionale.