„Primele mele melodii le-am învățat pe câmp. Dacă te pui seara pe un imaș, așa fain, amu pe asfințitu’ soarelui, până și din cântatu’ greierilor poți să alegi melodie.”
Maramureșul, loc de poveste aflat în nord-vestul României, reușește să te cucerească de îndată ce intri pe „poarta” sa. Încă din primele clipe petrecute pe meleaguri maramureșene vei simți că ai ajuns într-un ținut al vremurilor de demult, un ținut care și-a păstrat, în ciuda trecerii timpului, obiceiurile, meșteșugurile și valorile ce există de când lumea. Peisajele mirifice, bisericile de lemn, izvoarele și arhitectura locului dezvăluie lumea fascinantă în care maramureșenii își duc traiul de zi cu zi.
În sudul județului Maramureș, la poalele Munților Țibleș și a Muntelui Șatra, se întinde Țara Lăpușului, țara doinitorilor din frunză, din grumaz și din fluier.
Aici, „pe Valea Lăpușului”, fiecare loc își spune povestea prin simboluri și motive încrustate, prin aerul curat, prin portul popular purtat cu mândrie în zilele de sărbătoare, prin bucatele tradiționale pregătite la foc domol de lemne în cuptorul lipit cu lut, prin horile moștenite din bătrâni, prin credința oamenilor, dar mai ales prin oamenii simpli, sinceri și răbdători pe care îi întâlnești pe ulițele satului.
Un astfel de om am întâlnit și eu în urmă cu doi ani la Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, un festival care a avut loc în imediată apropiere a Țării Lăpușului, pe Valea Țibleșului, la Agrieș. Mi-a atras atenția din primul moment bucuria cu care acest om saluta pe toată lumea, expresia senină a chipului, privirea blândă și cămeșa de Lăpuș, frumos lucrată, purtată cu demnitate și asumare. Venise de peste culmea Brezei, de la Suciu de Sus și purta la curea un fluier, semn că va concura în cadrul festivalului la secțiunea instrumentiști.
În momentul în care a urcat pe scenă și i-am urmărit prestația, am rămas cu adevărat impresionată de talentul, carisma și autenticitatea care îl defineau. Felul său de a fi, simplitatea, naturalețea, graiul, atitudinea și vorbele pline de tâlc m-au fascinat pe loc și m-au făcut să îmi doresc să îl cunosc mai bine, să îi descopăr povestea pentru a scoate la lumină oameni simpli, autentici, valoroși, adevărați păstrători ai folclorului, obiceiurilor și valorilor tradiționale.
Teodor Burzo, căci așa se numește omul a cărui poveste îmi doresc să v-o împărtășesc, are 75 de ani, trăiește „pe coastă”, în localitatea Suciu de Sus și a învățat să cânte la fluier de la vârsta de 10 ani.
„Todoru’ Cicului”, cum este cunoscut în sat, s-a născut la 19 aprilie 1949, în comuna Suciu de Sus, județul Maramureș, pe dealurile dinspre Lăpușul Românesc, în locul numit „Valea Caselor”. Provine dintr-o familie cu nouă copii, iar cei mai frumoși ani ai copilăriei i-a petrecut pe dealurile din preajma casei părintești, alături de cele patru surori, de cei patru frați și de părinții Teodor și Ana. Mama sa a fost croitoreasă, „făcea pânza, lua măsurile omului și îi făcea cămașa, așa ne-o ținut, cu treburi de astea”, iar tatăl său agricultor „tata o fost agricultor prima dată și după aia o plecat la mină la Țibleș, de acolo ne-o crescut el și ne-o învățat oameni ca lumea.”
Fiind al doilea dintre frați și provenind dintr-o familie numeroasă a fost nevoit încă din copilărie să își ajute părinții la munca câmpului și la creșterea animalelor, astfel că mergea deseori pe câmp, cu oile, mieii sau vacile la păscut. Acolo, pe dealuri, în liniștea satului, stând cu animalele, a prins drag de cânta la fluier, căci natura și satul îi ofereau sunete dintre cele mai deosebite. De la ciripitul păsărilor, adierea vântului, zumzetul albinelor și sunetul apei care curgea lin, până la cântatul cocoșilor, lătratul câinilor sau sunetul tălăngilor animalelor, totul era în armonie și reprezenta o sursă de inspirație pentru copilul îndrăgostit de fluier.
Primul fluier l-a primit de la tatăl său, pe vremea când era în clasele primare, iar la vârsta de 14 ani acesta i-a adus din târg un fluier îngemănat.
Fluierul îl purta mereu la brăcinar, iar atunci când ieșea cu animalele pe câmp asculta cu mare atenție glasul păsărilor, încercând să reproducă sunetele la fluier. „Eram pe la oi, la miei sau la vaci și eu ascultam păsările. Erau fel de fel de păsări care cântau și făceam și eu după ele. După una, după alta și am ajuns de am cântat, am legat sunetele și am cântat.”
Glasul păsărilor nu a fost însă singura sursă de inspirație a copilului care avea să devină mai târziu un priceput rapsod popular. L-a inspirat până și firul ierbii „să știi că dacă te pui, cum îi vremea amu, pe iarbă, și adie un vânt, fiecare fir de iarbă are sunetu’ lui, și de acolo am prins eu mult…și din frunze, și frunzele copacilor au sunet”, dar și oamenii care horeau în timp ce mergeau sau se întorceau de la munca câmpului.
Prima melodie a învățat-o de la o femeie din Groșii Țibleșului, care mergea la secerat, între hotarele Suciu de Sus, Groșii Țibleșului și Lăpușul Românesc. În timp ce stătea cu caprele pe câmp, a văzut-o pe femeia care mergea dinspre Groși către Lăpușul Românesc, sub o pădure, unde avea holdă de grâu. „O trecut pe lângă mine, avea o cofă cu apă în mână și traista cu mâncarea. Era îmbrăcată în portu’ acela de atunci, cu zadii, și secera îi era prinsă la brâu. După ce o trecut de mine, la vreo 10-15 pași, o început să horească și cum o căscat gura eu am fost numa’ ochi și urechi. Ea o horit o hore de-a ei, o fost năcăjită femeia. O horit în felul următor: «Mi-am pus secera la brâu/ Și mă duc în deal la grâu/ Să m-apuc de secerat/ Că holda me-i de gătat./ N-am aflat femei pân’ sat/ Care vin la ajutat./ N-am aflat femei p-acasă,/ Care mai vin și de clacă./ La mine-i de-a secera,/ Da și snoptii-s de-ai lega,/ C-a meu bărbat m-o lăsat,/ Snoptii nu i-o mai legat,/ De cinci ani l-am îngropat./ Clăile nu le-o mai pus,/ De când la groapă l-am dus ». Și tot cântând, o intrat în pădurea aceea și nu am mai înțeles strofele ei din cântec, fără mai bine am înțeles melodia, avea rezonanță mai bună din pădure. Și m-am tot dus încet, cântând înapoia ei, da nu mă auzea ea, eram la o distanță și ea cânta cu gura. Ș-apoi am cântat atunci, am cântat așa singur după ea și de atunci am prins melodia și am tot cântat-o. Bine, poate am mai cârpit-o, poate am mai stricat-o, asta nu mai știu eu.”
În clasa a V-a, talentul i-a fost descoperit de unul dintre profesorii de la școala din sat și i s-a oferit șansa să studieze instrumentul la Baia Mare, însă, fiind prins mereu cu treburile gospodărești pentru a-și ajuta părinții, aceștia nu l-au lăsat la acea vreme să își urmeze visul.
Badea Teodor își amintește și acum cu nostalgie de acele vremuri din copilărie. „Eu, când mergeam la școală, trebuia să merg de acolo, din deal. Făceam orele după-amiaza și luam mereu fluieru’ cu mine, că iarna ziua era scurtă, se făcea noapte devreme și îmi era frică să vin acasă după ce se întuneca. Și pe drumul de la școală către casă mă apucam și cântam cu fluieru’. Și aveam pe acolo un câine care venea mereu la mine. Când mă auzea, ieșea înaintea mea și nu mai aveam frică de nimic. Când îl vedeam că o apărut, băgam fluieru’ in straiță și «hai, copile, merem!». Da, la școală, colegu’ de bancă o văzut ca am fluier în traistă și i-o spus dirigintelui sau profesorului de muzică, nu mai știu. Și dânsul m-o întrebat: «Mă, tu ai fluier?» Eu, de colo, ce să zic? Dacă zic că n-am și l-a afla, a fi bai, dacă zic că am, iară a fi bai. Și zic totuși: «Am!» și l-am scos. «Tu știi să cânți, măi?» Zic: «Știu.», «No, ia cântă!» Și am cântat horea asta de secerat pe care am învățat-o de la femeia aceea. Atunci n-o mai zis nimic. Da cum o ajuns, cum n-o ajuns, că o venit într-o zi, la școală, cu profesorul de muzică Ciceu Viorel, directorul de la Casa de Cultură din Baia Mare și m-o pus să cânt. Și apoi, o venit acasă la tata și știi ce i-o zis!? «Lăsați-l să vină în Baia Mare în pielea goală, treaba noastră, noi îi dăm mâncare, noi îi dăm casă, noi îi dăm tot felul, numai lăsați-l să vină acolo.» Da tata nu m-o lăsat. Nu o vrut să mă lase. O mai trecut o săptămână sau două și iară o venit directorul de la Baia Mare la școală. Numa’ că atunci el m-o învățat un lucru rău. Zice către mine: «Fii atent. Fugi! Fugi la autobuzul care vine la Baia Mare si eu te aștept la piață.» Eu, având frică de părinți, că am avut foarte mare frică de părinți, am venit acasă și i-am spus la tata: «tată, ia, o venit iară directoru’ acela și o zis să fug de acasă.» Atunci tata s-o enervat și o zis: «Mă, să nu care cumva să te prind că fugi de acasă că nu știu ce îți fac!» Și am pierdut șansa. Din ascultare de părinți nu am mai mers nicăieri, că atunci în casă era DA și BA, atât. Tata o fost foarte dur, dar cred că numa’ așa se putea, că n-o fost ușor cu nouă copii. Ș-apoi cum să asculte el de fiecare? Mai bine să asculte toți nouă de unu.”
Lui Teodor i-a plăcut mereu să cânte la fluier și să învețe melodii noi, însă, cu toate că era doar un copil, avea timp să exerseze la fluier doar când era la câmp cu animalele. Mai târziu, după ce a mai crescut și a început să umble în șezătoare, fluierul îi era nelipsit și tare îi mai plăcea să fie prezent în șezători seară de seară ori duminica, la joc în sat. „Tare mult am cântat prin șezători, prin clacă, duminicile la joc în sat, chiar și la un botez am cântat. Eu nu mergeam în șezători fără fluier. În șezătoare se juca, dar se jucau jocuri scurte, că fetele primeau de la mame către patru fusuri și trebuiau să meargă cu ele pline acasă. Aveau de lucru și nu puteau sta să joace. Da mai veneau în șezătoare și lătureni de prin Groși, Suciu de Jos sau Lăpușul Românesc și dacă aveau câte o drăguță pe acolo ziceau: «zi-ne o învârtită, da așa, scurt, fără joc țigănesc.» Eu ziceam, dar nu juca fata, că dacă nu mergea acasă cu cipca făcută sau cu fusurile pe care i le dădea mamă-sa era bai, nu mai vedea șezătoare în cealaltă seară. Până și petrol pentru lampă aduceau fetele în fiecare seară, pe rând, să poată lucra în șezătoare, la casa la care se strângeau.”
Îi era drag să meargă seară de seară în șezători, să cânte cu fetele, dar și să joace, căci și la asta se pricepea de minune. „Mergeam la șezători seară de seară și ajungeam acasă pe la unu-doi noaptea și ziceam către mine: «nu mă mai duc mâine seară nici să mă omoare», da când venea seara era gata, eram înapoi, era musai să mă duc. Mă duceam, ș-apoi cântam cu fetele hori, da mai cântam și de joc, că întotdeauna când se termina șezătoarea jucam câte un joc. Mai erau și fluierași, ș-apoi ziceau ei din fluier și jucam și eu, că eu boala pe joc am avut-o de când am fost mic.”
Era nelipsit și de la vergelul care se făcea de Crăciun, ba chiar se implica să îl organizeze alături de alți tineri din sat. „La Crăciun alegeam o casă largă și mergeam să întrebăm gazda: «Ne lasi cu verjelu’? Vă las, da după ce să gată verjelu’ îmi văruiți în casă.» Și apoi văruiam.”
La 19 ani a fost nevoit să plece în armată, însă fluierul nu l-a lăsat nici atunci deoparte și l-a pus în valiza. A făcut armata timp de un an si patru luni, iar în această perioadă a fost purtat la Botoșani, București, Constanța, Galați și înapoi la Botoșani. În armată a avut noroc să fie o orchestră în care a început să cânte, iar asta l-a făcut să treacă mai ușor peste perioada în care a fost departe de casă. „Aveam oră de muzică o dată pe săptămână și o oră puteai să faci ce vrei. Eu luam fluieru’ și mă apucam de cântat cu ceilalți pe acolo. O trecut mai repede armata cu orele acelea.”
Întors din armată, s-a înscris la școala de constructori din Baia Mare, a dat examen la București (pe care l-a luat cu nota 9,80) și pe urmă a intrat în producție, începând să lucreze în construcții. În acea perioadă fluierul îl lăsase fratelui mai mic și timp de patru ani nu a mai cântat.
Locuind la Baia Mare, mergea deseori prin piață la cumpărături, iar acolo l-a întâlnit pe îndrăgitul Dumitru Fărcaș, pe care îl văzuse adesea cântând la taragot și la fluier. „Într-o zi, l-am văzut cântând la taragot și cu fluierul după curea. M-am apropiat de el și i-am zis: «Domnule, dă-mi să cânt eu cu fluieru ‘și cântă dumneata cu taragotu’.» Și cum avea el vocea groasă zice: «Poți să cânți, mă? Da, pot, un pic.» Și uite așa am ajuns să cânt de vreo două-trei ori în piață, tocmai cu Dumitru Fărcaș.
La câțiva ani după aceea, fiind plecat cu munca în Timișoara, a avut parte de o surpriză nemaipomenită, fiind invitat să urce pentru prima dată pe o scenă, însă nu oricum, ci alături de maestrul Dumitru Zamfira. Chiar dacă fusese luat prin surprindere, Teodor Burzo s-a făcut remarcat chiar de la acea primă apariție pe scenă, talentul nativ și momentul extraordinar susținut oferindu-i din nou șansa de a se afirma în lumea muzicii. Cu toate acestea, se pare că nici de această dată norocul nu a fost de partea sa. „Eram la lucru în Timișoara și duminica, când eram liberi, ieșeam cu colegii la un restaurant de acolo din apropiere. Și la masă, m-am apucat să zic cu fluieru’ la vreo șapte-opt băieți. Aproape de noi era un spectacol la care cânta un fluieraș, Dumitru Zamfira. El m-o auzit, o venit la mine și m-o chemat să urc cu el pe scenă, atunci, așa, pe moment, o zis că îmi dă bani. M-am dus, mi-o dat pe mine un laibăr, am făcut o repetiție acolo, ne-am vâjât și am tot intrat pe scenă alături de marele fluieraș Dumitru Zamfira. Atunci o fost prima dată când am cântat într-un spectacol în care nici nu am știut că o să cânt. Mi-o plăcut, o fost foarte bine. Lumea o aplaudat. După spectacol i-am dat la Dumitru adresa unde stăteam în Timișoara și o venit la mine, și m-o chemat să mă duc cu el, o zis să mă duc mereu cu el să cânt. Da eu nu am putut merge. Atunci m-am fost înscrisă la mecanic utilaj greu, eram în școală și mi-o trimis scrisoare de acasă să vin că primu’ frate al meu se însoară și trebuia să rămân eu căpitanu’. Și n-am avut ce face, am venit, s-o însurat fratele meu și l-am pierdut pe Dumitru Zamfira, le-am pierdut toate.”
De această mare oportunitate pe care a avut-o își aduce și astăzi aminte cu bucurie, însă și cu o urmă de regret. I-ar fi plăcut să poată atunci merge alături de Dumitru Zamfira, să studieze și să cânte pe marile scene. „Îmi pare foarte rău că nu am putut merge cu muzica înainte, mai ales după ce o trecut un timp și m-am gândit… deși am avut posibilitatea, nu m-o lăsat părinții. M-am gândit ce se întâmpla dacă puteam să mă duc. Acuma aș fi fost undeva, eram undeva mai sus, eram un Gelu Voicu sau Dumitru Zamfira sau așa ceva. Și dacă mergeam eu atunci și nu veneam acasă…însoare-se frate-mi-o când s-a însura, că eu mă duc cu Dumitru Zamfira… eram altfel, cred eu. Îți dai seama, dacă atunci eu am putut să cânt un joc cu el, cu Dumitru Zamfira, pe aceeași notă, dom’le. Am cântat cu el și gata. Mi-o dat mulți bani, mi-o dat bani serioși atunci. Și-o venit acolo la mine la dormitoare și mi-o tot zis: «măi, hai măi cu mine, că tu ești bun, cel mai bun ești tu cu mine.», da… poate așa o trebuit să fie…”
După acea întâmplare, Teodor Burzo nu a mai încercat să cânte sau să caute alte oportunități. Viața și-a urmat cursul firesc, și-a întemeiat o familie, au apărut copiii, munca, iar prioritățile s-au schimbat. În anul 1974 s-a căsătorit și s-a mutat la Baia Mare împreună cu soția sa, el muncind ca zidar la cooperativa de consum, iar soția sa la filatură. După un timp, în perioada în care toată lumea era nevoită să stea la rând la pâine, a luat decizia de a se întoarce la Suciu de Sus împreună cu soția sa și de a-și continua viața acolo, în vatra satului. După întoarcerea în satul natal s-a angajat la cooperativa de consum din zonă, iar pe urmă la un atelier de tâmplărie, unde încet a început și să sculpteze, realizând iconostase și mobilier bisericesc, atât la bisericile din zonă, cât și la cele din alte județe.
Teodor Burzo a fost mereu autodidact, i-au fost dragi horile, jocul și mai ales fluierul, i-a plăcut să asculte și să învețe din ceea ce avea la îndemână, iar faptul că s-a născut la sat, într-un loc pitoresc, acolo unde timpul părea să se scurgă altfel și oamenii trăiau după propria rânduială, i-a oferit libertatea să aleagă și l-a ajutat să trăiască în tihnă, indiferent de vremuri.
În ciuda trecerii timpului, în satul său, la poalele Țibleșului, oamenii au știut mereu să respecte și să păstreze obiceiurile, meșteșugurile, ritualurile și credințele moștenite din vremuri de demult. Natura, oamenii și toate acele elemente din viața satului l-au inspirat, l-au încurajat și l-au făcut pe Todoru Cicului să nu renunțe la a crea și a simți horile adevărate din sat, dar mai mult decât atât, l-au motivat să își înmulțească talanții primiți de la Dumnezeu prin acest har de a cânta. „N-o cântat nimeni de la mine din familie, eu am cântat la fluier și la trâmbiță. La trâmbiță cântam la oi, pe deal, șapte ani am umblat la oi și acolo cântam eu. Încă nevastă-mea o stat când o fost fată în centru satului și auzea de pe dealurile astea și zicea: «Aulai pe Todoru’ Cicului cum cântă», că așa îmi spunea mie.”
Chiar dacă în tinerețe nu a reușit să urmeze calea muzicii, de la un timp, Dumnezeu i-a scos din nou în cale oameni care i-au recunoscut valoarea. Înainte de ’89, la inițiativa directorului Muțiu din Lăpușul Românesc s-a desfășurat un program prin care a fost reconstituită nunta sucenească de pe Valea Lăpușului, Teodor Burzo fiind și el implicat, alături de un grup de săteni. „S-o făcut un program aici la noi și m-o chemat și pe mine, că eu strigam tare mult la joc, știam strigături și m-o chemat acolo, la nuntă, să intru în program cu ei. S-o făcut nuntă completă, cu nuntași, staroste, socăcițe, nănași, mire, mireasă și mergeam cu programul acela la tot felul de spectacole. Țin minte că am fost la Vadu Izei, la un spectacol de nunți, eram câte un autocar de oameni. Am fost în Baia Mare, la Hoteni , la Sighet, la Cluj, la Maramu’, aici la voievodali.”
În preajma anilor 2000, talentul i-a fost din nou observat. „Cam în ’98-’99 copiii de aici de la școală au fost invitați la un concert de colinde la Baia Mare. Atunci ne-am fost pregătită cu copiii să colindăm cea mai veche colindă de la noi din Suci, da eu mi-am fost luată și fluieru’ cu mine. Înainte să intrăm pe scenă, copiii repetau colinda, iar eu am scos fluieru’ și am zis după ei și atunci m-o prins. M-o aflat cei de acolo că eu știu să cânt la fluier și m-o tot pus atunci să colind singur la fluier, pe scenă. Batăr la repetiții, când făceam în sat, am cântat și eu cu vocea. Și de atunci am intrat eu și am început să cânt și singur la fluier.”
Din acel moment Teodor Burzo a început să participe la diferite spectacole de folclor, dar și la numeroase concursuri, unde reușea să cucerească de fiecare dată juriul și publicul, întorcându-se mereu acasă cu câte un premiu. Toate evenimentele la care a participat i-au fost dragi, însă își aduce aminte și acum cu mult entuziasm de Festivalul Concurs de muzică populară „Floare mândră de pe Iza”, acolo unde, deși a concurat cu peste 40 de persoane, a reușit să obțină Marele Premiu. „În anul 2018, când am participat la festival în Șieu am fost 46 de concurenți, de la 7 ani la 80 de ani, amestecați. Îmi aduc aminte că atunci când am cântat a doua melodie, jocu’ țigănesc și de învârtit, s-o ridicat juriul în picioare. Da când o fost pe cealaltă zi la premiere, am văzut că se tot dau premii, se dau, se dau toate premiile și nu mă mai cheamă să mă duc nicăieri. Și ce crezi? Ultimu’ m-o lăsat și mi-o dat Marele Premiu. Nici nu am știut eu atunci ce iau. Asta nu o uit veci! Încă și nevastă-mea tot zicea, «cum faci, mă, că tu, tot mereu vii cu premiu acasă? Apoi eu nu știu, că nu știu nici măcar ce îi do și ce îi re.»”
Marele Premiu l-a obținut și în anul 2022 la Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, ediția a XIII-a, care s-a desfășurat în localitatea Agrieș, comuna Târlișua și care, în acel an, a reunit cei mai mulți concurenți de până atunci. 27 de mesageri ai cântecului autentic din județele Bistrița-Năsăud, Maramureș, Sălaj, Sibiu, Mureș și Cluj au concurat la acea ediție, dar, cu toate acestea, rapsodul popular Teodor Burzo s-a făcut remarcat, dând dovadă de calități deosebite și ducând trofeul festivalului în Maramureș. Autenticitatea repertorului, calitatea interpretării instrumentale, portul popular, carisma și prezența scenică a rapsodului au impresionat membrii juriului, fiind ales în unanimitate câștigătorul Marelui Premiu al festivalului. În concurs, rapsodul a interpretat horea secerii, joc țigănesc și învârtita cu strigături, iar la descrierea unui obicei popular din zona de proveniență a ales să prezinte obiceiul șezătorii din Suciu de Sus.
Îmi aduc aminte și acum cu mare drag câtă veselie și ce ropote de aplauze a stârnit în sală în urma momentului său. „A fost tare frumos. Am simțit că am făcut ceva bun în viață. Eu am reprezentat zona Lăpușului și am fost tare onorat când am văzut că domnul Alexandru Pugna îmi înmânează mie trofeul festivalului.”
Și iată că, după mulți ani, Teodor Burzo a ajuns să își urmeze visul și să cânte pe scenele festivalurilor de folclor din județ și din țară, să bucure publicul cu carisma și talentul său, promovând melodiile de joc și horile autentice din Țara Lăpușului. Câteva dintre acestea a reușit să imprime pe o casetă, în momentul în care Florin Avram, reprezentant al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a lua legătura cu el și l-a vizitat. „Am vreo 10-12 piese pe casetă. Am înregistrat jocuri, hori, colinzi, de toate. Am cântat jocuri cum se cântă aici la Suci: joc așezat, joc țigănesc, de învârtit și joc la clacă.”
Acasă, badea Teodor își păstrează cu drag medaliile și diplomele câștigate la concursurile la care a participat și care nu sunt deloc puține. Dintre cele mai importante distincții obținute amintim:
- Marele Premiu – Festivalul Concurs de muzică populară „Floare mândră de pe Iza”, ediția a XXVIII-a, Șieu, Maramureș, 26-27 mai 2018
- Marele Premiu – Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, ediția a XIII-a, Agrieș, comuna Târlișua, Bistrița-Năsăud, 6 noiembrie 2022
- Premiul al II-lea – Festivalul Concurs al Jocului și Portului Tradițional de pe Valea Țibleșului „Sub Dealu Secăturii”, ediția a II-a, Agrieș, Târlișua, 22 august 2010
- Premiul I – Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, ediția a VII-a, comuna Târlișua, Bistrița-Năsăud, 24 iunie 2012
- Premiu Special – Festivalul Concurs Național de Muzică Populară „Alină-te, dor, alină”, ediția a XXII-a, Cicârlău, Maramureș, 27 octombrie 2013
- Premiul al II-lea – Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, ediția a IX-a, comuna Târlișua, Bistrița-Năsăud, 24 mai 2015.
- Premiu Special pentru autenticitate – Festivalul Concurs Național de Muzică Populară „Alină-te, dor, alină”, ediția a XXIV-a, Cicârlău, Maramureș, 24-25 octombrie 2015
- Premiul I – Festivalul Concurs „Horea în grumaz”, ediția a XVI-a, Târgu Lăpuș, Maramureș, 23 iulie 2017
- Premiul I – Festivalul Concurs Interjudețean de Folclor dedicat rapsozilor populari „La Poale de Țibleș”, ediția a XI-a, comuna Târlișua, Bistrița-Năsăud, 29 iulie 2018
- Premiul I – Festivalul Concurs „Horea în grumaz”, ediția a XVIII-a, Târgu Lăpuș, Maramureș, 14 octombrie 2018
- Premiu Special – Festival Concurs Național de Interpretare a Muzicii Populare Românești „Ion Sabadîș”, ediția a X-a, Bistrița, 6 decembrie 2019
- Premiul I – Festivalul Concurs „Horea în grumaz”, ediția a XX-a, Târgu Lăpuș, Maramureș, 30 octombrie 2022
- Premiul I – Festivalul Concurs „Horea în grumaz”, ediția a XXI-a, Târgu Lăpuș, Maramureș, 15 octombrie 2023
De-a lungul vieții, horile interpretate la fluier i-au făcut viața mai frumoasă și l-au făcut să uite de orice necaz. „Eu am fost în veselie întotdeauna, tot vesel am fost, nu am fost supărat niciodată. Când aveam ceva necaz luam fluieru’ și ziceam. Nu am avut că mă doare ceva sau că o zis cineva ceva, eu mi-am dus viața înainte cu veselie, cu strigături la joc, la nuntă, cu de toate. Mi-am făcut viața mai frumoasă prin instrumentul ăsta, asta a fost. Pentru că, eu și când eram la părinți, eu, cel mai mult, am fost păstor, da’ nu am ieșit din casă niciodată să nu îmi pun fluieru’ la brăcinar. Unde aveam timp, mă puneam jos și «trage», ori un joc, ori o hore, ori ascultam pe altcineva că, demult, pe toate câmpurile era plin de oameni, nu ca amu. Amu îi pustie lumea.”
Acolo, acasă, pe valea Lăpușului, la poalele Țibleșului, badea Teodor își duce traiul liniștit, având bucuria că până la urmă a reușit să ofere lumii din darul său, să valorifice bogatul folclor muzical din Țara Lăpușului și să bucure sufletele celor care au avut șansa să îl asculte. Trăirea și emoția transmisă de fiecare dată evidențiază calitățile deosebite care îl definesc, punându-i în valoare caracterul omului simplu și autentic, crescut în căldura, rânduiala și liniștea satului.
Badea Teodor a fost, este și va rămâne un important rapsod popular al Țării Lăpușului, perseverența, munca, creativitatea și ambiția sa încununând darul cu care Dumnezeu l-a înzestrat.
Horile învățate pe câmp, cântate din suflet și transmise peste ani au format o legătură puternică între generațiile de ieri și cele de astăzi din aceste locuri mirifice. Chiar dacă trăim într-o lume care se află în permanentă schimbare, horile străvechi au dăinuit în timp ca un mesaj liniștitor al identității noastre, demonstrând importanța acestor elemente de patrimoniu imaterial în cultura tradițională.