Pornind cu o scurtă examinare a metodei şi noţiunilor antropologiei clasice, mi-am propus să înţeleg dacă şi în ce măsură proiecţiile antropologiei genetice contemporane pot facilita rezolvarea problemei originii indoeuropenilor, inclusiv a patriei lor primare. Există o cercetare esenţială, de vârf, în domeniu: aceea a lui Luigi Luca Cavalli-Sforza şi colaboratorilor săi. Ea a reuşit nu numai să pună la punct un set de instrumente proprii, dar şi să coroboreze mare parte din rezultatele sale cu ale arheologiei şi lingvisticii. Cea mai promiţătoare este modelarea cu ajutorul conceptului de «componente principale» (I, II, III etc.), ce pare să surprindă ordinea şi importanţa fluxurilor demice. În funcţie de distanţa genetică, se stabileşte o diagramă de tip «arbore» care relevă mai întâi o relaţie de profunzime a populaţiilor europene cu Laponii, primii diferenţiaţi dintr-o rădăcină comună. Urmează după câteva milenii desprinderea Sarzilor şi apoi, într-un tempo mai accelerat, a unor popoare IE (grecii, „iugoslavii”...) şi neIE (bascii, finlandezii...). O altă diagramă permite „vizualizarea” procesului care a individualizat pe Europeni în raport cu delimitarea Sarzilor şi cea a Berberilor. Din corelaţia lapono-sardă-europeană rezultă o cvasi-confirmare a ipotezei Gamkrelidze-Ivanov despre spaţiul originar al PIE, iar din cea sardo-berbero-europeană iese favorizată ipoteza lui Renfrew, însă cronologia presupusă de autorii lor apare inversată. În fine, Cavalli-Sforza şi colegii / elevii desenează o hartă a valului componentei principale III, prezumptiv fluxul Kurgan din teoria M. Gimbutas, dar nici o (nouă) schemă filogenetică nu-i corespunde.