Timp vechi, timp nou. Din obiceiurile de iarnă ale maramureșenilor

 „Niciun alt anotimp nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrâneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi.” (Ionel Teodoreanu)

Atunci când privirile reci ale soarelui îți scutură umerii, parcă vine iar și iar perioada aia faină, aia cu miros de rumeneli în cuptor și cântece la poarta unei lumi care se deschide spre nou. Se înnoiesc pământul și sufletul totodată, iar gândul tău zboară spre noi începuturi, mai bune, corecte, magice. Așa e iarna, cu mofturile ei de „regină”, cu poveștile ei la lumina focului din vatră, așa e iarna pe care mi-o amintesc și care mă întoarce pe toate părțile, mă aruncă în visare și dor, apoi mă acoperă cu cântec și-mi umezește ochii, ținându-mă la fereastră să-i urmăresc venirea fastuoasă, albă și misterioasă.

Sunt șase zile de sfârșit și șase zile de început, iar clopoțeii sună bucuria! Povestea asta este despre vechi și nou, despre ieri și azi în întrecere pentru un mâine fără griji, alb ca zăpada și tânăr ca Pruncul care a adus mântuirea. Dar să o luăm cu începutul…

„Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutățile câte le vede pe pământ și sătul  de același drum veșnic, întruna vrea să fugă și să scape de vederea pământului. Așa cum umblă el de-a curmezișul peste pământ, de la răsărit spre asfințit, tot își schimbă drumul și fuge cu răsărirea, când spre miazăzi, când spre miazănoapte, că doară-doară va putea odată să facă sfârșit pământului și el să stea să se odihnească pe cer și să nu mai aibă de înconjurat pământul. Iar sfârșitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la sfințit, adică tocmai întors de cum e astăzi.

Dar Dumnezeu nu voiește lucrul acesta și de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sân-Toader și la miazăzi pe Sân-Nicoară, ca să ație calea soarelui și să-l abată din cale.

Și cică primăvara ajunge soarele în fuga lui pe la Sân-Toader și atunci ia cu el nouă babe rele și aduce ploi, și ninsori și prăpădenii de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sân-Toader pe o vreme ca aceea. Și mai-mai să-l scape Sân-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sân-Toader cu nouă cai are să se ia după soare și-l fugărește, îl aleargă să-l prindă. Și fuge după soare treisprezece săptămâni, și abia îl ajunge colo departe-departe, spre miazăzi. Și cum îl ajunge, îl și întoarce de la miazăzi spre răsărit.

Și se întoarce soarele și merge, merge spre răsărit, dar când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu nu se astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi pe de cealaltă parte. Și atunci îi iese în cale Sân-Nicoară și-l prinde, și-l trimite îndărăt. Și soarele iarăși face ce a făcut, și tot așa o pate întruna cu Sân-Toader și cu Sân-Nicoară.

Dar odată și odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr și are cai, dar Sân-Nicoară n-are cai și e bătrân.” (George Coșbuc)

Și cum se face astfel împărțeala vremii, Maramureșul, cel al iubitorilor de Dumnezeu, își trimite coconii să vestească cu glasul lor nașterea Domnului, pe femei le adăpostește la gura sobei și le transformă în adevărate făcătoare de minuni rumene, iar pe bărbați îi însărcinează cu îmblânzirea timpului necruțător, prinzându-i în iureșul luptei cu haosul generat de moartea Anului Vechi.

Aici, pe tărâmul acesta binecuvântat, odată cu venirea sărbătorilor, omul își culege gândul din toate cele patru zări și începe a înfăptui o serie de practici consacrate acestora. Primul ritual important pe care omul îl îndeplinește este cel al sacrificării porcului, obicei tradițional numit și Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Această practică este o reminiscență a jertfelor aduse zeităților care se nășteau și mureau în perioada înnoirii timpului calendaristic și se făcea, în trecut, după anumite reguli. Sacrificarea porcului trebuia făcută în loc purificat, numai la lumina soarelui, pentru a alunga spiritele rele. Întreaga familie participă la acest act ritualic, care are menirea de a asigura sănătatea și prosperitatea familiei în noul an.

Și cum de Crăciun se obișnuiește a se umbla din casă în casă, maramureșenii au mare grijă ca și gospodăriile lor să fie gătite și mândre. În curățenie se întrec mai ales fetele care-și așteaptă ibovnicii cu uratul la fereastră. De aceea, cu tot frigul aspru din vremea asta, fetele scot din casă totul, „ca să lipească, să tragă brâie, să spele fereștile și ușile, să scuture lucrurile din casă și să le așeze iarăși frumos la locul lor. Intrând cineva în casă, s-o vadă ca un pahar.” (Tudor Pamfile). Nelipsit din case, bradul de Crăciun este acum bogat împodobit și poartă în cetina-i verde trainica legătură a cerului cu pământul: „Arbore sacru al românilor, care exprimă, prin cetina verde, visul omului dintotdeauna, nemurirea. Prin rădăcinile înfipte adânc în inima Pământului și cu ramurile avântate în înaltul cerului, bradul are toate atribuțiile cosmicității.” (Ion Ghinoiu). Tradiția împodobirii bradului în Maramureșul de altădată prevedea ornarea lui cu ceea ce se găsea prin casă: covrigi, nuci, mere, șiraguri de boabe de fasole albă, la care, acolo unde se mai păstrează, se adaugă și unele elemente moderne: bomboane de ciocolată, vată, globuri, hârtie creponată în diverse culori. Vârful bradului este încununat cu steaua, simbol vestitor al nașterii lui Iisus și aducător de noroc familiei.

Apoi, făcutul turtelor și colacilor pentru Ajun e o altă grijă a maramureșencelor harnice. Din plămădeala ce o fac ies turtele și colindețele, colacii pentru colindători. Apoi, în miezul nopții, „gospodinele se scoală ca să moaie turtele” într-o apă caldă cu miere și pregătesc Masa de Ajun, o masă festivă închinată sufletelor celor de dincolo, care noaptea vin să mănânce din bucate – mărul, asociat cu fructul cunoașterii, nuca, asemuită cu oul cosmic, grâu fiert, pește, prune fierte și pâine.

Colacul, aducător de lumină și bunăstare, este nelipsit de mesele de Crăciun. Aliment sacru, simbol al soarelui, poartă în Maramureș denumirea de pistolnic, reprezentând o pâine mare, împletită, având ca ornament crucea și garnisită cu fire de busuioc și lână colorată. Se păstrează pe toată perioada sărbătorilor pentru a atrage noroc, bogăție și binecuvântare și se mănâncă de Sfântul Ion.

În seara Ajunului, cetele de colindători încep a cutreiera ulițele satului, colindatul fiind un alt obicei care menține vie magia Crăciunului. Colindătorii străbat casele gospodarilor și împart bucuria cântecului lor întregii comunități, fiind răsplătiți cu daruri: covrigi, mere, nuci, colăcuți. Colindele au, în general, tematică religioasă, dar sunt și însoțite de teme laice, cele vânătorești și păstorești, fiind transmise din generație în generație. Astfel, cei mici încep colindatul în Ajun, și cântă la fiecare casă colinde scurte, cerând darurile cuvenite: „Bună dimineața la Moș-Ajun, / Bună dimineața la Moș Crăciun, / Ne dați, ori nu ne dați? / Ne dați, ori nu ne dați?”/„Noi umblăm și colindăm, / Și nimic nu căpătăm, / Numa o coajă de mălai / Făcută de nouă ai, / De cînd o fost moșu’ crai. / Rozătoare de covată, / De cînd o fost moașa fată” (Mihai Pop). Gazdele le răsplătesc colindul și le pun în trăistuțe colaci și mere.

Sărbătoarea asta magică a Crăciunului adună întreaga simțire la un loc, cerne peste timp albul lumii vechi și îndrăznește a trezi în sufletul maramureșenilor suflul înnoirii. Pe la sate, lumea se preumblă și se împarte, după care, în liniște, la lumina din vatră, se așteaptă Noul An, primit cu bucuria și cu recunoștința unui nou început. Iar colo sus, în ceruri, se face o deschidere de trei ori și înăuntru se vede o lumină foarte mare și Dumnezeu, la masă, cu toți sfinții. Numai cel cu sufletul curat poate vedea acest miracol care se întâmplă de trei ori pe an: de Sf. Vasile, de Bobotează și de Paști. În tot acest timp, Dumnezeu orânduiește recoltele în țări, notează cine se naște și cine moare și tot ce are să se întâmple.