Cinste ție, pământ sfânt!

Cinste ție, neam binecuvântat!

Cinste omului care nu-și uită trecutul!

Omul fuge de trecut și privește cu aviditate spre viitor. Am devenit lacomi pe timpul care se așterne în fața noastră și ne grăbim. Ne grăbim în tot ceea ce facem. Simțim cum prezentul ne fuge de sub picioare cu pași mult mai repezi decât ai noștri. Ne-ar prinde bine o ancoră aruncată în trecut. Nu pentru a-l retrăi, ci pentru a ne găsi ori pentru a ne salva identitatea.

Astfel de cugetări au marcat începutul poveștii mele. Eu, Mariana Mereu, m-am născut  în satul Geoagiu, județul Alba și am continuat să viețuiesc în locurile natale. Am iubit dintotdeauna tradițiile și lumea satului. Asta pentru că am avut în jurul meu oameni simpli, de o frumusețe interioară aparte, care au știut să-și trăiască viața curat și cinstit, respectând legile naturii și ale firii.

Am păstrat cu drag amintirea acestor înaintași, regăsindu-i mai apoi în lucrurile lăsate în urma lor. Unii văd în aceste ,,vechituri” doar niște obiecte fără viață. Pentru mine, însă, ele refac imagini ale unor vremuri ancorate în veșnicie.

Nu pot spune despre mine că sunt nostalgică, ci mai degrabă entuziastă. Am găsit o modalitate de a arăta oamenilor de azi că valorile țărănești sunt autentice și demne de urmat: am realizat un muzeu. L-am ridicat sub forma unei case țărănești, chiar în gospodăria mea. Mi-au fost alături familia și câțiva prieteni. Construcția lui a durat trei ani. Cum intri pe poartă, te întâmpină o căsuță spoită în albastru, cu târnaț și mușcate roșii. I-am pus numele, după cum mi-a sugerat mătușa mea, ,,Școala bunicii”, gândindu-ne că tinerii și copiii vor avea ce învăța de aici. Ușa ei este deschisă tuturor.

În târnaț, așteaptă opincile și fedeleșul(termosul de azi), care amintesc de omul ce mergea la câmp. Când se lăsa întunericul, lămpașul îi era călăuză. Bogăția se măsura în grâu și de aceea, după seceriș, cununa împletită din grâu atârnată în cui, arăta recunoștința omului pentru darul pământului.

Tinda e prima încăpere, o cameră mică în care stau înșirate pe un blidar (raft pentru farfurii) farfuriile de pământ cu ornamente colorate. Erau bune mămăliga și brânza și erau toate făcute în casă! Plotănul(soba de gătit) amintește de priceputele gospodine de altădată. Mâncarea era gătită din ce oferea livada, grădina, câmpul, curtea de găini, cotețul(pentru creșterea porcilor), grajdul (adăpost pentru vite). Și între toate exista armonie. Nu se risipea nimic. Omul era cumpătat și mulțumit.

Din tindă nu poate lipsi războiul de țesut. Adevărate opere de artă făceau fetele în încercarea de a-și arăta hărnicia și sensibilitatea. Țeseau covoare, ștergare, coseau ii. Și toate acestea ajungeau în lada de zestre, pusă la loc de cinste în cea de-a doua încăpere, ,,Casa dinainte”. Aici am pus și un pat plin cu lipidee(cuverturi) cu cipcă(dantelă), țesute din cânepă și lână, cu perini îmbrăcate cu fețe de pernă împodobite, țesute din bumbac și cânepă.

Pe masa din mijlocul încăperii am așezat Abecedarul lui Creangă și tăblița bunicii pe care se scria cu stilul (un fel de cretă). Nu lipsește, bineînțeles, Biblia, un exemplar vechi, ce atestă credința neîncetată în Dumnezeu.

Poate mai sunt multe de făcut!  Oameni fel de fel au trecut pragul muzeului. O femeie în vârstă, așezată cu sfială pe lavița din tindă, cu chipul melancolic și îngândurat, un copil curios a ști ce e acel lucru și la ce folosește, o tânără fermecată de frumusețea iei, toate acestea mi-au dat energia de a merge mai departe pe această cale.

Pe lângă muzeu, am încercat să promovez tradițiile și meșteșugurile, participând la expoziții, chiar concursuri. Prima expoziție am realizat-o acum 4 ani, la școala din sat, cu ocazia sărbătorii ,,Fiii satului”. Eram doar eu, familia și două femei din sat care țeseau și torceau. Părea o idee destul de îndrăzneață. Nu știam cum vor reacționa sătenii și oaspeții satului la această inițiativă a mea. Chiar și obiectele îmi aparțineau toate, fiind cele păstrate peste ani, acasă. Îndoielile mi-au fost spulberate în momentul când un bătrânel a pășit în încăpere și ochii i s-au umplut de lacrimi. Atunci mi-am dat seama că trăirile acestea nu trebuie pierdute și dacă am putea, ar trebui cultivate și în sufletele celor tineri. E un amestec de pioșenie și respect, de curățenie și împăcare sufletească.

Așa că, povestea mea a continuat cu… ,,Drumul cânepii”. Cu implicarea membrilor Asociației Vatra din Geoagiu de Sus și a altor oameni cu suflet mare, am recreat în cadrul sărbătorii ,,Ziua cânepii” parcursul făcut de cânepă: de la sămânță și până la a fi transformată în pânză. Am semănat cânepă în grădina casei. A urmat smulsul, topitul în iaz, spălatul, uscatul, melițatul(zdrobirea părții lemnoase), heciulatul și pieptănatul, torsul și apoi țesutul. Toate aceste etape au constituit subiectul unui filmuleț cu titlul ,,Drumul cânepii”.

Sărbătoarea ,,Ziua cânepii” a ajuns în 2018 la a treia ediție. Mulțumirea mea a fost să văd numărul mare de oameni ce au însuflețit portul popular, purtând cu mândrie costume din zone diferite ale țării.  Cel mai mic participant la Concursul de costume populare a fost o fetiță de un an, iar cel mai în vârstă a avut 81 de ani. Printre cei prezenți au fost și persoane venite din Franța sau din Sălaj, Bistrița, Cluj, Hunedoara, București.

Ecoul unor astfel de evenimente e din ce în ce mai puternic și asta mă bucură. E semn bun. E semn că oamenii nu uită că au un suflet ce trebuie hrănit cu ce e bun, ce e frumos și profund uman, iar tradițiile și obiceiurile acestui neam le conțin pe toate acestea. Vorbele lui Nicolae Iorga întăresc acest adevăr: ,,Un popor care nu-și cunoaște istoria, e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.