Încă din timpul iernii, prin satele românești, oamenii sunt cu gândul la viitorul an agricol, la holdele bogate, la fructele pârguite şi aromate ce vor năpădi livezile în prag de toamnă. Dar pentru a asigura rodnicia pământului, pentru a obţine recolte bogate, înainte de începerea efectivă a muncilor agricole, prin diverse ceremonialuri se pregăteşte şi se asigură în plan spiritual, în plan „nevăzut”, protecţia şi belşugul viitoarelor culturi agricole sau sănătatea şi fertilitatea animalelor din bătătură. Obiceiurile și tradițiile din lunile de iarnă, împreună cu ritualurile aferente, aveau roluri și semnificații diverse: apărau familia, dar și animalele din gospodărie de atacul animalelor sălbatice, de diverse boli, dar și de spiritele rele. De asemenea, ritualurile respective aveau menirea de a asigura fertilitatea, rodnicia holdelor de grâu, a animalelor dar și a femeilor din gospodăria respectivă. În toate aceste ritualuri cu rol de apărare, fertilizare, purificare, rolul principal îl au femeile, ca adevărate „preotese” ale familiei, ale comunității. Dacă bărbaților le revine menirea de a-și apăra fizic familia, casa, comunitatea, de a-i asigura supraviețuirea și necesarul de alimente, femeia are menirea de a acționa în plan spiritual, în plan subtil, de a se lupta cu cele „nevăzute” și „neştiute”, de a îmbuna şi a-şi apropia uriaşele „energii” care guvernează întreaga lume. Probabil că acest rol al femeii de Mare Preoteasă, să se fi perpetuat până astăzi, din perioada matriarhatului.