Teo-antropologia iubirii - Limbaromana.org

Pornind de la ideea potrivit căreia Medicina este, prin excelenţă, o ştiinţă a facerii de bine, abordarea legăturilor dintre ştiinţa prevenirii sau vindecării bolii şi iubire, poate fi o importantă cale de pătrundere în mecanismele intrinseci ale actului medical, cu impact asupra înţelegerii proceselor ce-i conferă unicitate, forţă şi eficienţă. Dependenţa de un cadru teoretic unic, specific (psihologic, sociologic, moral, ştiinţific, filosofic), limitează accesul la adevărul ecuaţiei puse în discuţie. Adevărul este cu atât mai necesar mediului ştiinţific medical, cu cât confuzia ocupă tot mai mult teren. Într-o lume grăbită se justifică întrebarea: „Cine mai are timp să citească despre Iubire şi cât de importantă poate fi legătura Ei cu Medicina?“ E vorba de un reflex condiţionat negativ, cu rol de protecţie în faţa excesului de informaţie, reflex colectiv datorită căruia oamenii nu mai au răbdare să asculte, darmite să mai şi citească! Vom reveni asupra cauzelor acestei alienări. Nevorbind, necitind, necomunicând, oferim teren confuziei. Există ştiinţe care mint, aşa cum există filosofii, ideologii sau religii care mint. Mai grave sunt minciuna şi confuzia interdisciplinare. Abordarea ştiinţifică, oricât de elastică şi de cuprinzătoare ar fi, nu trebuie să renunţe la rigoarea discernământului bine întemeiat. O Medicină a compromisurilor nu mai este Medicină.
În pofida sloganului care susţine că „nimeni nu e deţinătorul Adevărului Absolut“, vom încerca să arătăm că Iubirea la care ne referim se identifică cu calea care duce spre El. Pe temeiurile analogiei facerii omului şi a revelaţiilor Sf. Cruci se sprijină atât asemănarea pe verticală între: Logos şi logosul naturii umane, Chipul lui Dumnezeu şi chipul omului, Persoanele divine şi persoana umană, atributele divine şi virtuţile teologice, Sf. Duh şi duhul omului, Viaţa Veşnică şi viaţa omului, Conştiinţa divină şi conştiinţa umană, Crucea Treimică şi crucea omului, Legea dumnezeiască şi legea firii umane, cât şi asemănarea pe orizontală până la identificare a duhului cu: conştiinţa, viaţa, virtuţile teologice, chipul creat, oglinda omului celui dinăuntru, crucea, legea firii umane, „supraconştientul“, „inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii“. Toate aceste noțiuni se completează în cadrul unei unice perspective.
Ce relaţie există între Adevăr şi Iubire? La Adevăr nu se ajunge decât prin iubire, credinţă şi speranţă, vectorii şi extensorii minţii şi ai cuvântului. Din tri-unitatea menţionată ne-am oprit asupra Iubirii în încercarea de a arăta importanţa ei în Medicină ca Ştiinţă a Iubirii de aproapele „prin ascultarea şi împlinirea, în fapte a Iubirii de Dumnezeu, precum şi a „revărsării Iubirii Lui spre semenii noștri“. E vorba de Iubirea sfinţitoare situată deasupra oricăror conotaţii fiziologice sau filosofice de sorginte platonică, de iubirea care, alături de credinţă şi speranţă e o componentă esenţială a fiinţei umane şi totodată o virtute teologală. Din Sfânta Scriptură (I Ioan 4,8) şi de la Sfinţii Părinţi (Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maxim Mărturisitorul) ştim că Dumnezeu este Iubire şi că „dragostea este de la Dumnezeu“. (I Ioan, 4, 70). Omul e la rândul său „iubire“, nu ca metaforă, ci ca realitate teo-antropologică. Pericopa evanghelică de la Matei 5,44, în care Mântuitorul ne cere să-i iubim pe vrăjmaşi, să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc, depăşeşte nu numai posibilităţile noastre, ci şi orice închipuire, dar tot ea ne permite să înţelegem felul în care această Poruncă poate fi împlinită. „Cine iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească şi pe oameni“ spune Sf. Maxim Mărturisitorul. În viziunea Arhimandritului Serafim Alexiev iubirea e ca vârful unui munte, la care se ajunge prin credinţă şi nădejde. Pe lângă rolul motivaţional al iubirii de Dumnezeu şi de oameni în defăşurarea actului medical, aceasta-l dezleagă cu totul de interesele lumeşti: arghirofilie, slavă deşartă, discriminare etc. Iubirea semenilor depăşeşte condiţia omului căzut numai dacă „harului iubirii lui Dumnezeu“ i se adaugă din preaplinul Iubirii divine, puterea „de a iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos“ (idem). Altfel spus „Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni dumnezeieşte“, după cum ne explică Preafericitul Patriarh Daniel ceea ce, din perspectiva Medicinii Iubirii, duce la ideea potrivit căreia şi bolnavii trebuie trataţi dumnezeieşte. La întrebarea: „Ce înseamnă să iubeşti?“, Pr. Teofil găseşte cel mai potrivit răspuns în chiar cuvintele Mântuitorului afirmând că „dacă iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi dacă iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, înseamnă că ştim ce înseamnă să iubeşti“. Deşi Dumnezeu adresează primul chemarea Iubirii (Cântarea cântărilor, cap.I), aşa cum auzim și la Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur: „ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, El nu întârzie a răspunde iubirii omului, revărsând asupra lui energia divină necreată a iubirii, prin care acesta se poate depăşi, iubindu-i chiar și pe vrăjmaşi. Iubirii fireşti a omului i se adaugă iubirea suprafirească, dăruită de Dumnezeu (Arhim. Serafim Alexiev).
Ştim că omul este trup şi suflet. Chipul triipostatic al Dumnezeului, unic în fiinţa Sa, este alcătuit din cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După Chipul lui Dumnezeu, chipul omului este alcătuit din minte, care corespunde Tatălui, duh – Duhului şi cuvânt – Fiului. Se pune firesc întrebarea: Dacă aceasta este alcătuirea sufletului, unde este locul trupului care pare a nu se încadra în paradigma trinitară? Răspunsul vine de la sine prin recunoaşterea unităţii stabilite încă de la Facere între cuvânt şi întruparea acestuia în act, unitate pe care am numit-o „cuvântacţiune“, fără a face abstracţie de noţiunea de Logos care, avea probabil și acest sens, înainte de erodările sale în timp.
Unitatea dintre cuvânt şi act este o însuşire ce defineşte alcătuirea omului înaintea căderii sale în păcat fiind reiterată de cuvintele Mântuitorului: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5,37). Îndemnul se referă la identitatea manifestată chiar de la Creaţie, între Cuvântul divin şi actul propriu zis ca materializare a Sa. „Dumnezeu a zis: şi a fost aşa“ (5. Facerea, 1, 3, 6, 9, 11, 14, 15, 24). Unitatea divină a „Cuvântacţiunii“ îşi are originea în „chipul după Chip“. Părintele Cleopa susţine că înaintea căderii în păcat a Protopărinţilor, procrearea ar fi avut loc prin cuvânt.
Antropologia creştină nu se abate de la principiul analogiei enunţat de Creator la Facere (Cf. 1, 26) dacă Dumnezeu, referindu-se la chipul omului nu menţionează şi trupul, adică partea executivă a cuvântului. În Psalmul 118 Împăratul Prooroc David afirmă că „începutul cuvintelor Tale este adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale“ lăsând în sarcina noastră să aflăm care este mijlocul şi ultima lor parte. Mijlocul Cuvântului divin este Întruparea în actul mântuirii, acţiunea mântuitoare făgăduită, de care nu se desprinde potrivit adevărului, iar ultima parte aparţine lumii de dincolo, veşniciei și neclintitei dreptăţii divine. Putem apela şi la cuvântul lui Evagrie Ponticul: „Credinţa este începutul iubirii, sfârşitul iubirii însă este cunoaşterea de Dumnezeu“.
Între începutul şi sfârşitul iubirii nesfârşite, aşa cum sunt văzute de Evagrie, acţiunea este cea care ocupă mijlocul, încât cunoscând identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină, prin transpunere în planul uman, observăm că la începutul iubirii Dumnezeu a adăugat nădejdea întărită de credinţa lucrătoare prin iubire, care va confirmată de unirea cu Dumnezeu, prin participarea la viaţa veşnică. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).
Nici Proorocul David, nici Evagrie nu menţionează ce se află în mijlocul cuvintelor divine – primul şi în mijlocul iubirii – cel de al doilea. Acţiunea este omisă fiind subînţeleasă, în acelaşi fel în care şi trupul nu e menţionat în triada minţii, duhului şi a cuvântului. Lucrarea este substanţa Cuvântului şi a Iubirii cărora le ocupă şi începutul şi mijlocul şi sfârşitul nesfârșit. Transpunând în plan uman identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină, vedem că acţiunea umană este expresia iubirii care uneşte sacrificial cuvântul cu acţiunea. Sacrificiul e legea acestei uniri, acţiunea de materializare a cuvântului şi structura sa cunoscătoare, în felul în care credinţa e ochiul lumii inteligibile. Atât iubirea cât şi cuvântul au ca nucleu acţiunea, dar uimitor este faptul că, departe ca totul să se sfârşească aici, continuă după moarte cu viaţa a cărei veşnicie este identificată cu adevărata cunoaştere, la care au renunţat Protopărinţii şi pe care încercăm să o recuperăm urmându-L pe Hristos. Restaurarea omului se face prin recuperarea adevăratei cunoaşteri.
Afirmaţia Părintelui Teofil Părăian potrivit căreia „măsura credinţei este măsura vieţii“ confirmă unitatea dintre credinţă şi viaţă.
Viaţa omului este credinţă, nădejde şi dragoste. „În esenţa sa, erosul este extatic“. Afirmaţia întăreşte identificarea iubirii cu viaţa umană în infinita sa expansiune dincolo de timp şi spaţiu, pe itinerarul asemănării cu Dumnezeul infinit şi veşnic. „Mântuitorul Hristos ne arată odată pentru totdeauna că orice coborâre în asumarea semenului, este întotdeauna o înălţare care face din iubire taina existenţei prin excelenţă. În taina Crucii este cuprinsă, nu în mod simbolic, ci de facto, marea taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de om“. Nu e nimic surprinzător în faţa unui Dumnezeu care e Viaţă veşnică şi Iubire. „Sfânta Cruce e semnul iubirii“.
Din perspectivă creştină, restaurarea omului înseamnă însănătoşire, revenire la normal. Normalitatea nu e o convenţie impusă de om, ci o stare de bine hotărâtă de Creator pe criterii numai de El știute, o Taină. Din Sf. Scriptură aflăm că întreaga creaţie dă deplină satisfacţie judecăţilor Sale: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ (Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25) „şi iată erau bune foarte“ (Facerea, 1, 31). Crucea nu este un simbol căruia, alături de Sfânta Treime, îi aducem închinare, ci Însăşi Supraforma Triunităţii divine. Gestul închinării în chipul Crucii exprimă cu claritate identitatea nemaiîntâlnită dintre conţinut şi conţinător. Semnul Crucii nu e un gest magic învestit cu speranţe deşarte, ci ritul nupţial al unirii într-o singură Cruce a omului cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Invocată de crucea alcătuirii noastre, Crucea Slavei Preasfintei Treimi coboară în cămara acesteia făcându-Şi locaş. Cele două cruci devin Una, ceea ce confirmă că Aceasta e totodată semnul şi operatorul Unităţii.
Modelul treimic al Crucii oferă, la Facerea omului, structura sa esenţială, scheletul spiritual al „chipului după Chip“.
Raţiunea ce însoţeşte meditaţiile asupra „geometriei Crucii“, furnizează elementele necesare înţelegerii potrivit căreia asemănarea termenilor puşi în discuţie, este o condiţie fundamentală a complementarității lor, în timp ce contemplaţia supraraţională aduce înţelegerea adevărului rostit de Sf. Apostol Pavel conform căruia Crucea „este puterea lui Dumnezeu“ (I Cor.1, 18).
Aşa cum funcţionează el în societate, conceptul de normalitate e rezultatul unei convenţii stabilite pe măsurarea unor parametri bio-psihologici care coincid cu starea de bine a individului pe plan individual şi social. Acest concept nu ţine seama de criteriul teo-antropologic al alcătuirii fiinţei umane, de componenta sa duhovnicească de care depind toate celelalte.
Este omis cel mai important criteriu al normalităţii: relaţia cu Dumnezeu-Creatorul. Cât de gravă este această omisiune se poate vedea şi din relatările Prof. Dr. C. Romanescu, medic psihiatru şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, care observă că deşi „se merge spre nebunie, prin religie se poate reda conţinutul omenesc omului“, atribuind credinţei rolul esenţial. Faptul că Ştiinţa recunoaşte importanţa Religiei, a credinţei, este un pas important al reevaluării rolului lor în Medicină. Însuşi Mântuitorul a confirmat importanţa credinţei în vindecări (Cf. Luca 17, 19). Părerea potrivit căreia credinţa ar acţiona prin autosugestie este contrazisă de exemplul slăbănogului din Capernaum, vindecat prin credinţa altora (Cf. Matei 9, 2) în Dumnezeu exprimată în iubirea aproapelui. Iubirea e latura lucătoare a credinţei. În aceeaşi ordine de idei îl putem aminti pe Părintele Gabriel Valentin Mănăilă de la Biserica Spitalului „Dr. Victor Babeş“ din Bucureşti care îşi arată satisfacţia produsă de „reuşitele sale în întărirea nădejdii (bolnavilor) în Dumnezeu“. Deci, la iubirea de Dumnezeu se poate ajunge şi pe calea nădejdii alături de cea a credinţei. Sugestia şi autosugestia sunt realităţi psiho-fiziologice incontestabile, folosite în terapeutică. În timp ce mecanismul lor de acţiune aparţine straturilor de suprafaţă ale fiinţei umane (psihicului-supus influențelor maleficului), credinţa e mecanismul terapeutic al adâncurilor, al temeliilor vieţii, al locului în care aceasta primeşte hrana energiilor divine necreate. Pronia asigură subzistenţa standardelor divine ale Vieţii (homeostazia), sănătatea sufletului şi a trupului, după Cuvântul: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez“ (Ioan 5, 17). În concepţia Sf. Grigorie Palama, sănătatea şi desăvârşirea sufletului e totuna cu asemănarea cu Hristos. „Sănătatea trupului este o valoare morală“ afirmă Pr. Lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti. Concluzia care se desprinde este că morala are o importanţă covârşitoare în păstrarea şi recăpătarea sănătăţii, precum şi faptul că schimbând-o sau chiar renunţând la morală, nu avem decât de suferit. Medicina e dependentă de morală. Noul Testament a pus la îndemâna întregii omeniri morala creştină, revelată supranatural prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, morală de care Medicina este fundamental legată şi care a făcut posibilă folosirea sintagmei din titlu. Logosul, Iisus Hristos este modelul omului, a cărui sănătate e desăvârşirea sufletului în Hristos. La temelia Medicinii stă morala Iubirii întrupate aşa cum ne-o confirmă cuvintele Sf. Scripturi: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan, 3, 16). Îl iubim pe Iisus Hristos – Mântuitorul – Doctorul sufletelor şi al trupurilor, întrucât mântuirea înseamnă restaurarea din temelii a firii omeneşti primordiale prin însănătoşirea tuturor planurilor fiinţei create încât, în pofida oricăror încercări, nu putem desprinde Medicina de iubirea Lui faţă de noi (a se vedea Ioan 3, 16).
Se ştie, de altfel, că, împreună cu iubirea, speranţa și credinţa formează „structura teandrică“ a comunicării şi comuniunii cu Dumnezeu. Înainte de primul păcat, Iubirea era legătura nemijlocită dintre om și Dumnezeu. Viața omului în Rai era Iubire.

Viața omului=Iubire.

Prin neascultare, omul a pierdut pe „Dătătorul de Viață“ Duh Sfânt al Iubirii și odată cu Acesta și Viața veșnică, rodul Iubirii divine și ținta adevăratei cunoașteri. În locul acesteia omul a dobândit o altă cunoaștere, inferioară, ca pedeapsă a curiozității sale care a biruit ascultarea. Din generație în generație omul a mers din rău spre mai rău, nerezistând invaziei păcatelor până când Tatăl, nemaisuportându-i neputința și mai ales „pentru că așa a iubit lumea (încât) pe Fiul Său, Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). Iubirea, completată de credința și speranța dăruite în scopul restaurării, au deviat către alte ținte, impunând îndreptarea lor către scopul inițial. Împătimirea de cele sensibile a trivializat funcția lor soteriologică. Dragostea de Dumnezeu a fost înlocuită de patimi, speranța ancorată în deșertăciuni (ex: norocul), iar credința deviată către orice altceva decât Adevăratul Dumnezeu. Psalmul 118 insistă profetic, în repetate rânduri, asupra îndreptărilor pe care Domnul nostru Iisus Hristos, prin Taina Botezului, le va înfăptui aprinzând credința, nădejdea și dragosta cu focul finalității sensului și cu puterea harică a îndreptării.
Focul iubirii, credinţei şi speranţei, aprins şi întreţinut de harul Sfântului Duh, trebuie reaprins prin participarea omului (a preotului şi a naşilor) la Taina Botezului, iar după recăderile în păcat, prin efortul personal şi al Bisericii în recăpătarea luminii pierdute a harului, potrivit Poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârșiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc este“ (Mat. 5, 48).
Psihologia aşează dragostea exclusiv în cadrul afectelor. Profanarea sacrului a produs translația epistemică generatoare de confuzie. Laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2010, Mario Varga Llossa, pune „Războiul sfîrşitului lumii“ pe seama confuziei, care face ca toţi oamenii să se încaere, unii împotriva altora, fără nici o raţiune. Antidotul confuziei este discernământul, duhul deosebirii, aflat la temelia gândirii discriminative, a raţiunii, afectelor, voinţei şi acţiunii normale. Dacă în practica medicală nu sunt mobilizate toate palierele fiinţei, acţiunea se desfăşoară la cotele inferioare ale calității.
Faptul că Biserica se roagă pentru cei aflaţi în suferinţă, pune în evidenţă nădejdea în „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“ întemeiată pe credinţa în Dumnezeu şi făptuită prin iubirea de aproapele. Sf. Biserică participă efectiv, prin Sf. Euharistie, cât şi prin credincioşii ce constituie mădularele Ei, la Medicina Iubirii.
Sfântul Iisac Sirul afirmă că „există o nădejde în Dumnezeu care se naşte prin credinţă, din inimă. Şi există o alta mincinoasă, ce se naşte din nelegiuire“. La fel, în afara dragostei şi a credinţei în Dumnezeul cel unic şi adevărat, există diverse alte iubiri şi credinţe nevalidate de Adevărul întrupat și lipsite de lumina harului. Virtuţile teologale, asemenea firelor din fitilul unei candele, se hrănesc din untdelemnul faptelor bune, întreținând lumina harului. Sf. Grigorie Palama afirmă că „toată ceata virtuţilor este moartă fără har“ (idem), iar Sf. Ioan Scărarul spune că „tăria iubirii este nădejdea. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii“ (ibidem p.7). Afirmaţia Sf. Siluan potrivit căreia „cu cât mai desăvârşită este iubirea, cu atât mai sfântă este viaţa“, ne întăreşte convingerea că viaţa omului este iubire. Nici n-ar putea fi altceva, din moment ce Dumnezeu este Iubire iar noi suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa.
În plus, epistemologia neo-testamentară nu se limitează la această viață, traiectoria ei, dătătoare de viaţă veşnică, continuând dincolo de moarte.
Medicina e fiica Iubirii, rodul ei, pentru că numai Iubirea naşte, ceea ce explică de ce şi Medicina este Iubire având aceeaşi structură motivaţională, reprezentată de crucea credinţei, nădejdii şi a dragostei. Teo-antropologia are chipul Crucii ale cărei braţe împreună cu partea superioară a verticalei aparţin minţii, duhului şi cuvântului, componentele sufletului, iar partea inferioară a verticalei – cea luată în mâini de sacerdoţi – trupului. Partea inferioară a Crucii este destinată atingerii mâinilor, mundanului ca poartă de acces către transcendent. Centrul Crucii e locul unirii sufletului cu trupul – centrul fiinţei umane. În gestul închinării în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, zenitul aparţine Tatălui, mijlocul Sfântului Duh, iar punctul inferior Fiului. Crucea de lemn a Răstignirii face trimitere la Crucea duhovnicească a Dumnezeului Treimic, care Dumnezeu e Duh. Din aceeaşi perspectivă teo-antropologică, putem vorbi de locul şi rolul iubirii, evitând confuziile. Fundamentele alcătuirii omului relevă aspecte teo-antropologice superpozabile Crucii, încât identificarea Acesteia cu Omul şi cu Creatorul său divin se impun de la sine. De aceea este îndreptăţit a se vorbi de o „Teo-antropologie a Crucii“ (vezi „Teo-antropologia Crucii Introducere“. Acceptarea doar ca simbol al suferinţei nu acoperă întreaga Ei gamă de semnificaţii. Supraevaluarea acestui sens blochează demersul semantic, favorizând chiar instalarea unui cult al stigmatelor, în umbra justificărilor paranoide pe temă religioasă a unor manifestări sado-masochiste.
Prin Cruce Iubirea a biruit suferinţa, Viaţa a învins moartea. Prin urmare, gândind despre Cruce, nu pentru a „gândi pozitiv“, ci corect, prioritatea în ierarhia semnificaţiilor revine celor două mai sus menționate. Când văd o cană cu apă mă gândesc în primul rând să-mi astâmpăr setea, şi nu la faptul că e din porţelan, argilă, lemn sau metal, indiferent cât de frumos prelucrate ar fi unele în defavoarea altora. Părintele profesor dr. Ioan Ică jr afirmă într-un interviu: „Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental… omul fiind o fiinţă cruciformă“. Necitită corect, după rânduială, realitatea rămâne necunoscută, străină şi asta nu din vina ei. Aşa se face că blocajul interpretativ al Crucii atrage după sine neînţelegerea vieţii, redusă la interpretarea unui rol nepotrivit. Crucea e Viaţa motivată de Cel Care ne-a dăruit-o iar, adevărata motivaţie se află cuprinsă în revelaţia supranaturală a Iubirii divine care-l cheamă și-l aduce pe omul căzut şi recăzut după Botez la Mântuire. Dumnezeu vrea să ne curăţim de păcate, să ne vindecăm, să ne restaurăm fiinţa după modelul Noului Adam, să ne sfinţim şi să ne îndumnezeim cu ajutorul harului pe care tot El ni-l dăruieşte, nelăsându-ne neajutoraţi înaintea unei dorinţe imposibil de atins de către omul autonom dar singur. Cei ce ignoră teleologia fiinţei umane caută în zadar un scop al existenţei în afara motivaţiei fundamentale, adică acolo unde viaţa într-adevăr nu-şi găseşte raţiunea. Ignoranţa cenoscopică din zilele noastre e mai gravă decât neascultarea primilor oameni, întrucât e postexperienţială şi premeditată.
Născută din iubirea aproapelui, Ştiinţa apărării vieţii e supusă reevaluărilor sub aspect profesional, ştiinţific, social, politic, religios, filosofic, în vederea remotivării. Cât timp motivaţia personală coincide cu cea generală regăsindu-se în Ştiinţa conservării, recuperării şi apărării vieţii şi sănătăţii oamenilor, se poate vorbi de Medicina Iubirii.
Atașată acestui vector motivaţional, facerea de bine funcţionează asemenea unui pilot automat. Din clipa în care apar devieri motivaţionale, dispute morale vizând demnitatea omului sau chiar definirea omenităţii, peisajul se întunecă. Dezbaterea filosofico-religioasă implică angajarea conştiinţelor şi a responsabilităţii întregului organism social în cadrul căruia Medicina trebuie să-şi justifice direcţiile, să-şi apere opţiunile şi să-şi recunoască fundamentele. Teoreticienilor le revine sarcina prezentării argumentelor în susţinerea clarificărilor necesare. Se dă o bătălie surdă între Medicina iubirii şi Medicina Tenebrelor.
Nu există un argument superior celui teo-antropologic în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia facerea de bine e cu totul diferită de lucrul bine făcut. Medicina, în esenţa ei este facere de bine. Ceea ce pare un truism impune, mai cu seamă în condiţiile abaterilor de la principiile sale de bază, o reiterare a fundamentelor spirituale ale Medicinii. Spre deosebire de lucrul bine făcut facerea de bine e rodul iubirii. „Orice faptă bună este o cruce“ ne învaţă Sfântul Marcu Ascetul. Un avort perfect executat tehnic, îndeplineşte criteriile lucrului bine făcut, fără a le satisface pe cele ale faptei bune.
În faţa valului teoretizant, ideologizant şi despiritualizant al acestui început de secol XXI, Medicina îşi apără demnitatea pe meterezele Iubirii. Iubirea, alături de credință și speranță, aparţine firii umane al cărei chip îl aseamănă tot mai mult cu Prototipul. Neputând fi desprinsă de firea umană, nu poate fi îndepărtată nici de Medicină în cadrul căreia facerea de bine este Iubire materializată. Medicina e ştiinţa întrupării în fapta bună a credinţei şi a nădejdii în Dumnezeu, precum şi a dragostei de Dumnezeu şi de oameni. E o ştiinţă care, fundamental axată pe ascultarea şi păzirea poruncii neo-testamentare a Iubirii (Matei 22, 36-40), se bucură de privilegiul potrivit căruia facerea de bine este din punct de vedere moral, ştiinţific şi profesional, constanta vieţii şi sănătăţii aproapelui.
– „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (I.Ioan, 4, 16).
-„Dumnezeu este Duh“ (Cf. Ioan, 4, 24).
Iubirea este energia divină necreată care uneşte Persoanele Preasfintei Treimi între ele, şi pe om cu Dumnezeu. „E prima plămadă aşezată de Creator în inima sa ca un embrion, ca o sămânţă, ca cel mai sfânt avânt, fără de care omul nu ar putea să năzuiască către Dumnezeu“. Puterea de a iubi, a crede şi a nădăjdui constituie un aspect specific omului, structura sa vitală, partea cea mai importantă a alcătuirii sale, cea care-i asigură comunicarea şi comuniunea cu Dătătorul de Viaţă, Dumnezeu. Aparentul paradox rezultat din alăturarea naturii lor umane cu denumirea de „virtuţi teologice“, precum şi cu faptul că sunt cerute în rugăciune ca ceva ce poate fi dobândit, se risipeşte dacă înţelegem că, deşi sădite în fire, aceste trei însuşiri pot fi slăbite de patimi, dar şi întărite de harul Duhului Sfânt. Teandria lor e temelia împreună-lucrării omului cu Dumnezeu şi dovada ofertei făcute omului de a participa alături de El la necurmata sa Lucrare (Cf. Ioan, 5, 17). Dumnezeu e sursa iubirii unificatoare ce justifică înţelegerea Vieţii ca Iubire. Forţa transformatoare a iubirii asupra propriei fiinţe şi asupra celuilalt îşi are izvorul în crucea duhovnicească a credinţei, nădejdii şi a dragostei. Sf. Maxim afirmă că „iubirea este acea stare a sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi“. Dacă subiectul iubirii (Persoana divină) este schimbat, iubirea „devine izvor de simţire egoistă“. În lipsa adevăratei iubiri, libertatea rătăcită antrenează „voinţa, nesfinţită de har, spre săvârşirea răului“ (ibidem, p. 5) făcând dovada unei minţi „nesfinţite, născătoare de gânduri rele“ (idem) exprimate în cuvinte şi fapte neruşinate. Când „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (17. Facere 2,7), mintea, duhul, cuvântul şi trupul formau unitatea de neclintit a fiinţei umane create. Primul păcat a însemnat renunţarea la Duhul Sfânt şi la lucrarea sa unificatoare, iar consecinţa a fost despărţirea şi conflictul părţilor fiinţei umane, dând cale liberă bolii şi morţii.
Sfântul Duh al Vieţii şi al Iubirii, i-a fost redat la Cincizecime, când pogorându-Se „a lucrat în Apostoli schimbarea minţii, inimii şi a cuvântului“, după Sf. Nicodim Aghioritul. Ni s-a reproşat că acordăm prea mult spaţiu elementului religios, ca şi cum astfel am aduce prejudicii Ştiinţei. Prof. Virgil Nemoianu, eseist, critic literar, filosof al culturii, susţine că „spiritualitatea religioasă face parte din fiinţa umană, din propria ei structură şi definiţie, iar când lipseşte, duce la îngustări şi absenţe reductive ale Omului şi ale Omenirii chiar” .
Viaţa umană=duh=conştiinţă.
„Spiritualitatea religioasă“ este expresia care te trimite la componenta duhovnicească, la „structura“ nemuritoare şi definitorie a fiinţei umane, cea care deosebeşte omul de animal. Pentru Sigmund Freud nu e nici o diferenţă. Viaţa este principalul atribut al „chipului după Chip“. Dumnezeul Cel Veşnic Şi-a făcut un interlocutor pentru veşnicie. Întreaga Creaţie este dovada unui necuprins act de iubire, a cărei măreţie sau Slavă s-a revelat în Sacrificiul Suprem de acum 2000 de ani: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,16). Viaţa nu înseamnă ca definirea ei să includă omul cu conştiinţa deteriorată, pentru că, după ecuaţia anterioară, viața omului se identifică unei conștiințe sănătoase. Omul a cărui conștiință este alterată nu mai aparţine speciei umane, din care motiv e considerat mort, ca personajele lui Gogol din Suflete moarte, animal, precum eroii lui G. Orwell din Ferma animalelor, hibrid aşa cum e înfăţişat în romanele lui Kafka Procesul şi Castelul, sau chiar insectă în nuvela Metamorfoza a aceluiaşi autor.
Literatura se poate revolta împotriva deformărilor suferite de „chipul după Chip“, în timp ce ştiinţa apărării vieţii continuă să trateze un amalgam alcătuit din oameni şi mutanţi. Ca formă specifică de manifestare a vieţii umane, conştiinţa e totuna cu duhul. Diferenţele dintre termeni nu implică dualitate. Astfel „spiritualitatea religioasă“ pune accentul pe latura relaţională a sufletului, funcţie a conştiinţei. Paradoxul rezultat din alăturarea adevărului potrivit căruia duhul aparţine structurii umane, de afirmaţia Prof. V. Nemoianu conform căreia spiritualitatea religioasă poate lipsi deşi aparţine aceleiaşi structuri, îşi are explicația în faptul că duhul conştiinţei, chiar dacă e nemuritor, poate fi sănătos sau bolnav (considerat absent). De abia după despărţirea de trup sufletul dreptului primeşte confirmarea prin răsplata unei vieţi trăite cu adevărat (în adevăr) prin continuarea existenţei sale în veşnicie. Opus acestei situaţii se află sufletul păcătosului invederat care, după moarte, are parte de veşnica osândă (a doua moarte), făcând astfel dovada unei vieţi false, a unei morţi purtate de un trup lipsit de viaţă umană. Literatura îi numeşte pe aceşti indivizi: „suflete moarte“, „cadavre vii“, iar cuvintele Mântuitorului adresate celor ce-I refuză invitaţia de a-L urma, sunt edificatoare: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor“ (Luca 9, 60), referindu-Se la cei lipsiţi de iubire, morţi prin ruperea legăturii cu Dumnezeu-Dătătorul de viaţă. Viaţa nu e numai rodul iubirii ci, însăşi conţinutul ei.
Numai adevărata credinţă apropie omul de răspunsul cuvenit Adevăratei Iubiri, întrucât numai prin Aceasta subzistă. O falsă credinţă nu poate stârni decât o iubire nepotrivită, întreţinută de o speranţă deşartă, iar luate în ansamblu toate trei sunt indiciile unei vieţi-surogat, a unei profesii clădite pe nisip, a unei ştiinţe aflate în bătaia vântului. Orice consideraţie referitoare la una din cele trei virtuţi teologice se extinde în egală măsură asupra celorlalte două, încât unirea lor face posibilă înţelegerea şi aprofundarea uneia prin cealaltă. Aşa e posibilă şi definirea vieţii prin cea a fericirilor din Predica de pe Munte. (Cf. Matei 5, 3-12). Dacă cele nouă fericiri stau la temelia adevăratei vieţi, dacă cea mai mare fericire a omului e viaţa, în definirea fericirilor vom găsi şi definiţia vieţii. E vorba de adevărata viaţă, a cărei veşnicie cuprinde şi viaţa în trup. Deşi distincţia făcută ar putea sugera existenţa a două vieţi, trebuie să precizăm că, atât în trup cât şi în afara acestuia, viaţa nu e decât una. Definirea adevăratei vieţi, din perspectiva enunţată, atrage după sine şi o altă înţelegere a iubirii. Semnificaţia neo-testamentară a vieţii impune şi reevaluarea iubirii. Aceasta, ca fundamentală manifestare a vieţii, e în mod firesc îndreptată către Dătătorul de viaţă, Dumnezeu. Deși adeseori, greșit adresată și urmată de dezamăgiri, acest soi de iubire este foarte greu abandonată. La fel se întâmplă cu speranţa deşartă. Aceeaşi soartă o are şi credinţa neîndreptăţită care duce la rătăcirea pierzătoare de viaţă veşnică.
Ce este în fond atât de mult dezbătuta Iubire? O energie necreată aparţinând Creatorului, o forţă de sorginte divină, dăruită omului, de care Dumnezeu nu se desparte, şi la care continuă să participe El Însuşi. Este puterea Crucii, mai mare decât oricare alta, pentru că Însuşi „Dumnezeul nostru este Iubire“ (Cruce).
Cele mai mari energii cunoscute şi folosite de om în scopuri distructive nu depăşesc forţa divină a Iubirii. E suficient să reamintim că Iubirea stă la temelia creaţiei divine, că numai Iubirea poate reda viaţa şi că tot ea a redat vederea orbilor, sănătatea leproşilor, graiul și auzul surdo-muţilor. Deşi iubirea stă la temelia Medicinii, potenţialul ei nu e folosit pe măsura aşteptărilor. Medicina nu există fără iubire. Lipsită de ea, Medicina devine o simplă tehnologie îndreptată arbitrar, când în folosul omului, când împotriva sa. Observând rolul Iubirii în configurarea actului medical, considerăm că cea mai îndreptăţită dezbatere de fond este cea teologică. Am revenit astfel la cele trei virtuţi teologice între care iubirea este cea mai mare (Cf. I. Cor., 13, 13). Aprofundarea relaţiilor ei cu Medicina, superioritatea asupra celorlalte virtuţi, precum şi implicarea iubirii în actul medical, sunt doar câteva din aspectele puse în discuţie. În pofida îndemnului: „crede şi nu cerceta!“, „cercetează-ţi temeiurile credinţei în existenţa lui Dumnezeu, cercetează mijloacele pe care le foloseşti ca să te întăreşti în credinţă, cercetează-ţi lucrarea credinţei, cercetează-ţi nădejdea, cercetează dragostea de Dumnezeu, cercetează şi practică dragostea de Dumnezeu în orice lucru, neconsimţind să faci ceva care este potrivnic dragostei de Dumnezeu care este cel mai mare bine“ ne sfătuieşte Sf. Nicodim Aghioritul. Fericitul Augustin precizează că „omul poate să iubească lucrurile cele nevăzute, dar nu şi pe cele necunoscute“.
Un aspect, devenit tabu, este cel al prestigiului halatului alb a cărui scădere a dus, dincolo de orice închipuire, la agresiunea verbală şi fizică a medicilor, atitudine ce îşi trage seva din „lupta de clasă“, care a implementat ura în mentalitatea colectivă, făcând-o să se răsfrângă asupra a tot ceea ce însemamnă valoare, începând cu Creştinismul şi continuând cu Medicina Iubirii, strâns legată de El. Sub umbrela „democraţiei“, antivaloarea s-a năpustit asupra unei profesii invidiate şi hulite în subconştientul colectiv, ale cărui răbufniri s-au concretizat în abuzuri asupra retribuţiei, consideraţiei şi statutului social al medicului pînă la agresarea celor ce nu-şi precupeţesc sănătatea şi viaţa la căpătâiul semenilor. Efectele se măsoară în dezintersul pentru alegerea acestei profesii şi în plecarea masivă a medicilor în lumea largă. Prăbuşirea sistemului de sănătate e „bumerang“-ul mentalităţii colective viciate. Consecința: scapă cine poate.
Tabloul zugrăvit pune în evidenţă legătura de neînlocuit dintre Medicină şi Creştinism. Interdependenţa lor poate fi ignorată, atacată, dar nu şi înlăturată fără grave consecinţe asupra societăţii. Fericitul Augustin afirmă că „esenţa păcatului e dezordinea în iubire“. Ura semnalată nu ţine seama nici măcar de instinctul de conservare, amintindu-ne „votul“ acordat de mulţime lui Baraba. „În taina Crucii este cuprinsă, nu simbolic ci, de facto, marea taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de om“.
Întregul demers către mântuire e o luptă ce presupune concentrarea tuturor forţelor, ceea ce nu este posibil decât prin dragostea faţă de Unicul şi Adevăratul Dumnezeu, ne-ar răspunde Părintele Georges Florovsky. E un motiv în plus ca la temelia spirituală a Ştiinţelor Medicale să stea Crucea Iubirii, această Cămară a nunţii mistice şi Operator al Unirii cu Iisus Hristos. Neînţelegerea Crucii în complexitatea Ei împiedică Adevărata Cunoaştere, slăbind fundamentele Medicinii. E binecunoscut atașamentul pătimaş față de părerile neîntemeiate, chiar dacă acestea se împotrivesc Adevărului, deşi de 2000 de ani se ştie că numai „Adevărul vă va face liberi“ (Ioan, 8, 32). „Părerea“ este idolul iubirii căzute, cocoțat de slava deşartă pe soclul minţii pustii a sufletului trufaş. Pustiul, se știe, este locul preferat al duhurilor răutăţii.
Numai Iubirea dă viaţă sufletului pustiu, mort, lipsit de iubire, aşa cum vedem în Sf. Scriptură la Luca 9; 10, 11, când Mântuitorul atrage după Sine mulţimile însufleţind pustiul. Iubirea dătătoare de viaţă Îşi continuă lucrarea în asigurarea subzistenţei, prin înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti (Luca 9;16,17) arătându-ne ce înseamnă grija adevăratei şi dumnezeieştii Iubiri şi înalta Ei responsabilitate. Ultima este o calitate intrinsecă a iubirii, pentru că, după Sf. Apostol Pavel, dacă dragoste nu e, nimic nu e (Cf. I Cor.13, 2, 3). El insistă asupra acestui aspect în Imnul Iubirii (I. Cor. 13; 1, 4) care, nu omite ştiinţa (I. Cor.13, 2).
Dragostea este filonul motivaţional şi operaţional ce se întinde pe toată durata acţiunii, fiind prezent în toate secvenţele ei şi continuându-şi existenţa în obiectul în care s-a întrupat. Simbolul ei este Ana (Caplea) soţia meşterului Manole din Legenda Monastirii Argeşului a cărei hermeneutică detaliază metabolismul transcendent al sacrificiului.
Zidirea Anei ilustrează participarea obligatorie a duhului în care dragostea sacră a înlocuit dragostea profană. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 37). Fără această schimbare, numită metanoia, sacrificiul e doar închipuit, fiind lipsit de adevărata Dragoste, Dragostea de Dumnezeu și de oameni. Nici credinţa nu e credinţă adevărată, nici speranţa nu e îndreptăţită, nici acţiunea nu îndeplineşte criteriile faptei bune în lipsa Dragostei de Dumnezeu. Sacrificiul e substanţa metanoiei.
Ruptura de plan separă apele, despărţind valorile profane de adevăratele valori. În aceeaşi legendă descoperim că saltul de pe orbita profanului, pe cea a sacrului are loc numai în cursul desfăşurării acţiunii, a lucrării mâinilor care, îngroapă de vie dragostea pentru această lume. Mormântul dragostei profane şi cuptorul de foc al schimbării acesteia în Dragoste sacră, este duhul conştiinţei care, prin intermediul mâinilor, e transmis obiectului acţiunii. Meşterul Manole, prin mâinile sale (închipuite de cifra 10 care reprezintă întreaga echipă), e simbolul acţiunii sacrificiale, a cărei substanţă, funerară în imanent, devine nupţială în transcendent. Mâna, organul acţiunii, este operatorul şi traducătorul lucrărilor ce se desfăşoară în duhul dragostei. Când omul nu izbândeşte într-o lucrare ce pare să nu-i pună probleme, cauzele trebuie căutate în duhul conştiinţei sale. Aici va descoperi dezastrul provocat de intervenţia intempestivă a propriei sale voinţe asupra bunei întocmiri a văzduhului fiinţial, pe ai cărui stâlpi (credinţa, nădejdea şi dragostea) se sprijină Cerurile Împărăţiei. Se înţelege de ce dispreţul faţă de buna lor întocmire, asemenea dispreţului faţă de mediu, se răsfrânge asupra întregului eşafodaj al fiinţei. Ecologia, ca „ştiinţă a interacţiunii dintre organisme şi modul lor de viaţă“ e o replică a Teologiei care se ocupă preponderent de interacţiunea dintre organismul uman şi mediul său interior, spiritual. Teologia este ecologia duhului şi împlicit a tuturor nivelelor fiinţei umane. „Ca să nu fie împuținați robii tăi nici cu răni, nici cu îngrozire, nici cu moarte, nici cu dreapta mânie a lui Dumnezeu, îi păzește și îi mântuiește cu mila ta, Doamnă, ce te rogi pentru noi și pentru buna întocmire a văzduhului“ spune rugăciunea adresată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi tot pentru buna întocmire a văzduhului ne rugăm în Acatistul Sf. Prooroc Ilie, în Condacul al 13-lea.
Cine se îndoieşte nu se bucură nici de rezultatele scontate. Un învăţător, arătându-le copiilor ceasul său de aur, îi întreabă: „Cine doreşte acest ceas?“ Nimeni nu răspunde. După un răgaz, se aude glasul unui copil: „Eu!“ Învăţătorul i-l dă spunându-le celorlalţi: „Neîncrederea voastră v-a lipsit de acest dar“. Culeasă dintr-un manual de seminar din secolul trecut, parabola este semnificativă.
Sursa neîncrederii acelor copii e necunoaşterea puterii adevărului, a beneficiilor acestuia şi implicit a răspunsurilor adecvate încrederii pe care numai Adevărul o poate genera. Neavând experienţa încrederii în oameni, a atitudinilor familiale lipsite de echivoc, copiii nu apreciază împlinirile datorate adevărului comun. Adevărul adevărat e trunchiul ce susţine ramurile adevărurilor comune. Deprinderea cu adevărul comun e terenul pe care va rodi Credinţa în Adevărul adevărat, dragostea de Dumnezeu şi speranţa în El. De aceea Psalmistul ne recomandă: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El“. Din această perspectivă, Medicina Iubirii este cea care are la temelia actului terapeutic, cele mai fireşti relaţii între medic şi pacient, precum şi între cei doi şi Divinitate, relaţii bazate pe încredere şi ataşament (Iubire) în primul caz, pe credinţă, speranţă şi dragoste, în cel de al doilea. Suprastructura eidetică a actului medical, corespunde modelului divin al Iubirii Treimice. „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt“ spune rugăciunea Sf. Ioanichie.
Dacă aşa este, de ce nu este aşa? Slăbiciunea omului dar şi afinitatea sa pentru alternative nu sunt neglijate de Prinţul variantelor. Conceptul de „Medicină alternativă“ e doar unul din exemplele generate de veşnica nemulţumire, de empirism și de neînţelegere. Alte exemple sunt: introducerea alimentelor modificate genetic, excesul de aditivi alimentari, noile tehnici gastronomice, noile medicamente, noile alimente. Extinderea bolii metabolice, a bolilor psihice şi mai ales spirituale, însoţeşte ca o umbră variantele. Depărtarea de Medicina clasică, adevărată, sfidarea graniţelor ce definesc o Ştiinţă anume, sub acoperirea unor schimbări necesare, vehiculează mai ales, vocaţia pentru schimbare ca scop în sine. În acest context al schimbărilor rapide, omul nu mai are răgazul necesar ieşirii din sindromul de adaptare al lui Selye fiind mereu supus agresiunii schimbătoarelor condiţii de mediu natural, social sau tehnologic, în condițiile tirului neîntrerupt al noilor concepte. Mecanismele adaptării impuse sunt supralicitate. Noua patologie nu poate fi despărţită de fondul tensional menţionat impunând o perspectivă revizuită asupra manifestărilor clinice, evoluţiei bolilor şi răspunsului la tratament.. Mersul către o „Tehnomedicină“ ce ţine seama numai de „performanţă“, este expresia împătimirii tehnologice. Lipsită de afecţiune, Medicina se industrializează, medicul devine un robot iar bolnavul o ecuație. „Medicina de bunker“ se opune medicului, împiedicând interacţiunea cu bolnavul. Chiar în aceste condiţii, numai Iubirea poate străbate zidul tehnologic dintre medic şi pacient, numai Ea poate menţine comunicarea, comuniunea şi conlucrarea părţilor. Înţelegerea rolului fundamental al Iubirii în Medicina adevărată şi mai ales în cea a secolului XXI impune reactualizarea fundamentelor Ei spirituale, a adevăratelor Ei temelii creştine. O antropologie care nu ţine seama de componenta pnevmatică, înclină balanţa cunoaşterii către incompletitudine. Paradoxal teoria completitudinii lui Godel, demonstrată pe baza logicii de ordinul I, vine în sprijinul incompletitudinii care, alăturată principiului incertitudinii lui Heisenberg, clatină din temelii „ştiinţele exacte“. „Nu avem o procedură de decizie pentru a determina dacă o formulă este logic adevărată sau nu“. Dacă în Ştiinţele exacte incertitudinea şi incompletitudinea constituie obstacole de neînvins, Taina Vieţii impune Medicinii o abordare diferită în rezolvarea incertitudinilor şi a incompletitudinii. Cele mai rafinate metode de introducere a calculului matematic în Medicină s-au dovedit a fi nepotrivite. Dacă Ştiinţele exacte recunosc inexactitatea calculului în abordarea Adevărului, rămâne de neînţeles tendința asigurării hegemoniei acestuia în Medicină. Am menţionat la început că relaţia între Medicină şi Adevăr este o funcţie a Iubirii, ceea ce ne-a îndreptat atenţia asupra acesteia. Cum a devenit posibil ca Ştiinţa să rămână, la 2000 de ani de la aflarea Adevărului, asemenea lui Pilat din Pont în faţa lui Iisus-Calea, Adevărul şi Viaţa? (Cf. Ioan, 14, 6). Omiterea Adevărului nu rezolvă relaţia cu El. Am făcut apel în repetate rânduri la credinţă, speranţă şi dragoste subliniind că e vorba de cei trei vectori ai duhului. Multe confuzii au ca punct de plecare greşita înţelegere a celor trei componente. Duhul nu este un privilegiu al creştinilor. El face parte din alcătuirea omului încă de la Facere. Indiferenţa şi ura neasemănării se instalează când Iubirea este deturnată spre altceva decât Dumnezeu şi semeni, stricând frumusețea înfățișării. Împătimirea faţă de cele materiale e dezumanizantă, iar cel ce poartă în spate povara celor adunate din lumea aceasta trecătoare se cocoşează. La omul-cămilă se referă Mântuitorul când spune „că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 18,25). „În Ierusalim era o poartă numită Urechile Acului pentru că era foarte strâmtă. Prin acea poartă, o cămilă putea trece doar în genunchi, deci dacă se apleca, se micşora, se smerea“. Exemplul dregătorului căruia, pentru a dobândi viaţa veşnică, îi lipsea milostenia (Luca 18,18-23) este relevant şi pentru Ştiinţa Iubirii şi a milosteniei, pentru Medicina a cărei despărţire de Iubirea de Dumnezeu şi de oameni e pierzătoare atât pentru pacient cât şi pentru medic. Controversele iscate de supratehnologizare vizează în esenţă existenţa Medicinii ca Ştiinţă în slujba omului, punând în lumină rolul Iubirii, atât ca temelie cât şi ca zid de apărare.
Dacă prin cele trei virtuţi teologale omul vede pe Dumnezeu, asimilându-le cu retina ochiului interior, înţelegem de ce omul şi-a pierdut adevărata vedere. A rămas fără Dumnezeu până la Întruparea lui Iisus Hristos. Mărturie a faptului potrivit căruia lipsa din om a Divinităţii provoacă orbire, stau orbii din Evanghelie care la întâlnirea cu Hristos îşi recapătă vederea.
Dorul de Dumnezeu sugerează şi direcția pe care trebuie s-o urmeze tratamentul tulburărilor mentale, tot mai frecvente, dar incomplet explicate şi insuficient tratate. Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică este spitalul, doctoria şi doctorul acestor bolnavi în aplicarea principiului potrivit căruia nu singurătatea trebuie tratată, ci efectele ei nedorite…
Încercările de combatere a singurătăţii prin diverşi înlocuitori nu remediază efectele nocive ale nediagnosticatului dor de Dumnezeu. La baza depresiilor stă singurătatea metafizică; aceasta nu răspunde la antidepresive. Chimioterapia nu pătrunde în duhul pustiu sau bântuit, la care ştiinţa nu are acces, abandonându-l precum au procedat cei doi trecători din parabola samarineanului milostiv (Luca, 10, 30-32).
Medicina Iubirii este Medicina deschisă infinitelor posibilităţi, prin introducerea în actul terapeutic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, dragoste care nu doarme niciodată, întreținând starea de trezvie a conştiinţei. Cântatul cocoşului (Cf. Mt. 26, 74), e simbolul Iubirii divine care-l trezeşte pe om din somnul patimilor (frică, lene) iar samarineanul milostiv e simbolul Medicinii care are Iubirea ca temelie motivaţională.
Medicina Iubirii depăşeşte raţiunea ştiinţifică printr-o motivaţie operativă de sorginte divină care-i deschide posibilităţi nelimitate, ştiut fiind că „ceea ce la om e cu neputinţă,la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă“ (Matei 19, 26, Luca 1, 37).
Disfuncţiile instalate la nivelul credinţei, speranţei şi dragostei, numite de teologi patimi, strică relaţia omului cu Dumnezeu determinând apariţia unor dezordini psihice şi chiar organice. Cauzele duhovniceşti (spirituale) trebuie incluse în etiologia bolilor psihice. Destrămarea Iubirii de Dumnezeu, devierea credinţei, sau/şi pierderea speranţei destructurează conştiinţa. Deşi unii vorbesc de lipsa ei, sunt puțini cei care susţin importanţa conştiinţei în iconomia fiinţei umane, în sănătate. Omul căzut a pierdut bucuria prezenţei lui Dumnezeu în el or, adevărata bucurie este starea de bine a duhului locuit de Duhul Sfânt, după cuvintele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu“ (Luca 1, 47), iar faptul că adevărata bucurie se identifică cu fericirea căpătată din credinţa neîndoită și susţinută de o speranţă confirmată, reiese din cuvintele Sf. Elisabeta: „Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“ (Luca 1,45). Căderea din Rai a făcut ca locul adevăratei bucurii, cea care din duh cuprinde întreaga fiinţă, să fie luat de plăcerea simţurilor supuse celor trupeşti şi materiale. Din duhovnicesc, omul a devenit trupesc, iar dragostea spirituală, a fost înlocuită de plăcerea trupească şi de durere. Sensul crucial, deschis către libertate al celor trei virtuţi, a fost înlocuit de polaritatea cercului vicios: plăcere-durere, a cărui neostoită parcurgere blochează legătura cu Dumnezeu şi cu semenii.
Metabolismul spiritual şi-a pierdut funcţia anabolică a creşterii întru desăvârşire, funcţie asigurată de hrănirea cu Pâinea vieţii care s-a coborât din Cer şi care este Cuvântul (Cf.Ioan 6,35,41,48,50,51,58), funcţionând predominant catabolic. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4,4). Atenţia acordată cuvintelor în psihoterapie nu ţine seama că, lipsite de puterea harului dăruit credinţei, speranţei şi dragostei creştine, ele au doar efectul oricărei sugestii, efect placebo, căci „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere“ iar puterea lui Dumnezeu este Crucea (Cf. I. Cor. 1, 18). „Prin credinţă primim făgăduinţa Duhului“ (Gal.3,14) pentru că „noi nu suntem fiii îndoielii, ci ai credinţei“ (Cf. Evr. 10, 30). Numai gura credinţei înghite Cuvântul divin, vindecător şi răsplătitor al nădejdii susţinute de iubire. „Credinţa este puterea ce ţine în bună rânduială toate cele lăuntrice, altfel spus este însăşi buna rânduială, ce dă unire nemijlocită, desăvârşită, mai presus de fire, a credinciosului cu Dumnezeu, în care acesta crede. Este sădită în fire, în natura noastră“ afirmă Sf. Serghie Meciov (1892-1941).
Cum poate dobândi medicul dragoste de Dumnezeu şi de oameni? Pentru a începe cu începutul trebuie să recunoaştem că nimeni nu e scutit de greşeli. „Căci, când mă gândesc, nevredincul de mine, / la câte am făcut şi cât m-ai ajutat, / din câte m-ai scos, Mântuitorul meu /şi din cât de mari răutăţi m-ai izbăvit cu iubire de oameni / şi nu Ţi-ai amintit relele ce le-am făcut“.
Erorile medicale alcătuiesc un capitol aparte dar, cea mai importantă învăţătură a lor este frica de Dumnezeu care se câştigă prin: l) remuşcări 2) pomenirea morţii şi a chinurilor veşnice şi, după Sf. Simeon Metafrast, prin 3) rugăciune. Din frica de Dumnezeu se naşte dragostea de Dumnezeu, căutată şi cerută în rugăciune. Odată agonisită, frica de Dumnezeu trebuie împropriată în practica medicală. Sf. Efrem Sirul consideră că răbdarea, smerita cugetare şi curăţia trebuie să preceadă dragostea.
Eram medic secundar, la Spitalul „Dr.Cantacuzino“ din Bucureşti când, în timpul vizitei, un bolnav a vărsat pe halatul medicului. Acesta s-a făcut că nu observă. Nu am uitat această întâmplare nici când am asistat, în altă parte, la supărarea unui chirurg jignit că în timpul vizitei sale în secţia de reanimare, un bolnav aflat în comă şi-a permis să elimine gaze. Din cele două exemple se vede foarte clar ce importanţă are iubirea în profesia medicală. Făcând o paralelă între atitudinea sfinţilor, mucenicilor, a adevăraţilor creştini ce au suportat suferinţe şi umilinţe pentru aproapele şi atitudinea adevăratului medic, observăm că iubirea este numitorul lor comun. Actul medical este un act creştinesc, sfinţitor, mântuitor dacă are la temelia sa Iubirea creştină. Este adevărat că iubirea nu constituie un obiect de studiu în Facultate. Duratei de 6 ani, parcurse de studentul în Medicină, i se adaugă ulterior acumulări din sfera dreptei socoteli, a bunului simţ, a bunei cuviinţe, a virtuţilor şi a discernământului, enumerate de noi în capitolul XVI din „Strategia eficienţei în Medicină“.
În lipsa fricii de Dumnezeu, fără Dumnezeu, Medicina e fără Iubire: Locul divinităţii e ocupat de tehnologiile avansate iar locul omului, de omul-cobai.
Titlul lucrării nu ar putea fi susţinut fără un fundament antropologic statornic, motiv ce ne-a determinat a apela la Adevărul Sf. Scripturi. Principala problemă, generatoare de confuzii şi dispute este cea iscată de existenţa duhului. Câteva precizări sunt necesare înlăturării erorilor cărora Ştiinţa le-a căzut victimă. Astfel în Sf. Scriptură, Sf. Apostol Pavel le aminteşte tesalonicienilor despre alcătuirea din duh, suflet şi trup a omului (I. Tes. 5, 23). Considerând duhul ca parte a sufletului, Sfinţii Părinţi se referă numai la suflet şi trup, interpretare menţinută şi de Teologia ortodoxă. În timp ce Teologia acordă importanţa cuvenită duhului, Ştiinţa l-a scos din ecuaţie. Nu însă şi din realitate pentru că, deşi nerecunoscut, duhul există; deşi „ştiinţific“ nenumit, iar filosofic sugerat de cuvântul „spirit“, duhul continuă să-şi facă simţită existenţa. În sfârşit, prin Igor Alexander Caruso (1914-1981), reprezentant al psihanalizei existenţiale, termenul de inconştient spiritual, prin care se încearcă o legitimare conceptuală a unei realităţi inconvenabile, înseamnă un pas înainte faţă de inconştientul freudian, căruia autorul îi suprapune, fără o netă argumentare, supraconştientul.
Logosul este Cuvântul divin, a doua persoană a Sf. Treimi, Fiul Tatălui care „a zis şi s-a făcut“, legea naturală şi dumnezeiască a omului (Sf. Maxim Mărturisitorul), cadrul moral alcătuit de Dumnezeu, necesar păstrării sănătăţii, vieţii, dobândirii desăvârşirii şi fericirii omului, iar omul este cuvântul creat după Chipul şi asemănarea Sa, fiind înzestrat cu un trup de ţărână. Omul este logosul creat – expresie a raţiunii divine a facerii sale şi deci a scopului pentru care a fost creat ca un hristos virtual. Sfinţii Părinţi consideră că logosul omului e chipul lui Dumnezeu din om după modelul divin al Logosului.
La despărţirea Iubirii de Medicină au contribuit din plin S. Freud şi C. G. Jung. Freud consideră că Religia e o nevroză colectivă. Ce fel de antropologie ar fi putut elabora un medic uman care susţine că omul e, în esenţa lui, un animal? Dezumanizarea pregăteşte veterinarizarea Medicinii umane. Aplicarea psihanalizei freudiene asupra creştinilor nu are nicio valoare, susţine J. Cl. Larchet. În timp ce Freud consideră Religia factor patogen, C. G. Jung susţine că, dimpotrivă, absenţa ei ar fi cauza tulburărilor mentale.Valoarea acestei observaţii e însă cu totul infirmată de gravele sale confuzii, menţinute şi propagate de spiritul secularizant, cum ar fi spre exemplu: „Dumnezeu e o proiecţie a libido-ului, o emanaţie a inconştientului iar credinţa e proprie fiinţelor primitive“. Mărturisind că Hristos reprezintă doar ceea ce a putut el înţelege, dă dovadă de o foarte modestă înţelegere pentru cel cunoscut ca „părintele psihologiei analitice“. În cascada aberaţiilor sale, ajunge să afirme că răul există chiar în Tatăl, că Învierea este un simbol şi propune înlocuirea Trinităţii prin cuaternitate, adăugându-l pe diavol ca a patra persoană. Lista nu e completă, dar elocventă pentru a ilustra consecinţele nefaste ale unei mentalităţi alterate, capabilă să susţină că binele cu răul coexistă în chip firesc în om. Acceptarea răului ca parametru al sănătăţii, stă la baza concluziei potrivit căreia reconcilierea e baza tratamentului în nevroze. Ca o scurtă concluzie, se impune a reaminti că virtuțile teologice în cadrul cărora Iubirea ocupă locul principal, sunt roadele sufletului fertilizat de roua Duhului Sfânt.
Dr. Adrian Harghel