Propunându-şi să formuleze o nouă definire a poetului M. Eminescu, autorul analizează, identificând criteriile, sintagmele-caracterizări folosite de-a lungul timpului. Socotind că pentru un scriitor specificul motivelor este definitoriu, cercetătorul se opreşte asupra celor cosmice, constatând că motivul soarelui nu a fost luat înconsiderare de critică. Prezentându-l succint pe baza unor cercetări proprii anterioare în poezia antumă şi poemul postum Memento mori, apreciază că, dincolo defolosirea lui în descrieri de natură (temă romantică fundamentală), soarele, datorită perspectivei mitologice adoptate de poet(văzutca zeitate dacică), devine, prin semnificaţii şi recurenţă, motiv caracterizator, încadrabil în curentul romantic. Susţinând că progresele exegezei eminesciene de peste un veac ar trebui reflectate într-o formulă de caracterizare ,expresia „luceafărul poeziei româneşti”, deşi adevărată, a devenit incompletă şi insuficientă. Deoarece motivul soarelui este emblematic pentru operasa iar poetul a căpătat un statut catalizator şiapare în ipostază „solară”, prin influenţa fertilizatoare şi modelatoare de profunzime, formativ benefică, asupra literaturii şi culturii noastre exercitată în timp, autorul propune pentru Mihai Eminescu, „întru împlinirea definirii catalizatoare”,sintagma soarele poeziei româneşti.