TIPSIA DE LA URZICENI

Orfevrăria sau argintăria desemnează străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase prin ciocănire, decupare, traforare, turnare, cizelare, incizare, filigranare etc. Ea denumește în același timp și totalitatea obiectelor rezultate din asemenea prelucrări.

Primele mărturii ale domeniului datează din neoliticul timpuriu, înmulțindu-se considerabil în epoca bronzului și în etapele ulterioare ale istoriei universale. Inițial, arta prelucrării aurului și argintului se limitează exclusiv la confecționarea unor mici idoli antropomorfici, în ale căror forme extrem de sintetice trăsăturile omenești devin uneori greu recognoscibile, fiind mult geometrizate. Epoca bronzului însă ne pune dintr-o dată în fața unei mari varietăți de orfevrării: podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere,  pe lângă obiectele foarte numeroase și diverse cu destinație cultică. [1]

Pe măsura diversificării lor morfologice și funcționale se amplifică și repertoriul decorativ al argintăriilor. Alături de străvechea spirală cu toate variantele ei, simbolizând soarele, apar noi elemente astrale și mitice, stilizări geometrice și florale, motive zoomorfe și antropomorfe, reprezentând figuri izolate sau scene din viață dintre cele mai variate.

Evul mediu preia și duce mai departe somptuoasa artă a metalelor prețioase din antichitate, adaptând-o cultului creștin.

Proliferează acum acele tipuri de obiecte cu forme și funcționalități specifice – cruci, cădelnițe, cățui, ripide, anafornițe, cristelnițe, panaghiare, candele, ferecături de cărți, de cruci, de icoane și de racle, chivoturi, potire, discose etc. – al căror repertoriu decorativ și iconografic incumbă de asemenea elemente noi cu semnificații adecvate aceluiași cult, fără să înlăture însă integral vechile motive geometrice, fitomorfe și zoomorfe de largă circulație, ci dimpotrivă reținându-le, uneori aidoma, alteori derivate în noi stilizări, dar numai cu funcții pur decorative, lipsite de înțelesurile lor primare. Cu această menire, ele alcătuiesc de regulă cadrul în care apar noile reprezentări, înfățișând figuri și scene biblice, mai cu seamă din viața lui Iisus și a Fecioarei Maria, din viețile Evangheliștilor și ale Apostolilor, precum și ale celorlalte personaje aparținând istoriei sacre. Ca și argintăriile antice, orfevrăriile creștine sunt încrustate foarte frecvent cu pietre scumpe, semiprețioase și emailuri, iar pe lângă vechile tehnici de prelucrare și decorare, cunoaște o considerabilă răspândire acum, mai ales în lumea bizantină, tehnica filigranului, cu îndelungatele sale tradiții orientale. Se cuvine să mai relevăm că toate marile stiluri care s-au succedat în istoria generală a artelor au marcat cu trăsăturile lor caracteristice și domeniul orfevrăriei. De aceea, se poate vorbi de o argintărie clasică, elenistică, romanică, bizantină, gotică, renascentistă, barocă etc.[2]

Pe teritoriul țării noastre, meștesugul prelucrării artistice a metalelor prețioase este atestat încă din neolitic, perioadă în care prelucrarea metalelor prețioase se făcea prin tehnici simple, îndeosebi prin tehnica ciocănirii.

Se consideră că etapa de maximă dezvoltare a artei metalelor prețioase în Țările Române a fost începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea și în următoarele două veacuri.

Cele mai puternice ateliere de orfevrărie se aflau în Transilvania. Aici își comandau frecvent voievozii munteni și moldoveni obiectele cu destinație laică sau religioasă. Asemenea comenzi se făceau și atelierelor bizantine, dar nici unele, nici altele nu exclud existența unor ateliere autohtone în Moldova și Țara Românească.

Pe baza comenzilor domnești făcute sașilor din Transilvania, au fost identificate până acum o seamă de argintării ale bisericilor noastre. Din Ardeal, Mircea cel Bătrân comandase vase de argint pentru Vodița, Tismana și Cozia, Vlad Călugărul dobândise un policandru din Sibiu, Neagoe Basarab a făcut comenzi de potire, cădelnițe și un evangheliar. Argintăria liturgică în perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a provenit în general din două mari centre meşteşugăreşti: Sibiu şi Braşov. Comenzile domnitorului martir vizau clopote, policandre, învelitori de Evanghelii, cruci, sfeşnice, vase de cult, ripide, candele şi cădelniţe

Nu este lipsit de interes să știm că aurarii si argintarii făceau parte dintr-o categorie foarte respectată în comunitățile locale. Erau considerati ca făcând parte din elita persoanelor înstărite, documentele menționând  posesii  și averi consistente.

Chiar dacă în Transilvania erau cele mai puternice centre de orfevrărie, există o activitate prolifică în acest sens și în celelalte două țări românești.

Încă de la începutul veacului al XIV-lea, satul Alexeni din Ialomița se chema Zlătari, iar în sec. al XVII-lea argintarii din București ridicau o biserică purtând același nume, Zlătari. Ctitorii erau meșteri bogați din vremea lui Șerban Vodă și a lui Constantin Brâncoveanu și nu țigani aurari[3].

În Moldova, unul dintre cele mai prolifice centre de prelucrare a metalelor pretioase a fost Suceava, vechea capitală a țării. Pentru voievodul Ștefan cel Mare au lucrat argintarii Anton Aurarul și Stanciu Aurarul, cel din urmă primind în schimbul lucrărilor realizate importante proprietăți și sume de bani. Un Toma Zlătarul sau Petre Zlătarul au răspuns comenzilor voievodului Petru Rareș. Tot în aceeași perioadă a activat și Crăciun Zlătarul, precum și Gligore Moesiu din Suceava.[4]

Interesant de remarcat este faptul că termenul sud-slav de zlătar nu a însemnat la noi în vechime aurar, ci doar  argintar și abia mai târziu a căpătat semnificația de aurar. Nicolae Iorga explică acest aspect în lucrarea Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc, anume că deși argintarii noștri s-au chemat adesea zlătari, nu s-a zis niciodată zlătărie, termenul de argintărie fiind singurul pentru această artă. Abia mai târziu, când argintarii se chemară cuiumgii, după moda turcească, termenul de zlătar a fost aplicat meșterului aurar.

Secolul al XVIII-lea va marca ultima perioadă importantă din istoria argintăriei manufacturiere românești. Decorativismul va fi înlocuit cu preferintele pentru simplitate, pentru restrângerea elementelor decorative.

În acest stil se încadrează și piesa noastră, realizată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de un meșter necunoscut, într-unul din atelierele Țării Românești, fiind comandată și dăruită de Alexandru Moruzi Bisericii „Sfânta Treime” din Urziceni.

Alexandru Moruzzi, care a domnit în Moldova între 1792-1793, 1802-1807, s-a urcat pe tronul Munteniei, pentru prima oară, între ianuarie 1793 și august 1796, apoi, a doua oară, între martie 1799 și octombrie 1801.

Pe bordura tipsiei din argint ciocănit, cizelat, gravat și aurit sunt reprezentate portretele votive ale domnitorului cu fiii săi și ale doamnei împreună cu fiicele sale, de o parte și de alta a scenei Adormirii Maicii Domnului.

3

 

 

În partea opusă, figurează scena Botezului lui Iisus, înconjurat de îngeri și inscripția cu caractere chirilice „Închinată Sfintei beserici ot Urziceni, leat 1799. Apr.10”. Inscripția votivă atestă că talerul era destinat bisericii din Urziceni, monument atestat încă din secolul al XVIII-lea, refăcut în anul 1828.

 

2

Cu un diametru de 47 de cm, tipsia era folosită pentru apa sfințită de Bobotează.

1

 

Fie că e vorba de scena Botezului Mântuitorului înconjurat de îngeri, fie că e vorba de Adormirea Maicii Domnului, unde donatorii, îngenuncheați și rânduiți ca la biserică, după sex și după vârstă, încadrează pe apostoli și arhierei, toate elementele de stil și de alcătuire a scenelor: plantele luxuriante din preajma Domnului, turnurile armenești răsucite ca la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, tratarea stereotipă a cutelor, sunt rezultatul înrâuririi macedonene, adaptată stilului autohton[5]

Prin data sa, talerul capătă semnificația de obiect adus ca simbol de recunoștință a voievodului către Sfânta Fecioară pentru recenta sa întoarcere la domnie.

De obicei, acest tip de obiect este conservat de către muzeele așezămintelor religioase, prezența talerului într-o colecție particulară fiind excepțională.

[1] www.putna.ro

[2] www.putna.ro

[3] Marcel Romanescu, Odoarele noastre bisericești, Craiova, 1943, p.17

[4] www.rasfoiesc.com

[5] Marcel Romanescu, Odoarele noastre bisericești, Craiova, 1943, p. 23