| | |

Țara Lotrului

Tara Lotrului = Terra Litria, Țara Lutrului sau Lotria = Vidra

  1. Țara Lotrului (Litria) este o veche unitate administrativă dacică care-și va păstra autonomia ei statală și clericală și după retragerea aureliană, este una din țările constituite și conduse de voievozii noștri, adevărată fortăreață naturală, care i-a apărat pe urmașii geto-dacilor organizați în asemenea „Țări”.

Țara Litriei, Lotriei, Lutrului, Lotrului, era cuprinsă intre actualele județe: Vâlcea, Gorj, Sibiu, Hunedoara, Argeș.

Această Țară a Litriei (azi Lotrului) a fost reședință permanentă a unui duce român până la finele secolului al XlII-lea. Țării Lotrului i s-a mai spus Terra Litria, Litua, Lothria.

 

  1. Un context istoric actualizat al Tării Litua (Litria)

În anul 1247, regele Bela al IV-lea al Ungariei, neputând apăra singur regatul său creat prin jaf și supunerea comunităților valache, a alcătuit un contract pe 25 de ani prin care oferea Cavalerilor loaniți Țara Severinului și toată Cumania. exceptând țara lui Litovoi și a Iui Seneslau.

Contractul a fost trimis de rege Papei care urma să mijlocească împăcarea cu Cavalerii loaniți, iar aceștia să vină în ajutorul ungurilor (regele ungur, în trecut, nu-și respectase cuvântul). Cavalerii loaniți au venit în ajutorul regatului „sfânt” (propus de Papă în coasta „schismaticilor” valahi) al maghiarilor, abia la sfârșitul anului 1250. La 11 noiembrie 1250. regele ungurilor scria Papei că Ioaniții „de curând” au luat armele „împotriva păgânilor și a schismaticilor”.

Așa se ajunge că în 1265, ca urmare a celor puse la cale de Papa Clement al IV- lea. o parte a Ungariei și Transilvania să fie împânzite de cruciați.

Teritoriul țării lui Litu Voievod, și nu cum unii au transcris greșit Litovoi, rămăsese independent și ca organizare statală și ca organizare religioasă (românii valachi de atunci erau considerați schismatici de oficialitatea papală), teritoriu dorit și de unguri, ca și de expansiunea propagandei catolice. Țara Liniei (Litua) și voievodul Litu — Voievod sunt amintiți în cunoscuta Diplomă a Cavalerilor loaniți, alcătuită, cum am arătat, în anul 1247 și acceptată de loaniți în 1252, care vin din nou peste daco­români. Este vorba de țara cunoscută în colecțiile de documente sub numele de Litua.

Țara lui Litu Voievod, „principes maior”, descendent din acei majores terres, urmașii vitejilor tarabostes geto-daci, acei mai mari ai pământului daco-român, cuprindea o parte din Oltenia nordică de azi, plus teritoriul Hațegului, cu valea râului Bărbat (administrată de Bărbat, fratele lui Litu (Litu-Voievod), adică Țara care înconjura muntele sfânt Retezatu – Godeanu). Litu (Lito) Voievod își reorganizează armata, declară țara independentă. Ieșită de sub vasalitatea regatului maghiar, unde în anii 1272-1273 sunt serioase frământări interne, când Princeps Maior Lito Voievod se intitulează „Le roi de Blaqui” – Rege al Valahiei.

Situația conflictuală între interesele papale și cele maghiare privitoare la schismaticii valahi și rezistența principelui valah. Litu (Liotru) Voievod a durat cam 5 ani. până când în anul 1276—1277 a avut loc ciocnirea decisivă pentru îngenunchierea nesupusului și aducerea lui la ascultare. Viteazul Voievod va plăti cu viața eroica sa rezistență. După vechi cronici numele de botez al voievodului lotrean ar fi fost „Mihai Basarabă”, iar prenumele Litriu, nu a fost decât un cognomen dinastic la mitonimul românesc Vidră (Lutrie).

 

  1. Mitonimul Vidra (Lutru) și Vidrosul în mitologia populară românească

Vidra este singura viețuitoare a apelor, reprezentativă în planul mitologiei animaliere, dobândind un rol distinct și o valoare mitologică încărcată cu numeroase simboluri, în contexte mitologice semnificative întâlnite numai în cântecele funerare, în colinde și în balade.

Vidra apare în strânsă consesiune cu un topos fundamental al geografiei sacre românești: pragul de ape. Teritoriul acvatic, împărăția tainică, subacvatică a apelor este sub stăpânirea Vidrosului. o stihie primordială a pământului: este puterea supremă a învâltorărilor de ape (năhlapii de ape), o groapă fără fund, plină de taine și puteri ascunse, sălbatică și de nestăpânit prin puterile omului; „Că Vidros este adânc.’ cât din cer până-n pământ,. Atât e l’idros de adânc” (T. Pamfile, »Dușmani și prieteni ai omului”).

Vidra însăși este zămislită în această împărăție tutelară a Vidrosului, fiind percepută ca o stăpână (nimfa) a apelor, în special a apelor primordiale, a apelor mitice. Așadar, omul arhaic a văzut în ea o întruchipare a unui demon acvatic.

Cântecele funerare așează vidra la pragul de trecere dintre lumea de aici și tărâmul de dincolo, ca paznic al acestei intrări, ca stăpân al căilor spre infern, ca ghid și protector al celui aflat pe calea fără de întoarcere, in cultura populară românească pragurile către lumea cealaltă au un caracter prin excelență acvatic, cântecele și datinile funerare acordă o însemnătate aparte apelor: sufletul, spun ele, trebuie să treacă peste „marea cea mare”, să treacă ape și râuri, până când va ajunge la locul de odihnă; pe acest drum, sufletului îi este mereu sete și are nevioe de multă apă, fie ca să-și astâmpere arșița dinlăuntru, fie ca să stingă vămile de foc ce-i stau în cale.

lată de ce ipostazierea acestui zoonim pentru acest moment din călătoria d’albului de pribeag ca animal psihopomp, stăpân și protector al destinelor funerare, într-un bocet publicat de S.Fl. Marian în studiul „înmormântarea la români” se dezvăluie acest rol de călăuză a destinului d’albului de pribeag:

„ Iar în râpa mărilor, Unde-i bradul zânelor, Trecătoarea apelor, Sufletul stătea Și mi se ruga:

Brade, brade, Să-mi fii frate! Intinde-mi, întinde, Eu să le pot cuprinde Trupinele tale

Să trec peste ele Marea-n cea parte Ce lumea-mi desparte!

Eu nu-ți pot întinde Ca să le poți prinde Trupinele mele

Să treci peste ele, Că-n mine-apuiat iidră lătrătoare.

Oameni pânditoare.

Nici nu oi gândi, Puii te-or simți, Ei mi te-or lătra De te-ai spăimânta, In mare-i cădea Și te-ai îneca. ”

Bocetele recomandă pribeagului să nu se înspăimânte, ci să prindă vidra „de soră”, fiindcă numai astfel poate depăși pragurile ce separă lumile, numai așa poate ajunge la locul desprinderii totale de viață și de amintirile ei, de spaima de moarte și de suferință:

„ Seara va-nsera,

Gazdă n-ai avea,

Și-ți va mai ieși

Vidra înainte

Ca să te-nspăimânte.

Și să nu te spăimânți

Că Vidra mai știe

Spuma apelor

Și-a vadurilor,

Și ea mi te-a trece

Ca să nu te-nece,

Și mi te-a purta

La izvoare reci

Să te răcorești Pe mâini pân’ la coate De fiori de moarte ”

(Constantin Brăiloiu — Opere, voi.5, 1981, pg.113)

Vidra știe tainele împărăției Vidrosului, tainele stihiilor acelei împărății subacvatice, știe să călăuzească spre zonele de acces în cealaltă lume, și să găsească căile cele mai bune și mai sigure de trecere prin vămile cele mari.

Pentru că păzește o Poartă, pentru că are acces la alte lumi, vidra este atotștiutoare, de aceea în colindele noastre eroul și ceata de tineri cutezători caută vidra pentru a obține puterea, darurile și știința ei. Pentru că ea este stăpâna „Vidrosului„. pentru că știe „sama apelor”, ea este preamărită de tinerii colindători pentru a li se dezvălui taina locurilor ca să obțină acel pescuit fabulos în enigmatica împărăție a Vidrosului, întrucât puterea Vidrei este fabuloasă:

„ Că Vidra, mumă-sa, din apă ieșea,

Venea flăcărind,

Din gură strigând Din talazuri dând”

(C. Brăiloiu, E. Comișel, T. Gălușcă — Folclor din Dobrogea, București, 1978, pg. 242)

Caracterul constant al atributelor mitologice specifice vidrei dezvăluie rădăcinile străvechi ale complexului său mitico-simbolic, reținând în acest sens, poziția singulară a vidrei în sistemul mitologiei europene (confirmă J.Chevalier și Alain Gheerbrant în „Dicționarul de simboluri”).

 

  1. Toponimul Lotru: Terra Litna, Litua sau Lotria

Aici era patria Lutrului, a Vidrei, era tărâmul fabulos al Vidrosului. În latina cultă, în care se redactau documentele Evului Mediu, termenul lutra, ae și lytra, ae, însemna lutrie, vidră.

Pe hărțile din epocă și în documentele medievale se păstrează ceie două forme toponime Lotru și Vidra (Lutru și Vidra) care identificau Țara Lotrului cu Țara Vidrei, acea citadelă naturală așezată în dreapta Oltului, condusă de „principes maior”, descendenți din tarabostes și majores terrae = mai marii pământului geto-dac.

Un document din 1720, preluat de Paul Decei în „Drumețind pe văile carpatine” amintește de hotarul Lotrului de la obârșia Vidrei, pe Vidra în jos până în apa Lotrului, iar amintitul Paul Decei explică: …Lotrul de altădată începea de la Vidra în Jos

Cele discutate se referă la Țara Lotrului ori Țara Vidrei, care și-a luat numele de la toponimul vidra, acel animal fabulos cu puteri oraculare, dar și cu puteri demonice fiind paznicul pragurilor, al trecerilor subpământene pentru d’albul de pribeag, în același timp și călăuza pribeagului spre cealaltă lume.

În prezent se păstrează ambele toponime, înțelegându-se același sens la obârșia lor și anume: vidra. Vidra este o importantă trecătoare, un cunoscut pas în transhumanta care se (acea între nordul și sudul Carpaților. Pasul Vidra, bătătorit mii de ani de bacii și păcurarii noștri făcea legătura peste munții Lotrului pe valea Jiețului cu Țara momârlanilor, altă vatră de veche civilizație pastorală românească, pasul Vidra făcând legătura cu momârlanii din depresiunea Petroșanilor. Alături de pasul Vidra există și puternicul râu Vidra, ca și Vidruța, afluent al Vidrei, consemnând vechiul nume al Țării. Azi rămâne pe harta României ca unul din cele mai mari lacuri de acumulare: Vidra – până acum lacul de acumulare de la cea mai mare altitudine din țară. A existat și o așezare Vidra, întemeiată de ciobanii vidreni, azi ruina unei așezări proiectată ca balneo­climaterică.

Toponimul Lotru există și el în bogate serii toponimice: satul Golotreni = Lotreni, Lotrișor (cu frumoasa cascadă a Lotrișorului), Lotrița (Litrița) = Latorița, Lotărie (Letărie) — afluent al Lotrului, care toate au sensul de vidră, zoonim de origine mitologică, și nu sensul de hoț.

Numele acestui fabulos străjer și demon al apelor în mitologia românească a fost împrumutat și de popoarele vecine daco-românilor, așezate în spațiul carpato-danubian la multe secole după strălucirea civilizației traco-geto-dace. El există și la bulgari și la sârbo-croați și la unguri și la ruși, polonezi, cehi, dar numai la români vidra are în atributele sale puteri oraculare și psihopompe, ea aparține unui tărâm, unei împărății neptunice, tainice, împărăția Vidrosului, mai de temut decât demonicul Sorb al pământului.

Cuvântul vine dintr-un substrat vechi preindoeuropean *verdo_s, *vidro_s animal de apă, vidră, iar noi l-am moștenit din substratul traco-geto-dac și deloc printr-un intermediar slav.

Este foarte greu să acceptăm că viteazul Voievod Litrion (Litriu), Litu Voievod, citit eronat Litovoi, principes maior peste Terra Litria (Lytria), era un hoț, stăpân peste o țară de hoți, de lotri, de oameni fără de lege. Este infamant. Cum arătam mai sus, Țara Litriei a voievodului Litu era Țara Vidrei, patria lutrului, a litriei.

Ce s-a întâmplat cu contaminarea lutru-lotru (vidră-hoț)? După înfrângerea geto- dacilor de către armatele Imperiului Roman, geto-dacii, și mai ales dacii liberi au atacat deseori Imperiu! Roman, năvălind la sud de Dunăre. Pe aceștia romanii i-au numit latrones: barbarii boți, tâlhari, ucigași. În fapt romanii îi numeau latrones pentru că nu acceptau să se supună, să se considere supuși și, mai ales, învinși. Geto-dacii nu au acceptat vreodată condiția de îngenunchiat, de sclavi ai autorității romane.

Captivii aceia dârji de pe columnă vor da peste puțin timp o serie de împărați de origine tracă și, mai ales, dacă în fruntea Imperiului Roman. Nu la mult timp după capturarea a mii de geto-daci, regele Regalian al tuturor dacilor se declară rege al Daciei lui Decebal, și, ca și acesta, luptă eroic cu stăpânii lumii – romanii.

Că nu era vorba de un eveniment întâmplător, că era vorba de renașterea vechiului imperiu geto-dac, este și faptul că regele Regalian a bătut propria monedă cu însemnele Daciei pe acea monedă, semn al unei autorități cu puteri statale depline.

A existat în substratul latin, în latina priscă, cuvântul lotru, cu sens de hoț, tâlhar, iar rădăcina cuvântului lotru, din latina priscă ar proveni din forma nominală *lot-r a preindoeuropeanului *lău_= a duce, a captura, a jefui.

În latina clasică latro avea sensul de soldat mercenar, care în latina medievală a dat sensul de hoț, tâlhar, pe care nu-1 putea avea decât sub influența unor idiomuri preromane, printre care și traco-illira unde preindoeuropeanul *lot_r avea sensul de a captura, a jefui. Așadar lotru cu sensul de hoț, tâlhar vine din fondul prelatin al limbii geto-dace.

Dar nu acesta este sensul zoonimului mitologic Vidra și deci și a Țării Vidrei. La fel, este infamant să adaugi titlul voievodal: Litu-Voievod, blasfemia de voievod al tâlharilor. Cel puțin ostașii lui Traian nu i-au spus poporului erou al lui Decebal latrones. „Basnele” despre nesupușii geto-daci, răzvrătiții geto-daci ai lui Regalian, și a urmașilor lui, au fost fatale mai târziu, când în epoca medievală acești răzvrătiți întru apărarea demnității și libertății umane au fost înfierați cu odiosul cuvânt tâlhar, lotru. Cei trei martiri Horea, Cloșca și Crișan au fost aduși în fața tribunalului Chezaro-crăiesc drept tâlhari și pedepsiți ca tâlhari, prin tragerea pe roată, după codul theresian.

Cum să fie țara principelui Voievod Litu (Litu Voievod) țara unor tâlhari, iar Principele erou să fie Craiul unor tâlhari și nu viteazul conducător al unor oameni liberi ca și munții, apele, obștile și stânele lor? Este un nonsens, o relație absurdă între câmpul semantic lotru = tâlhar și lutru, lytra = Vidră ca Țară.

Oare nu în epoca medievală, istoricul Toppeltin venise cu „basna” fătată precum că romanii coloni din Dacia erau urmașii tâlharilor și hoților de care împărații Romei au scăpat întemnițându-i în Dacia? Altă blasfemie a unor istorici care-și cântau isprăvile scornite pe la curțile Domnilor și Cardinalilor care unelteau să distrugă voievodatele carpato-danubiene. S-a câștigat bine cu această fraudă istorică.

 

  1. Tara Vidrei – plaiuri de legendă

Țara Vidrei sau Țara Lotrului păstrează încă urme ale unei vechi civilizații preistorice, urme ale viețuirii Uriașilor. Giganților, Novacilor în fortărețele de piatră ale munților Lotrului. Un asemenea loc ar fi, după cum pronunță localnicii: Curul Pământului, transcris în formă literară ca Fundul Pământului. După poveștile autohtonilor, acolo, sub creasta zimțată a Fundului Pământului, ar fi fost urmele unui vechi templu păgân.

Neobișnuită este și așezarea culmilor din Cuhnea Șteflești a munților Lotrului, o așezare în formă de cruce, un patrulater perfect în largul podiș montan din zona Coastei Câinenilor, din Culmea Șteflești.

Culmile sunt așezate ca niște „clăi”, stoguri de fân, care marchează largul podiș montan al Ștefleștilor, unde, în Coasta Câinenilor, în linie dreaptă de la est spre vest, se succed trei „clăi” uriașe, niște uriașe clăi de fân cosit de pe munte și făcut stoguri după aceea, pe acea largă și uriașă culme foarte netedă. Cea de-a patra claie este Mândra (cea din coasta Câinenilor), la mijlocul acestui șir perfect aliniat. Uitându-te înapoi pe unde ai venit, ție, călătorului, îți vine să le asemeni – Culmea și cele trei stoguri — cu trei păsări călătoare spre răsărit, pe care le-ai urmări cum plutesc in văzduh, una după alta, in timp ce Mândra — pe care călătorul zăbovește — stă parcă gata, o a patra pasăre, să-și desfacă aripile și să plece după ele”. (Ion Conea ..Plaiuri carpatice”, editura Sport-Turism, 1984, București, pg. 37-38).

„Claia” Mândra face parte, însă, în același timp și dintr-o salbă de alte patru „clăi” cu înșirate pe direcția nord-sud, perpendicular deci pe direcția dintâi, ele fiind; Robu, Sârbinu, Mândra, Stânișoara, iar linia lor de relief alcătuiește un fel de contrafort în care se sprijină munții de la miazănoapte ai Cândrelului (autentică și neaoșă e forma Cândrelul și nu Cindrelul).

Deci așezarea perfectă în tiparul pătratului, în cruce este:

Aceste clăi sunt „martori” ai platformei Borăscu (numită așa de geograful Emmanuel de Martonne), o suprafață înaltă, aproape câmpie, cândva, din care după ce au scobit în ea ape și ghețari, au rămas aceste cioturi martori ai eroziunii.

Ion Conea a remarcat așezarea specială a acelor „clăi” de dirijare, ca la aerodromuri. Marele geograf Ion Conea (unul din pionierii științei Geopolitica) sugerează că această enormă platformă Borăscu ar putea fi și locul unui puternic cosmodrom în epoci preistorice.

Interesante de cercetat sunt și toponimele care străjuiesc aceste înalte platouri montane, adevărate „terenuri de aterizare și decolare”, cele imediate pătratului semnalizat în Culmea Ștefleștilor:

  1. Mândra Câinenilor: centrul acestei cruci cadranice. Mândra înseamnă o zână măiastră, una din acele crăiese ale munților și Frumoasa (Frumoasele) Doamna (Doamnele), Măiestrele (cele nevăzute, cele care te farmecă); ar însemna Plaiul vrăjit, fermecat
  2. Pârcălabul: amintește de un conducător, un legiuitor din vremuri de demult.
  3. Dealul Negru: „dealul” în discuție, nu prea este deal, pentru că are peste 2000 metri înălțime. Negrul nu are semnul de culoare, de nuanță cromatică, ci el este un principiu primordial în alcătuirea pământului, negru înseamnă puterea de alcătuire a unor forțe primordiale, a matricilor originare ale lumii traco-geto-dace.

Frumoase și fascinante sunt și alte multe toponime din Munții Lotrului, care, desigur, vor fi tălmăcite de alți îndrăgostiți de această mirifică Țară a Lotrului.

Aceeași sugestie despre posibile cosmodromuri și în munții noștri, în preistorie, o face și rigurosul geograf Vintilă Mihăilescu în „Tratatul de Geografie” (editura Academiei, voi.III, 1987, București), care remarca prezența unor posibile aerodromuri, în timpuri de demult, în munții Cândrel.

Geograful Th. Naum, într-o monografie „Munții Căliman”, remarca și el întinse plaiuri pe podurile Călimanului, în zona nord-vestică a lor, care puteau fi posibile aerodromuri în vremea civilizației megalitice, când se pare că au fost modelați în stâncă, în acea monumentală „tabără” cele 12 sculpturi megalitice, din platoul numit „12 Apostoli”.

Magul nostru de la poalele Dealului Istrița, profesorul Ion Gheorghe, un ultim Deceneu al Kogaioanelor noastre, în fascinanta sa poveste despre Munții Lotrului învedera obârșia galactică-mitică a Kogaionului Lotru. Domnia sa toarce firul începuturilor astfel: „ Se mai află în spațiul Kogaioanelor de aici un sanctuar al pietrei, Meteoritul Miraculosului Oracol, corp ceresc declarat Sâva (divin) al locului și Sâva al vehiculului „Carul de Sus” (adica Ursa Mare — n.a.), constelația de deasupra locului (care-i dirija pe dacii roiți în spațiul carpato-danubian) ”. Domnia sa continuă șirul urzelei: „Piatra sfântă. Meteoritul, era acum Mercur Ocultul Mort împietrit, care a trăit în acea piatră căzută din cer și a murit împietrit. Numele zeului suprem invocat de adepții miraculosului meteor oracular este de găsit în monedele geto-dacilor ca Ocultus Zeus — Mucula Ampetritum (Ion Gheorghe, op.cit. pg. 328).

Domnia sa, poetul Ion Gheorghe, afirmă că există acest sanctuar în Munții Lotrului și era movila funerară a Celui Despietrit în vizuina femelei de lustru, adică de vidră, movilă ce-a fost într-o insulă din mijlocul lacului Oltul, înaintea creației munților de încrețitură (lacul ar fi posibil să fie sub Creasta Fundul (Curul) Pământului).

După Ion Gheorghe raptul fecioarelor pământene are la origini o întâmplare mitică, celestă, când progeniturile Zburătorilor Călători pe nori”, munții Fârtați și Nefârtați (descendenți ai solilor veniți din alte lumi și astre) furau fetele oamenilor, sau le terorizau (am putea zice că le și fascinau) erotic, erau din lumea lui Lucifer care era Lotrus (un fur, ce fura sufletul fecioarelor).