Teatrul de amatori ca formă de bine

teatru

Cu peste un an în urmă, într-o corespondență cu un prieten scriitor – autorul unor piese de teatru gustate de public – afirmam că în România zilelor noastre, ca să începi un proiect cultural, îți trebuie mult entuziasm, o chemare lăuntrică neostoită, o mână de visători, la fel de idealiști și de hotărâți ca tine, atrași sau împinși de același gen de chemare, fiecare dintre ei înghesuiți în corzile creației de un talent nativ ‒ din iapa lui, cum s-ar zice ‒ și, bineînțeles, un soi de nebunie creativă colectivă, niște zvâcuri ale eului personal asumat, necunoscute pentru alții, dar scoase la iveală de fiecare dintre participanți, în cinstea  și în slujba Măriei-Sale  Spectatorul. La fel cred și azi.

Aprecierile mele pot părea abracadabrante unuia sau unora, care au trecut prin viață primind mai multe salbe de șuturi „in the dos”(?!), de la rudele sau prietenii lor potentați, gesturi care i-au lansat relativ ușor în „lumea bună” culturală, dar sunt reale și sunt sigur că ar primi multe like-uri de la cei care, pe plan cultural, au plecat de la nimic, cu intenția oarbă de a face ceva, în ciuda tuturor vicisitudinilor, de la cei  care știu ce înseamnă să te zbați pentru orice clipă trăită intens în fața publicului, care au tremurat în săli neîncălzite ori s-au năclăit în sudorile suportate vara în incubatoarele sălilor inadecvate anotimpului, pentru a crea în echipă ‒  ca un demiurg cu mai multe brațe ‒ un spectacol, o trăire, un crâmpei din viața lor, concretizate în afișarea pe ecranul creației, a unui zâmbet imens al firii, oferit cu drag și dezinteresat receptorului, omului care vine să te vadă, cu speranța că, în acest fel, mai poate scăpa, cel puțin pentru un moment glorios, de apăsarea dureroasă a existenței sale cotidiene. Secretul succesului, într-o asemenea alcătuire, este de a se ivi un primus inter  pares dintre membrii grupului ‒ cel mai bun sau cel mai „nebun” dintre ei ‒ să preia inițiativa, pe principiul ancestral al experienței (oamenii bătrâni și buni din cronicilor străvechi românești). El trebuie să aibă abilitatea de a  descoperi  liantul nevăzut care să țină unit grupul,  călăuzindu-l pe drumul anevoios al creației, spre desăvârșirea operei comune, la care se încumetă  cu mare trudă fiecare dintre ei. Mai trebuie să găsească oportunități și oameni cu suflet, care să ajute gruparea fie pecuniar, fie cu  felurite ajutoare dezinteresate, materializate sub varii forme, pentru că,  azi,  mai mult decât oricând, totul se plătește.

Ei bine, o asemenea  creație, am reușit să încropim și noi la Slatina și am botezat-o OLTARTIS. Ne-am propus să promovăm teatrul ca formă de artă, teatrul ca făcător de bine spiritual, de mesager al frumosului și nu numai. Știu că în urbea noastră  mai funcționează alte trupe de teatru de amatori, cu membrii cărora am colaborat de-a lungul timpului sau colaborăm și în prezent. Mai știu că visul nostru, al tuturor, este acela de a sensibiliza autoritățile publice și factorii decidenți ai zilei să sprijine pe viitor înfințarea în orașul nostru a  unui teatru profesionist, care să adune în jurul lui majoritatea talentelor născute în zonă și care lucrează în alte orașe,pe diferite scene.  Cea mai primitoare scenă este întotdeauna scena de acasă. Revenind la OLTARTIS, trebuie amintit că ultima piesă de teatru pusă în scenă de către membrii trupei se numește „Despre oameni și câini”, o satiră politică, și a fost jucată deja de șapte ori, bucurându-se de nesperate aprecieri. Freamătul publicului, aplauzele și zâmbetele de pe chipul spectatorilor ne-au convins că le-a plăcut ceea ce au văzut iar nouă, truditorilor de pe scenă, ne-a creat o stare de bine, ca un balsam magic, care ne-a făcut să uităm toate eforturile prelungite, depuse pentru realizarea spectacolului.

Starea asta frumoasă de grație ne-a încărcat pe toți cu energia necesară pentru a duce povestea mai departe. Ca toți actorii, după ce are loc reprezentația unei piese de teatru și trece efectul narcotic al împlinirii, te cuprinde o foame de nou, de altă încercare. Îți spui că ai vrea să te odihnești puțin după  spectacol, măcar o perioadă, o clipă, dar foamea asta năstrușnică naște în tine, undeva în fundul sufletului, un fior amestecat de teamă și bucurie vulcanică și te mistuie, și te energizează, și te bântuie, și nu-ți dă pace până nu începi alt proiect, altă piesă, care să te capteze și să te capaciteze…

Și ne-am adunat din nou în jurul a două comedii spumoase pe care învățăm să le cunoaștem pas cu pas și le gustăm cuvintele puțin câtepuțin pentru a le înțelege ascunzișurile și trăirile, din dorința de a le transpune cât mai fidel pe scenă, unde urmează să le însuflețim personajele și să le înfățișăm spectatorilor  noștri în toată splendoarea, pentru a le bucura sufletele. Bucuria asta creează la rândul ei starea de bine. Vedeți, de-asta cred eu că teatrul este creator de bine iar noi, umilii lui slujbași, încercăm, după puterile noastre, să împărțim în lume firimituri de bine poleite cu aurul sufletelor. Fiecare dintre personajele pe care le jucăm primește câte un strop din sufletele noastre și astfel reușesc să trăiască în amintirea spectatorului și să-și spună povestea mai departe.  Noi, după ce coborâm de pe scenă, revenim la problemele noastre, la cotidianul mai mereu șters, dar plecăm acasă cu sufletele pline de mulțumire că am reușit să desenăm un zâmbet pe chipul și pe sufletul spectatorului. În definitiv acesta este scopul strădaniei noastre și răsplata ei în egală măsură. ARS GRATIA ARTIS.