Despre identitatea limbii române

De | 2015-09-18T12:18:00+00:00 16 iunie 2015|

Autorul explică sintetic concepţia sa despre identitatea şi originile limbii române. Adoptând logica filozofică elaborată de Ştefan Lupaşcu/ Stéphane Lupasco, bazată pe cercetările din microfizică (numită şi cuantică), pe care o corelează cu filozofia lui Lucian Blaga şi completează cu principiul recesivităţii de la Mircea Florian, crede că poate concilia cele 2 contrarii – 'latinitate / getodacism' – care îşi dispută întâietatea în mentalitatea populară şi mai ales în cea culturală, deformând investigaţia ştiinţifică. Această „încercare” este concomitent o primă aplicaţie a gândirii lupasciene în etnolingvistică (prelungire modernă a vechii filologii), o soluţie în acord cu atitudinea echilibrată a neamului nostru şi cu tradiţia (în sens spiritual-religios) şi... o invitaţie la dialog. Fără să fi vrut, întâlneşte pe Brâncuşi cu cel puţin 3 dintre operele sale: „Poarta sărutului”, „Cuminţenia pământului”, „Coloana nesfârşită”.

Soluţii „romanice” în falsă haină latină

De | 2019-10-06T13:18:09+00:00 25 august 2014|

Autorul se ocupă de o categorie aparte de lexeme, care se presupune a fi fost moştenite din latină de limbile romanice. Este vorba de 112 unităţi, implicând 85 de noţiuni dintr-o listă de tip Swadesh (de 300 cuvinte). Ele se plasează pe o gamă largă, mergând de la (cvasi)identitate formală şi de sens la o similitudine mai mică, până la incompatibilitate cu vocabulele-„fiice”. Câteva sunt elemente latine autentice, din vocabularul fundamental ori chiar din nucleul său, altele secundare, periferice, dar majoritatea au atestări târzii, îndoielnice, suspecte. La acestea se adaugă forme reconstituite de savanţii latinişti.